Faptul că e cea mai scurtă lună din calendar, ba şi cea mai nehotărâtă ca vârstă, indecisă între 28 sau 29 de zile, face din februarie un personaj foarte simpatic şi nonconformist.
…cineva care visează să fie altfel, care nu se lasă numerotat, care execută „pe loc repaus”, când toată lumea stă „drepţi”. Iar această afirmaţie se confirmă în toate cele: în vreme, care spre pizma gerului şi a zăpezilor, miroase a primăvară; în cântecul brusc înviat al piţigoilor şi al sticleţilor; în energia care începe să curgă prin vine, risipind negurile şi pâclele sufleteşti.
Cât de mult depindem de ceasul naturii! Ce legătură miraculoasă există între toate lucrurile pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ! Ce minune că nestatornicul Februarie dezleagă primele semne de primăvară exact în acelaşi moment şi în glasul de piţigoi şi în raza de soare şi în gâza adormită-n fereastră, dar şi în biata inimă, care iese din hibernare, adulmecând miresme proaspete. Nu degeaba se sărbătoreşte în februarie Dragobetele, ziua împerecherii, când tot ce e viu pe lume îşi caută jumătatea, fie pasăre, fie om. Afară e iarnă, gerul crapă lemnul şi piatra, iar naturii îi arde de drăgălit. Şi oare nu e aceasta o minune, că prima sărbătoare populară din an e închinată iubirii? De ce nu se sărbătoreşte aratul sau semănatul? Răspunsul vine şi el din lumea tainei: ţăranii noştri au ştiut totdeauna ceea ce oamenii de ştiinţă descoperă abia acum: sufletul e cheia vieţii. El aduce binele şi răul în om, el aduce sănătatea şi boala, fericirea şi tristeţea.
Şi fiindcă nu există leac mai bun pentru suflet decât iubirea, ţăranii o pun în fruntea anului, mai presus decât toate, ca pe o cămaşă a soarelui. Fie ca Domnul să ne îmbrace cu ea pe toţi!
Dana Şerban
