Zi de iulie, caldă, chiar toridă. Deși e abia ora amiezii, Bulevardul Republicii din Brașov este un furnicar de oameni, care la terase, care interesați de shoping. Nici Piața Sfatului nu e diferită.
Festivalul de Muzică și Carte organizat de Asociația Libris Cultural a adunat oameni curioși să afle ce le mai oferă spre citire editurile prezente la expoziția de carte. Aproape de turnul cu ceas îmi atrage atenția un grup care face notă discordantă cu ceilalți vizitatori. Mă apropii și mă minunez când văd că omuleții aceia îmbrăcați în costume de epocă chiar sunt reali, nu manechine menite a fi un punct de atracție. Curioasă din fire, încep să pun întrebări, la care am surpriza să mi se răspundă cu multă seriozitate și amabilitate ceea ce m-a făcut să dau drumul la înregistrare pentru a împărtăși cu dumneavoastră frumoasele povești de sub Tâmpa. Aceste povești ale unor personaje istorice marcante ale Brașovului, fac parte din proiectul „Istoria la persoana întâi” inițiat și coordonat de Muzeul Casa Mureșenilor Brașov şi finanțat de Primăria Municipiului Brașov, aflat la ediția a doua. Astfel în perioada 17 iulie-12 septembrie, între orele 11.00-20.00 în Piața Sfatului veți putea să-i cunoașteți îndeaproape, să le puneți întrebări și de ce nu, să vă fotografiați, cu aceste personalități brașovene care vor încânta cu informații uimitoare de importanță majoră pentru istoria locului și nu numai.
La întrebarea „cine sunteți?” cea care s-a apropiat prima, a fost o doamnă cochetă, cu o atitudine elegantă, dar plină de sine, conștientă probabil de importanța sa. Dialogul purtat la persoana întâi mi-a dat un sentimentul straniu că timpul s-a comprimat și că sunt față în față cu adevăratele personaje, iar asta m-a fascinat.
„Sunt Apollonia Hirscher (d. 1547) –cea mai bogată femeie din Brașov din secolul XVI. Am venit de la Sibiu. Am ajuns la Brașov măritându-mă cu junele Brașovului de pe vremea aceea, Lucas Hirscher. Am construit această Casă a negustorilor care poartă blazonul familiei Hirscher, „Cerbul Carpatin” și după moartea soțului i-am preluat afacerile, lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de ceilalți negustori pentru că eram femeie. Dar în timp le-am demonstrat ce negociator bun sunt.” Doamna îmbrăcată într-o rochie verde smarald, transmitea o forță 
de nestăvilit.
„Eu mă numesc Maria Baiulescu. Am trăit între (1860-1941). Sunt cea mai importantă feministă din România. Am organizat Uniunea Femeilor Române pentru a putea să luptăm în mod eficient pentru obținerea dreptului de vot pentru femei, ceea ce am realizat în 1939. Am înființat Prima Școală de Fete, fiind convinsă că fără educație degeaba au femeile drept de vot. Școala de fete a oferit o educație foarte serioasă în perioada respectivă, așa încât aici veneau să învețe fete din toată România, nu doar din Transilvania. Ea s-a dezvoltat, iar în prezent este Colegiul care poartă numele „Maria Baiulescu”. Sunt de asemenea mândră să vă spun că sunt singura femeie alături de 200 de bărbați care a scris în prima enciclopedie română, Enciclopedia Astra, o lucrare foarte serioasă care și astăzi este considerată de referință.” Mi-a relatat toate acestea cu aerului unei persoane care își cunoaște valoarea, iar asta tare mi-a plăcut.
Mult mult mai tânără, delicată, angelică s-a prezentat și Elena Mureșianu (1862-1924). Parcă era un bujor sfios în lumina Soarelui.
„Am fost prima femeie din România cu studii superioare în domeniul artei și de asemenea prima femeie manager de tipografie. Pictura mi-a fost întotdeauna dragă.
Am avut privilegiul să studiez la Viena, la școala „Belle Arte”, așa am ajuns să fiu prima femeie cu studii superioare. Întoarsă în țară m-am căsătorit cu Aurel Mureșanu care conducea „Gazeta de Transilvania”. Am înființat și prima tipografie care a funcționat în casa noastră. Aurel a fost implicat în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania, motiv pentru care a fost închis, iar în 1909 a murit. Astfel a trebuit să preiau conducerea „Gazetei de Transilvania” și a tipografiei. A fost o perioadă foarte grea pentru mine, de aceea după trei ani am fost nevoită să vând tipografia. Din păcate, pentru că am fost implicată în lupta pentru emanciparea românilor, nu am putut să mă ocup de pictură și asta a fost cel mai mare regret al vieții mele. Dar au rămas câteva picturi care se găsesc la Muzeul de Artă din Brașov și un portret al soțului meu la Casa Mureșenilor.”
A fost tulburător să ascult pentru că toată relatarea a fost spusă pe un ton confesional cu un soi de regret. Domnișoara își intrase foarte bine în rol. Vorbea despre „soțul meu”, „eu”, „sunt” . Am avut sentimentul straniu că am stat de vorbă cu adevăratul personaj.
Cu o figură impunătoare s-a apropiat și primul bărbat din grup.
„Eu sunt Valentin Bakfark. M-am născut aici în Brașov. După ce părinții mei au decedat am fost adoptat de familia Gref, o familie de nobili maghiari. Am crescut pe lângă curtea regelui Ungariei, Janos Zapolya. Acolo am primit o educație aleasă și am învățat să cânt la lăută, activitate pentru care am fost cunoscut în toată Europa în scurt timp. Am fost angajat la diferite curți să fiu cântărețul regelui. Am dezvoltat mult tehnica de a cânta la lăută, tehnica de folosire a mâinii stângi, de ciupit, care este folosită și astăzi. Compozițiile mele erau extrem de bune și complexe, și eram atât de mândru de ele, că înainte să decedez, pentru că contactasem ciuma, știam că am să mor, mi-am ars majoritatea lucrărilor pentru că nu credeam că alți maieștri ar fi capabili să le cânte așa cum le-am creat eu. Din fericire, au rămas unele lucrări de la diferite curți unde am fost angajat, unde au rămas și manuale de pe acestea se studiază și astăzi la facultăți de muzică. Și cum credeam atu
nci la Padova, în 1570, maieștrii de astăzi nu sunt în stare să cânte melodiile mele decât după foarte mult exercițiu pentru că necesită foarte multă pricepere și îndemânare.” Un personaj ferm care nu doar a ars ca o pasăre Phoenix, ci și-a ars și lucrările, un mod original de a-și păstra arta doar pentru el.
Cu un aer misterios s-a apropiat și al doilea personaj masculin.
„Eu sunt Johannes Honterus (1498-1549). M-am născut aici în Kronstadt (orașul coroanei), așa cum se numea atunci, așa cum numesc sașii Brașovul.Sunt sas prin excelență. M-am născut catolic într-o familie de pielari. Tatăl meu m-a trimis la studii. Am făcut studiile aici unde este Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”care inițial a fost o mănăstire. Am plecat la studii în Viena, apoi în Polonia unde am fugit pentru că au venit turcii după mie. După Polonia am ajuns în Elveția și în spațiul german unde l-am cunoscut pe Luther. Am aderat la ideile sale. Până să mă întorc în Brașov am făcut harta Transilvaniei. Am reușit să restabilesc ordinea în învățământ pentru că era haotică după ce a venit reforma. Au fost multe contradicții. Turcii erau la porțile orașului, ceea ce a provocat multă panică. Am reușit să public și să tipăresc manuale chiar la școala unde am predat, catehisme, atât pentru copii, dar și pentru preoți să știe ce să predea astfel încât mesajul să fie cât mai clar. Și cel mai important este că am publicat în limba mea, în limba germană, ceea ce a fost un lucru foarte important pentru vremea aceea. Am compus și muzică. Eu am făcut stema Brașovului, cea cu coroana și rădăcinile. Am fost și umanist. Am scris tratate de biologie, nu foarte originale, mai mult în spiritul vremii. Am reușit în schimb să creez o generație de viitori medici. Am ajuns în final preot. Am schimbat hramul Bisericii din „Sfânta Maria” în Biserica eveanghelică. Ca o ironie a sorții sau ca un act de răzbunare, am desființat mănăstirea la care am învățat în tinerețe. Pentru că fiind o mănăstire catolică a fost și un important centru de convertire. Inițial a fost o mănăstire care a avut rolul de a converti și ortodocșii din zonă, dar având în vedere că a venit reforma, odată cu mine bineînțeles, au devenit dușmanii mei și a trebuit să fac asta.” –a încheiat cu satisfacție în glas și ultimul personaj cu care am reușit să stau de vorbă. Pe celelalte am să vă las să le descoperiți singuri.
Pentru curiozitatea mea personală, am întrebat cine se află în spatele personajului. Așa am aflat că am stat de vorbă cu un fost student la istorie , masterand în 2014 la Alba Iulia. Asta m-a readus în anul 2017, iulie, ziua a 14. O zi memorabilă în care am stat față în față cu istoria locului prin aceste personaje
absolut memorabile și adorabile pe care vă invit să le cunoașteți prin proiectul inedit „Istoria la persoana Întâi” de luni 17 iulie -12 septembrie, în fiecare zi în Piața Sfatului, Brașov.
Mihaela Aionesei
