Fiecare om, cel puţin o dată în viaţă, şi-a pus această întrebare, fără însă a găsi un răspuns demonstrabil. Şi cu cât înaintăm în vârstă întrebarea revine, însoţită de teamă, o teamă de necunoscut, dar şi de un dram de speranţă ascunsă în adâncul inimii, speranţa că nu s-a sfârşit totul, şi aceasta nu pentru că n-am avea credinţă, ci pentru că suntem prea legaţi de lucrurile materiale, pe care nu vrem să le părăsim.
Literatura în domeniu abundă de scrieri în care se încearcă a da un răspuns convingător întrebării neliniştitoare de mai sus. Dar şi aici depinde din ce unghi privim lucrurile, cărei concepţii despre lume îi datorăm crezare.
Chiar şi concepţia religioasă se dovedeşte a fi diversificată, oamenii crezând, unii până la fanatism, în ceea ce le spun preoţii, imamii, profeţii, şamanii sau alţi reprezentanţi ai cultelor religioase pământene. Unii cred în nemurire şi înviere „la sfârşitul lumii”, alţii cred în eternitate şi reîncarnare, dar cu toţii, preoţi sau simpli credincioşi, visează să trăiască şi după moarte.
Spre deosebire de religie, ştiinţa „nu crede în minuni”, ci încearcă să caute răspunsuri certe, demonstrabile. Într-un scurt material apărut în ziarul comunităţii braşovene „Transilvania Expres”, anul XXII, Nr.6897 , pag.7, din 5 mai 2016, sub titlul „Cât durează viaţa după moarte” găsim câteva informaţii interesante: „Conform unui grup de cercetători britanici, de la Universitatea Southamptom, viaţa după moarte durează exact trei minute. În această perioadă, conştiinţa noastră este trează, deşi corpul nu mai îndeplineşte nici o funcţie”.
Interesant este şi faptul că „Studiul s-a desfăşurat în 15 spitale din SUA, Marea Britanie şi Austria şi au participat 2.060 de pacienţi. Astfel s-a constatat că omul rămâne treaz până la trei minute după instalarea morţii clinice, denumită „viaţa după moarte””.
Se vede treaba că cercetările savanţilor sunt abia la început în acest domeniu sensibil, şi ce a fost ieri valabil azi nu mai este: „Se pare că rezultatele zdruncină cunoştinţele cercetătorilor de până acum, potrivit cărora conştiinţa înceta să mai existe la 20-30 de secunde după oprirea bătăilor inimii”.
Şi mai stranie ni se pare următoarea afirmaţie: „Conform unui anestezist care a participat la această cercetare, când inima încetează să mai bată, informaţia strânsă în creier nu moare şi continuă să curgă în Univers. De aceea, oamenii care ajung, din nefericire, să treacă prin moarte clinică, vorbesc despre o lumină albă pe care susţin că au văzut-o. Majoritatea relatărilor fac referire la un glob de lumină a cărui voce este caldă şi prietenoasă. Acesta este perceput ca Dumnezeu, un înger, un sfânt sau chiar o persoană apropiată care a decedat”.
Concluzia din articol este clară şi justă: „Moartea este un mister pe care nimeni nu a reuşit, până în ziua de azi, să-l descifreze. Chiar dacă părerile sunt împărţite, acest subiect este unul de temut pentru majoritatea oamenilor şi naşte o mulţime de versiuni, adevărate sau nu… nimeni nu ştie cu adevărat”.
Şi totuşi, când vorbim despre moarte, trebuie să luăm în considerare şi opusul ei: viaţa. Şi aici se naşte aceeaşi întrebare: Ce este viaţa?
Filozoful danez Martinus, în opera sa „Logică”, încearcă să explice pe larg aceste noţiuni şi relaţia dintre ele. În capitolul al 8-lea din această carte, autorul afirmă: „Faptul că după „moartea” unei fiinţe vii corpul ei putrezeşte şi se descompune în niciun fel nu poate contesta nemurirea, – total dimpotrivă. Dacă ar exista cu adevărat o moarte absolută, orice proces de putrefacţie ar fi imposibil. Adică putrefacţia este un proces intensificat al unei schimbări de creaţie sau transformări. Procesul de transformare este identic cu o mişcare concentrată, iar o mişcare este un instrument indispensabil de manifestare a vieţii.
Moartea, dimpotrivă, este doar linişte, nemişcare şi netransformare”.
După cum spune Martinus, totul este în mişcare şi transformare, deci toate lucrurile sunt create pentru un timp: „Nicio formă de materie nu este eternă; ea este supusă schimbării, putrefacţiei, descompunerii şi reconstruirii. Totul este ucis de „dintele timpului”, şi deci existenţa sa este identică cu o mişcare neîncetată, care – aşa cum s-a menţionat deja – este cea mai eminentă manifestare a vieţii. Şi când orice materie deci este o dovadă eminentă despre existenţa vieţii, unde se află, aşadar, dovezile despre o moarte absolută? … Aici se arată că în univers liniştea absolută, nemişcarea şi netransformarea sunt imposibile. Deci moartea este numai o fantomă sau „o imagine a gândului”; ea este – nereală, ci un contrast „imaginat” al vieţii, al realităţii”.
La începutul capitolului al 9-lea, referindu-se la adepţii concepţiei materialiste despre lume, care susţin că totul este hazard, pură întâmplare, Martinus îi contrazice, afirmând că tot ce se întâmplă în univers se încadrează într-un gigantic plan logic al lumii şi nimic nu este întâmplător: „Faptul că în lume au loc mari distrugeri, ca ucidere, catastrofe naturale şi alte accidente, şi că unii oameni se nasc în lux şi alţii în mizerie, aceasta nu dovedeşte că viaţa de fiecare zi este o combinaţie de întâmplări, şi nici nu atestă despre inexistenţa unui plan al lumii absolut logic şi just”, un plan, am spune noi, în care se încadrează şi cele două fenomene: moartea şi viaţa.
Pentru a demonstra existenţa unui asemenea plan divin, autorul argumentează astfel: „Aspectul haotic nu este neapărat o atestare a hazardului şi a lipsei de logică. În perioada de construire, şi o construcţie materială dă impresia că acolo domneşte haosul. Cărămizi şi găleţi cu var, grinzi, scânduri etc. zac în toate părţile ca nişte grămezi haotice. Totuşi, aceasta nu neagă faptul că acolo se îndeplineşte un plan logic, al cărui rezultat va fi o construcţie gata pentru folosinţă”.
La fel nici soarta fiinţei vii nu este un hazard. Existenţa fiinţei vii pe pământ, între naştere şi moarte, se înscrie în acelaşi plan logic, iar odată cu „moartea” fiinţei „conştiinţa ei curge în Univers”, după legile aceluiaşi plan. Dar ce este Viaţa?! Definiţia din dicţionar este laconică şi insuficientă: „faptul de a trăi, de a fi viu; proprietate esenţială a fiinţelor, care evoluează de la naştere până la moarte”, dar ce se întâmplă după aceea nu ni se spune. În schimb Martinus, în analizele sale cosmice, vine cu explicaţii mult mai detaliate şi mai plauzibile din punct de vedere logic: „… viaţa este o combinaţie de forţe care se întind peste domeniul capacităţii senzoriale şi de constatare obişnuite. Cu ajutorul corpului fizic al fiinţei, acele forţe se manifestă ca şi capacităţi spirituale, care alcătuiesc împreună talentele noastre şi caracterul nostru. După o definiţie mai exactă, ele sunt un interefect special între realităţi sau forţe, pe care noi le cunoaştem sub numele de . . instinct, greutate, sentiment, inteligenţă, intuiţie şi memorie. Sunt deci acele forţe, care într-un joc comun, special organizat şi invizibil pentru ochiul fizic, alcătuiesc şi păstrează corpul fizic al fiinţei vii, şi deci prin prezenţă şi absenţă dau corpului caracter alternativ de viaţă şi de moarte”.
Concluzia este că: „Constituind viaţa individului – ca un joc comun, care se întinde în domeniul necunoscut peste obişnuita putere senzorială şi de constatare fizică – şi ele fiind capacităţile lui spirituale, caracterul şi voinţa, acele forţe evidenţiază faptul că natura individului, partea conştientă înaltă a lui, are un spaţiu mult mai vast pentru acţiune decât scurta viaţă fizică dintre naştere şi moarte” (cap. 9, Logică).
Şi în acest fel autorul îşi continuă argumentarea în cele aproape 300 de pagini ale cărţii sale, demonstrând culmea perfecţiunii a planului logic al lumii, în care viaţa noastră este doar o părticică precum într-un joc puzzle.
În încheierea comentariului nostru, am sugera cititorilor să privească cu mai mult curaj şi viaţa şi moartea, şi să fie convinşi că viaţa pe care o trăiesc în prezent nu este decât o „acumulare de experienţe şi de cunoştinţe” cu un anumit scop, şi că viaţa nu dispare, ci se scurge în marele Univers, pentru a lua alte forme, în alt timp şi spaţiu.
Mihai Trifoi
