În atmosfera neconvențională din curtea Muzeului Etnografic din Săcele a fost lansat, în ultima zi a lunii iulie, romanul Raiul și teama șobolanilor de prof. Liviu Nicolae Dârjan, președintele Despărțământului ASTRA „Frații Popeea” din Săcele.
Am început lectura acestei cărți cu siguranța că voi întâlni un scriitor care s-a hotărât greu să scrie o carte. Am acordat o atenție deosebită lecturii tocmai pentru că îl cunosc pe prof. Dârjan de mai mult timp. L-am întâlnit de multe ori la evenimentele cultural-artistice ale Asociațiunii ASTRA. De data aceasta am fost curioasă să-l cunosc pe scriitorul Liviu Dârjan. Lectura cărții Raiul și teama șobolanilor mi-a confirmat ipoteza inițială că Liviu Dârjan este și scriitor.
Romanul Raiul și teama șobolanilor reprezintă un unicat prin abordarea unei teme deosebit de actuale și prin modul cum a fost abordată. În capitolul final intitulat Prețuire, autorul mărturisește că îi este recunoscător prozatorului contemporan rus Victor Erofeev (n. 1947) „de la care am învățat să-mi depășesc o anume prejudecată pudică într-ale scrisului realist” (p. 296).
Volumul lui Liviu Dârjan este autobiografic – multe din faptele zugrăvite le recunoaștem din spusele autorului în diferite ocazii. Ca o măsură de precauție, numele personajelor sunt născocite ca într-un adevărat univers românesc. Scriitorul rus Victor Erofeev declară într-un interviu din Observatorul cultural (noiembrie 2004), referitor la personajele romanului său Stalin cel Bun (ce titlu ironic!) că „ele devin ficționale atunci când le înfățișezi cu ajutorul cuvintelor. De aceea romanul meu nu e o fotografie ci o pictură, o urmă nefotografică a realității.” Este și cazul cărții de față.
Raiul și teama șobolanilor, carte subintitulată „roman”, cu explicația „sechele cu amintiri în cerc” trimite la structura discursului epic cu o compoziție circulară ce ne amintește de romanele lui Liviu Rebreanu.
În centrul romanului, spațial, se află o localitate „un tărâm, un toponim drag inimii autorului”, anume Elecăs – de fapt, prin anagramare, este Săcele. Ca personaj, prezent în toate cele treizeci de capitole, se află profesorul Silviu Jăndar, asigurând unitatea cărții. Destul de ușor, cititorul avizat, care îl cunoaște pe profesorul Liviu Dârjan, își dă seama că numele Jăndar este anagramă a numelui Dârjan. De aici caracterul autobiografic, dar și controverse ce se pot isca asupra încadrării într-o anume specie literară. Autorul numește cartea sa „roman”, adică o specie a genului epic, ceea ce este corect având în vedere că este o poveste care cuprinde mai bine de o jumătate de secol din istoria societății românești aflată sub teroarea comunistă. Totuși cartea este o scriere memorialistică cu puternice valențe subiective, este retrospectiva unei ample și fierbinte perioade din istoria României contemporane, concret dintre anii 1943-1944 până în actualitate, privind toate sectoarele societății cu îndelungă oprire asupra învățământului. Scriitorul Ion Popescu-Topolog, referindu-se la volumul lui Liviu Dârjan, îl numește „povestea unei comedii umane”, considerându-l un „excelent roman satiric, pe baza formulei parodice”, realitatea fiind trecută în sfera satiricului, respectiv a comediei.
Ordinea capitolelor nu este cronologică. Lipsa unei acțiuni antrenante, ca în romanele propriu-zise cunoscute de cititori, este suplinită de farmecul limbajului și, mai ales, de adevărurile rostite.
Lectura este atractivă, plăcută, interesantă și pentru că aduce aminte cititorului de ceea ce a fost, de fapte și întâmplări prin care a trecut. Sunt capitole-rememorări. Cei care am trăit perioada respectivă nu aflăm noutăți. Înteresant este modul „spunerii”, al aducerii-aminte. Pentru tineri, cele zugrăvite în cartea lui Liviu Dârjan sunt poate noutăți și trebuie aflate. Am spus „poate” pentru că întâmplările din „povestea” ironic intitulată Raiul și teama șobolanilor sunt încă prezente în memoria părinților și bunicilor de la care tinerii mai pot afla multe.
Interesante sunt portretele și prezentările unor personaje, de fapt persoane din realitatea trăită de autor de-a lungul vieții. Acestea nu apar cu nume reale, ci cu nume de ficțiune sau cu inițiale. Suntem convinși că acestea sunt ușor de recunoscut, fapt pentru care considerăm că autorul și-a asumat un deosebit risc prin publicarea acestei „cărți-amalgam”, cum o numește, care s-ar putea „să fie pe alocuri umbrită de misterioasele lacăte impuse de strategia necesară asigurării climatului de liniște, fără a-i deranja cumva pe aceia care, eventual, s-ar putea simți cu … musca pe căciulă” (capitolul Elucidări, pag. 8).
Dacă primul și ultimul capitol evidențiază structura și tematica circulară, celelalte capitole înfățișează situații concrete din diverse domenii trecute prin filtrul subiectiv-ironic al celui ce le narează. Titlurile multora se referă la învățământ, domeniul cel mai cunoscut și trăit realmente de profesorul-autor, exemplificăm prin Ora de diriginție, Lozi din a noua, Papagalul, Trombonist în misiune, Paștele mincinoșilor, Cariera și viața privată a Marhalinei, Dreptul retezat din start, Inspectoarea, țelina și organul. Toate aceste capitole explică „starea jalnică în care diriguitorii aduseseră ființa umană” (pag. 200).
Semnificative sunt finalurile capitolelor prin anumite „concluzii-constatări”, prin întrebările retorice care ridică multe semne de întrebare și care pun pe gânduri. Așa de exemplul capitolul XXIII, Coada – blazonul gloatei la români, se încheie astfel: „Coada la români, se pare, că se regenerează continuu … o fi de natură cancerigenă? Poate!” (pag. 207). O tristă ironie constatăm citind capitolul XXIV, Pădure, dragă pădure …, și finalul dominat de imprecație: „Pădure, dragă pădure, să nu-i ierți pe ucigași, arde-i-ar focul de pungași, hoți de viață … De cine cumpărați? Nu se știe? Să aflați! Când? …” Exemplele ar putea continua.
Evidențiem faptul că ironia este permanent prezentă, simțită și chiar anunțată. Astfel în capitolul de început, Elucidări, autorul se explică: „Personajele din Elecăs, sau de aiurea, au existat în carne și oase (ciolane), iar unele încă mai viețuiesc printre noi (s-au reciclat). Asemănarea cu realitatea (inclusiv a zilelor noastre) nu e deloc întâmplătoare. Ficțiunea se supune tiraniei adevărului”. Curioasă este mențiunea autorului, un fel de indicație pentru cititorii curioși de a afla adevărata identitate a șobolanilor, anume aceea de a se adresa celui care semnează cartea. Mai precis, acestora „li se rezervă privilegiul de a obține amănunte picante” de la cel ce „a însăilat aceste rânduri într-un roman, să-i zicem parabolă, sau mai grav … politic” (pag. 9).
Nu dorim să omitem ideea finală din Elucidări, privitoare la cultivarea limbii române. Este o idee pentru care profesorul Liviu Dârjan luptă de mult timp în cadrul Asociațiunii ASTRA. Din păcate, în zilele noastre, canoanele impuse de ortografie și punctuație „se află la pământ”, încât „Sfânta noastră LIMBA ROMÂNĂ a ajuns (rușine!!!) să fie pusă … la colț de către niște …” Găsim multe semne de suspensie în cartea profesorului Dârjan. Desigur prin acestea autorul dă posibilitatea cititorului de a gândi și a reacționa conform sufletului său, conform trăirilor fiecăruia dintre noi.
Puțin obișnuită, chiar stranie pentru un cititor obișnuit de romane, dar care incită curiozitatea, este dedicația autorului: „dedic această carte harnicilor și curajoșilor lucrători din cadrul serviciilor de deratizare morală din toate timpurile și de mai toate culorile.”
Menționăm, în final, deosebita și sugestiva ilustrație a copertei, autor Nicolae Cândea.
Preluăm îndemnul autorului de a-i extermina pe „șobolanii cu apucături omenești (vicii)” și vă asigurăm că volumul Raiul și teama șobolanilor oferă autorului posibilități certe de afirmare pe tărâmul literaturii.
Luminița Cornea
