Ultimele evenimente care au scandalizat lumea occidentală prin brutalitatea lor, respectiv atentatele teroriste din Franţa începutului de an 2015, ne-au demonstrat încă o dată că tendinţa de islamizare a Europei se accentuează, în acelaşi timp cu agravarea conflictului între cele două lumi, a creştinătăţii şi a islamului, ceea ce ar putea duce la un „război surd” de lungă durată între două zone de culturi diferite.

 

     Pe de o parte, ţările creştine din lumea occidentală, care au dezvoltat un grad mai înalt de civilizaţie, au construit democraţii, în care spiritul tolerant a făcut ca şi „oaspeţii emigranţi” din ţările islamice să-şi găsească un rost şi să fie acceptaţi cu drepturi egale în ţările-gazdă, iar pe de altă parte lumea islamică cu religia, ideologia politică, intoleranţa şi agresivitatea unor grupări fanatice care tind să submineze prin orice mijloace societăţile occidentale „prea corupte şi necredincioase” şi să-şi impună propriile valorile, devenind astfel, prin expansiune demografică, din integraţi în integratori. Cel mai evident se simte acest fenomen îngrijorător pe continentul european, unde statisticile anunţă existenaţa deja a 54 de milioane de musulmani, şi faptul că în acest ritm de expansiune peste 12 ani aceştia vor reprezenta 25% din populaţia Europei.

     Nici aceasta n-ar fi o problemă dacă, aşa cum se menţionează într-un articol apărut pe internet, loialitatea musulmanilor faţă de islam n-ar fi mai mare decât cea faţă de ţările-gazdă. Când 1/3 din studenţii musulmani se declară în favoarea construirii unui „califat” mondial, realitatea viitoare ni se pare ameninţătoare.

     Chiar dacă lumea occidentală îşi are păcatele ei, cel puţin se străduieşte să respecte într-un procentaj mare legea divină a vieţii. Nu ne referim la „starea de război”, când toţi ucid şi sunt ucişi, credincioşi şi necredincioşi, ci la „starea de pace”, când se întâmplă totuşi crime inimaginabile în numele unui Dumnezeu nedrept şi crud. Este aproape imposibil să-ţi imaginezi că un copil de zece ani este obligat să ucidă cu arma nişte „prizonieri” legaţi, că fetiţe-kamikaze sunt obligate ori „convinse” să-şi sacrifice viaţa aruncându-se în aer numai pentru a mai ucide câţiva semeni, că aşa-zişii luptători jihadişti decapitează jurnalişti „în numele islamului şi răzbunării”, acte de o atrocitate absurdă, care întorc civilizaţia la starea ei primitivă de „animal hăituit”. Şi cum se poate afirma cu mândrie că acestea sunt „acte de eroism” înfăptuite în numele unui dumnezeu ireal, crud şi răzbunător. Dumnezeu nu poate însemna ură şi răzbunare, tortură şi ucidere, Dumnezeu înseamnă iubire faţă de tot ce există în acest univers şi în această lume, dar oamenii în nimicnicia lor, crezându-se mai presus de Dumnezeu, îşi fac singuri legea şi îşi arogă dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenilor. Ori dacă Dumnezeul unora chiar le cere această conduită antiumană, atunci cum ar putea fi acesta recunoscut ca atare de către întreaga omenire?!

. .

     Se spune că atunci când „Dumnezeu a terminat de făcut lumea” s-a uitat la lucrarea Sa şi a exclamat: „Toate sunt foarte bune!” Dar oamenii, devenind orgolioşi, neascultători şi dedaţi la rele, pe măsură ce s-au înmulţit pe pământ, au stricat Lumea, apoi pentru că nu erau prea pricepuţi ca să facă una mai bună, au încercat s-o refacă aşa cum le-a fost lăsată, dar din neştiinţă, tot încercând, în loc s-o repare au stricat-o şi mai rău. Şi iată că după mii de ani de caznă am ajuns în zilele noastre şi încă tot nu ne pricepem s-o reparăm, ci continuăm cu aceeaşi obstinaţie de catâr să ne duşmănim şi să ne  ucidem unii pe alţii, crezând că astfel cei care vor rămâne vor regăsi Raiul pierdut, dar teamă ne este că după ce vor fi fost ucişi toţi potrivnicii, la sfârşit cei rămaşi nu vor găsi decât pustiul şi Iadul pe pământ. Oare aceasta este lumea pentru care se luptă cruzii războinici ai epocii noastre?! Câtă trufie! Câtă lipsă de înţelepciune şi micime sufletească!

     Printre multele bogăţii pe care Dumnezeu le-a dăruit oamenilor (dar nu numai unora, cum cred unii, ci tuturor în egală măsură) este şi cea numită banal „petrol”. Secole de-a rândul oamenii n-au ştiut ce să facă cu acel lichid negru şi urât mirositor, dar în cele din urmă i-au descoperit valoarea şi au început să-l folosească. Aşa s-au născut oraşe fantastice acolo unde înainte era doar deşert, şi s-au înălţat spre cer construcţii niciodată înainte închipuite a fi posibile, iar civilizaţia umană a înflorit în acele locuri atât de neatrăgătoare altădată. Atunci ne întrebăm de ce nişte oameni adepţi ai aceleiaşi religii vor să le distrugă?! Pentru că aceştia, în inconştienţa lor şi dominaţi de dorinţa răzbunării, orbiţi de învăţături greşite şi ură, nu mai ştiu nimic altceva decât să se răzbune pentru cea mai mică ofensă şi să ucidă.

     Pe de altă parte, trebuie să fim de acord cu Papa Francisc, care atrage atenţia occidentalilor care cred că pot face ori spune orice în numele unei false libertăţii de expresie: „Libertatea de exprimare are limite. Nu poţi insulta credinţa altora”. În acest context, hotărârea nefericită a jurnaliştilor francezi de a relansa publicaţia satirică „Charlie Hebdo” într-un tiraj de mai multe milioane de exemplare nu face decât „să pună paie pe foc” şi reacţiile negative nu vor înceta să apară. Când loveşti cu piatra în cineva, chiar dacă  acea piatră este înfăşurată în catifea, doare, iar durerea provoacă o reacţie inversă din partea celui lovit.

     Se pare că este în firea omului să nu stea liniştit, ci să caute mereu aventura, fiecare prin ceea ce face dorind a ieşi în evidenţă. Acesta este un lucru bun atât timp cât nu lezezi interesul, mândria sau orgoliul celor din jur, căci atunci liniştea şi pacea familiei tale vor dispărea, deoarece aceia pe care i-ai deranjat vor încerca să te „răsplătească” cu aceeaşi măsură. Dar aşa e lumea în care trăim, unii vor pace, alţii război. Poate că aşa urcăm în timp urmând principiul „distrugere şi reclădire”. Noi rămânem totuşi adepţii reconcilierii şi ai reclădirii, şi condamnăm cu tărie orice act de agresivitate şi atentare la fiinţa umană.

                                                                                                                     Mihai Trifoi

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail