Ne-a captat atenţia chibzuita analiză „O nouă carte de etnologie a lui Constantin Eretescu” (p.252-256), în care scriitorul şi etnologul I. Datcu evidenţiază preocuparea autorului pentru cercetarea miturilor, credinţelor şi obiceiurilor populare, valorificate în cărţile şi studiile publicate. Interesante şi inedite sunt observaţiile şi interpretările privind priveghiul şi fenomenul doliului alb şi cel roşu, în spaţiile culturale româneşti şi străine (cu exemple de doliu în roşu, gri, albastru sau în diverse combinaţii din unele ţări).
Din „O lucrare fundamentală a lui Traian Gherman” (p.257-261), reţinem afirmaţia focloristului transilvănean, atras de ştiinţa populară convins că „Dintre lucrările agrare la românii transilvăneni, seceratul holdelor este cea mai frumoasă şi importantă lucrare şi, în aceaşi timp, cea mai bogată în obiceiuri şi credinţe…” Cu privire la semnificaţia obiceiului merită citite pasajele despre spiritul impersonal al grâului, pe care-l remarcă autorul-recenzent, fenomen ce izvorăşte „din credinţa că ultimele spice au o valoare spirituală deosebită: în ele este concentrată întreaga putere de rod a semănăturii, a holdei secerate”. Insităm şi asupra acestui „considerent”: „Prin păstrarea ultimelor spice în cununa de la sfârşitul seceratului, se păstrează însuşi spiritul, demonul grâului şi prin redarea boabelor din cunună pământului în noua sămănătură, pământul capătă din nou puterea de rodire şi se asigură continuitatea vegetaţiei, se asigură venirea spiritului, a geniului grâului…” Se pomeneşte şi de obiceiul general de a face la sfârşitul seceratului, din ultimele spice de holdă, un obiect de ritual, o cunună, care se păstrează în fiecare casă de plugar. Cartea lui Traian Gherman, „…Claca de la secerat şi cununa de grâu”, despre care am relatat, deşi a fost terminată în anul 1953, autorul nu şi-a putut-o vedea tipărită pănă la decesul său, 28 febr.1961, Cluj. Lucrarea a apărut după cinci decenii de la moartea sa şi reeditată în 2013 (522 p.). În finalul lucrării Iordan Datcu ne mai dă o informaţie care ne pune pe gânduri: nici una din lucrările lui S.Fl. Marian, decedat în 1907, n-a fost reeditată până în 1990.
Despre Eminescu şi editarea operei marelui poet ne stă la dispoziţie lucrarea D. Vatamaniuc „Eminescu în ediţii integrale” (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2013, 238 p.) Editorul Perpessicius, de-a lungul vieţii şi activităţii sale a înfruntat numerose probleme în descifrarea manuscriselor eminesciene; seria operei poetului avea să înceapă în anul 1939, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II” şi s-a oprit la volumul VI, în anul 1963. Astfel cele cincisprezece mii de file îşi aşteptau, peste ani, noii editori. Distinsul om de cultură Petru Creţia ne-a lăsat, înaintea decesului său, Testamentul unui eminescolog, apărut în 1998. D. Vatamaniuc cu Petru Creţia, alături de colectivul de colaboratori, vor continua editarea Operei cu vol. VII (1977), până la cel de-al XVI-lea (1989), ultimul. Graţie iniţiativei acad. Eugen Simion, aşa cum se ştie, a apărut ediţia academiei integrale a operei lui Eminescu. În ceea ce priveşte aportul provinciei privind cercetarea operei poetice şi nu numai, a lui Eminescu, Iordan Datcu indică trei ediţii teleormănene 2000, 2004 şi cea din 2014 „Eminescu şi Teleormanul” de Stan V. Cristea, la a treia ediţie. (p.265-267).
Nu putem trece peste această afirmaţie a lui Iordan Datcu: „Opera lui Perpessicius este de fapt o istorie literară vorbită” întâlnită în Cronicile literare radiodifuzate ale lui Perpessicius (p.273-277). Evocându-şi activitatea de cronicar literar pa calea undelor herţiene acesta va spune: „…am ajuns la convingerea că şi la Radio, la microfon, se poate emite o judecată de valoare care să fie verificată de timp, pe care s-o poţi recunoaşte, subscrie chiar fără nici un fel de ruşine, chiar după trecerea anilor”.
Poate puţini au luat cunoştinţă că după o îndelungată şi profesionistă cercetare a Arhivei Radiodifuziunii Române, Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu au editat cartea Perpessicius, Cărţi noi. Cronici radiofonice 1929-1947 (Radio România, Ed. Casa Radio, 2015, 972 p.+CD). Din lucrarea lui I. Datcu aflăm că Perpessicius a scris cronici despre scriitori esenţiali din interbelic, a recenzat şi cărţi de sociologie, de istorie, de estetică, de artă. A scris despre pictori, muzicologi. A arătat interes pentru modul cum au fost comentaţi unii scriitori români în străinătate, cum au fost traduşi unii (Eminescu în italiană de Umberto Cianciólo, sau cum au fost traduşi scriitori străini în româneşte ş.a.
Merită consemnată opinia lui Valeriu Râpeanu privind cronicile radiofonice ale lui Perpessicius: „Erudiţia lui…nu se etalează gratuit şi spectaculos, nu se desfăşoară cu intenţia de a epata ascultătorul (…) a avut o linie fermă de conduită critică şi morală. Adică afirmarea adevărului.”
În „O lucrare de tinereţe a lui Anton Golopenţia” (p.278-282), d-l I. Datcu vine cu motivaţia că este vorba de o lucrare iar nu carte „pentru că autorul ei n-a reuşit s-o încheie şi s-o publice”, aşa că Îndreptar pentru tineret (lucrarea în cauză n.n.) va deveni carte în 2015, ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza (Ed. Enciclopedică, 254 p.) Selectăm din afirmaţiile lui A.Golopenţia, privitor la problemele tineretului, temă care-l preocupa în mod deosebit: „Neamul românesc –scria el – a ajuns din nou la o răscruce a existenţei sale. Iar răspunderea acestei răscruci o au tinerii”. Necesara îndreptare poate fi înfăptuită cu ajutorul îndrumătorilor, cărturarilor, spune Golopenţia, chemaţi „să vadă, să tălmăcească, să familiarizeze oamenii cu situaţiile noi, să le facă cu putinţă reacţiuni şi comportări adecvate, tuturor, şi oamenilor de acţiune într-o oarecare măsură.”
La pp.283-288 ne întâmpină scrierea „Ultima carte a lui Edgar Papu” ce conţine comentarii pe marginea ultimei cărţi: „Memorii dintr-un secol. Jurnal 1929-1931. Memorii dintr-un secol. Epistolar 1964-1965. (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015, 472 p.) Cea mai extinsă parte a cărţii o „constituie portretele unui număr considerabil de contemporani ai scriitorului…”. Ultima „înfăţişare” „De la o carte la alta” a şasea, (p.289-299) cuprinde şase recenzii, în prima „Vitralii” se face referire la volumul tipărit de cei doi soţi Silvia Ciubotaru şi Ion H. Ciubotaru „Vitralii. Pagini etnoculturale din presa anilor 1992-2012”. Reţinem din secţiunea Recenzii (texte scrise despre cei doi etnologi şi recenzii semnate de ei la tipărituri ale altora). Asupra a două cărţi importante ale lui Ion H. Ciubotaru ne atrage atenţia Iordan Datcu: Catolicii din Moldova. Universul culturii populare şi Petru Caraman. Destinul cărturarului (a cărui memorie este pătată de nepoata etnologului care ar fi contribuit la dărâmarea casei profesorului Petru Caraman!)
Cartea lui Iordan Datcu „Revelaţiile lecturii”, şi spre sfârşitul ei, ne familiarizează cu substanţiale şi intresante lucrări. În „Eugen Simion şi Basarabia” aflăm precum Chişinăul i-a închinat lui Eugen Simion două cărţi: Vertical într-o lume agitată. Eugen Simion şi Basarabia (mai mulţi autori), eseuri, cronici, interviuri, ediţie coordonată de Mihai Cimpoi, cealaltă Modelul de existenţă Eugen Simion, eseu (Editura Semne, 2014) semnată de Mihai Cimpoi. Textele autorilor basarabeni despre Eugen Simion se explică şi prin faptul că istoricul şi criticul literar bucureştean a scris despre scriitori semnificativi din Basarabia, precizează I. Datcu. Cine sunt cei care-l omagiază pe Eugen Simion? Grigore Vieru Greutatea cuvântului (2003), poetul vede în Eugen Simion „Un clasic viu al literaturii române”; calităţi: „profunzimea şi exactitatea demersului său critic”; „exemplara modestie” ş.a. Mihai Cimpoi scrie: Eugen Simion „îşi păstrează cu o demnitate relevatoare verticalitatea spiritului într-o lume românească agitată, lume a tranziţiei (trăsniţiei), a febrei etichetărilor negativiste şi inclemente”… ş.a. El „înţelege (şi practică) critica drept artă”. Grigore C. Bostan în textul său Maestrul în oglinda operei sale (2003) referindu-se la Proza lui Eminescu (1964), autor Eugen Simion o consideră „ prima şi unica lucrare de proporţii în care se analizează sistematic, aproape exhaustiv, cu multă atenţie faţă de texte, epica eminesciană.” Dimineaţa poeţilor este, de asemenea, pentru el, (subliniează I.Datcu), „o carte de referinţă – atât în aspectul conceptual, ştiinţific cât şi ca sursă de revelaţie estetică”. Ion Ciocanu, în textul Eugen Simion, pătrunzător în miezul adevărului, reflectează pe marginea celor patru volume de
Scriitori români de azi (Chişinău, 1998). La Bucureşti volumele au apărut între anii 1974 şi 1989. Poetul şi eseistul Nicolae Dabija vede în Eugen Simion un etalon, un exemplu (Modelul Eugen Simion), scrierea acestuia avea să-l ajute să regăsească „profunzimea din poemele lui Eminescu şi-n nuvelele sau fragmentele de roman”, să înţeleagă poezia, pe care criticul o citeşte „ca şi cum ar traduce-o. El n-o explică, el completeză”. Iordan Datcu aduce exemple de cărturari basarabeni care-l consideră pe Eugen Simion „cel mai proeminent critic literar român în viaţă”. Eugen Simion la rândul său i-a înţeles pe scriitorii basarabeni şi a consacrat, în ani, pagini de critică şi istorie literară, şi-a manifestat bucuria când unii dintre ei au fost primiţi ca membrii de onoare ai Academiei Române, a văzut în acest fapt un simbol…remarcă Iordan Datcu în eseul său. Decupăm câteva „profile” în viziunea lui Eugen Simion, având reper comentariul d-lui I. Datcu. Despre GrigoreVieru „un poet cu lira-n lacrimi”, despre Mihai Cimpoi, eminescolog care prin cărţile sale îndreaptă atenţia „spre un nou Eminescu”, despre Nicolae Dabija, a cărui poezie e „bucuroasă tristeţe”, despre Valeriu Matei, „un poet substanţial în descendenţă nichitiană”, despre D. Matcovschi „un poet autentic”.
Vom încheia cu ultima „cronică” a cărţii: „Volumul al doilea al Jurnalului lui Constantin Eretescu” (p.313-319), Iordan Datcu precizând că tipărirea jurnalului (titlul exact: Turnul de veghe. Jurnal din exil s-a făcut la Editura Vremea, vol.I anii 1995-2004 în 2013; vol.II anii 2005-2007 în 2016). Această realizare „contribuie esenţial la cunoaşterea romancierului, dramaturgului, etnologului, eseistului Constantin Eretescu”, cum am văzut şi într-un precedent articol despre personalitatea sa (p.252-256). Reiese din acest jurnal tematica vieţii şi activităţii celui care a trăit cu soţia sa, Sanda Golopenţia în America începând din 1980. Semnificativ este că singurătatea n-a diminuat creaţia celor doi, că nu i-a încercat sentimentul ratării. „Citesc mereu la Cioran despre ratare şi eşec. Adeseori cu referire la el însuşi”, notează C. Eretescu. Nu-i plac opiniile lui Cioran despre „Vidul agresiv al dureroasei Patrii şi pustiul ce vântură în sufletul fiilor ei”, despre „destinul valah”. În altă ordine de idei, pe lângă destule pagini de consideraţii critice, C. Eretescu îşi pune întrebări: „Unde se află mormântul lui Dimitrie Cantemir…? Răspunsul îl ştim prin autorul cărţii de faţă: „…a murit în Rusia, la moşia sa Dimitrovka şi a fost înhumat la Moscova, în biserica familiei. Osemintele i-au fost aduse în ţară şi reînhumate, în 1935, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi”. În legătură cu Eminescu extragem această întrebare: „Să nu-l fi interesat deloc muzica? Nici pe el, nici pe Slavici? (…) Nu–mi amintesc să fi citit ceva pe această temă.” (cu referire la anii şcolarizării vieneze n.n) Şi în acest caz ştim că G. Călinescu a lămurit „îndoiala” lăsându-ne şi aceste rânduri: „…cel care glorifică în versuri glasul divelor şi cântă însuşi cu multă plăcere din gură, nu putea fi un spirit antimuzical, ci numai absorbit prea mult de problemele altor genuri mai cerebrale.” Citatul a fost consultat de I. Datcu după Viaţa lui Eminescu, ediţia a patra revăzută, (1964), tot domnia sa ne aminteşte că problema aceasta a fost tratată şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Iosif Sava în cartea lor, Eminescu şi muzica (1989).
Ne-am străduit să facem o prezentare mai amplă a cărţii „Relevaţiile lecturii”, insistând asupra unor articole, eseuri despre publicaţii cu valoare deosebită, poate în detrimentul altora, tot atât de importante. Cu toate acestea nu credem că am reuşit să epuizăm vasta cercetare, documentare şi preţioasele informaţii oferite de distinsul etnolog. Un lucru rămâne cert, prin aceste prezentări, expuneri de maximă rigoare ştiinţifică ale studiilor din varii domenii, opere culturale şi literare, cu comentarii şi aprecieri critice, cititorii avizaţi sunt în posesia unui instrument de lucru extrem de necesar. Incontestabil omul de ştiinţă Iordan Datcu prin redactarea şi publicarea acestui recent volum dă dovadă de multă competenţă şi volnicie. Prin tot ce întreprinde este „riguros, metodic şi exact”, pentru a-l cita pe Mircea Dinutz, regretatul profesor, critic şi istoric literar, despre care Iordan Datcu spunea că a practicat „un demers critic, competent şi pasionat”.
Prof. dr. Nicolae Bucur
