Chiar trăim într-o societate bolnavă? Chiar nu ne pasă de viaţa noastră şi a semenilor noştri? Chiar atât de mult ne-a pervertit „noua orânduială”, încât nu mai avem nimic sfânt în comportamentul nostru?
Vorbim mereu despre războiul altora, dar uităm că războiul este şi în noi, şi în jurul nostru, războiul este în conştiinţa şi în inima noastră, unde există o luptă continuă între bine şi rău, iar în ultima vreme răul parcă ne-a cuprins fiinţa şi ne macină încetul cu încetul.
Auzim despre o mamă care şi-a abandonat copilul la naştere. Fetiţa a fost adoptată de o familie de americani, şi ajungând la vârsta adolescenţei, ea află că a fost adoptată şi că părinţii ei naturali trăiesc într-o ţară îndepărtată, România. E firească dorinţa ei de a-i cunoaşte, şi la douzeci de ani revine în ţară cu sufletul plin şi dorinţa de a-şi revedea mama care a născut-o. Dar culmea, aceasta nici acum nu vrea s-o vadă sau să vorbească cu ea. Oare această femeie se mai poate numi mamă?! Dar cea care-şi abandonează copilul nou-născut în pădure ori îl ucide şi-l ascunde ori în multe alte feluri scapă de el? În aceste situaţii mai putem vorbi de existenţa „sentimentului matern” adevărat?! Şi din păcate aceste exemple nu sunt doar simple cazuri izolate, ci ele se înmulţesc pe zi ce trece.
Dar despre fiul care-şi ucide tatăl sau tatăl care-şi ucide fiul, ori fratele care-şi ucide fratele sau fostul iubit ori fostul soţ care-şi ucide partenera ce-am putea spune decât că aceştia sunt „dereglaţi mintal”? Dar despre omul care într-un acces de furie îşi ucide copiii şi soţia, apoi se sinucide şi el sau nu? Dar despre nenumăraţii violatori, pedofili, hoţi, tâlhari, escroci şi penali de tot felul, care au împânzit România zilelor noastre, ce-am putea spune? Doar că odată cu aşa-zisa democraţie au pătruns în ţara noastră toate relele pământului, izvorâte parcă din legendara cutie a Pandorei. Nemunca, alcoolul, drogurile, prostituţia, mizeria de tot felul, setea de îmbogăţire rapidă şi cu orice preţ fac ravagii. Desigur, ele au existat şi înainte de schimbare, dar într-o proporţie mult redusă, fiindcă oamenii încă se mai temeau de legi şi autorităţi, dar nu şi azi, când percepţia generală este că fiecare face ce vrea, fiecare se descurcă cum poate, şi că cine e mai deştept în „afaceri” ajunge departe, în timp ce „fraierii” stau la barieră.
Uitaţi-vă numai pe şoselele României şi veţi vedea, cel puţin la televizor dacă nu în realitate, „războiul” continuu cu viaţa! Aproape nu există zi în care inconştienţa unor şoferi să nu facă numeroase victime: morţi, răniţi, familii distruse. Ce-i mână pe aceşti oameni spre moarte? Prostia, alcoolul, teribilismul, neatenţia, nerespectarea regulilor de circulaţie, nerevizuirea tehnică a maşinilor, vorbitul la telefon, cearta la volan, consumul de droguri sau substanţe euforizante şi multe altele, unele imprevizibile, care îi trimit pe oameni în nefiinţă, deşi multe dintre aceste cauze ar putea fi evitate, dacă omul ar avea conştiinţa trează. Unde este respectul pentru viaţa proprie şi a celor din jur? Unde este responsabilitatea care ar trebui să ne caracterizeze pe toţi? Cu cine ne războim? Cu propria noastră soartă, aşa cum a făcut-o deunăzi un tânăr debusolat? Şi dacă tot voia să moară, de ce a mai luat cu el şi viaţa altor tineri nevinovaţi? Sau un alt tânăr, care, deşi a fost amendat de mai multe ori pentru viteză excesivă, n-a înţeles nimic şi cu o încăpăţânare soră cu prostia şi-a continuat nefericitul obicei până când şi-a găsit sfârşitul într-un accident? Ce-i împinge pe oameni la toate aceste fapte necugetate? Şi nu e firesc atunci să ne întrebăm dacă nu cumva trăim într-o societate bolnavă, în care sentimentele umane s-au erodat peste măsură? Şi ce anume a „îmbolnăvit” această societate?!
Se spune că corpul uman este populat de nenumărate fiinţe microscopice, de viruşi şi paraziţi care produc numeroase boli, mai ales atunci când nu ducem o viaţă normală. Se pare însă că şi societatea umană se comportă la fel, adică este populată de numeroşi „viruşi şi paraziţi” care o îmbolnăvesc, când viaţa ei nu se desfăşoară într-o stare de normalitate, ci este pur şi simplu „infestată” de sărăcie, lipsă de cultură şi educaţie, practici nesănătoase, lipsă de responsabilitate, sentimente şi porniri animalice, lipsă de iubire şi credinţă adevărată, lipsă de respect faţă de viaţă şi tot ce e viu.
Şi, imperturbabil, războiul surd de fiecare zi continuă să se desfăşoare făcând noi victime. Ce este mai rău în toate acestea e că cei care trebuie să vadă nu văd şi cei care ar trebui să înţeleagă nu înţeleg…
Mihai Trifoi
