Ioan Teculescu – numele de botez al Episcopului Justinian Teculescu – s-a născut la 1 noiembrie 1865 – în Voinești-Covasna, într-o familie de oieri. Părinţii Matei şi Paraschiva Teacă sunt binecuvântaţi de Dumnezeu cu zece copii.
După terminarea celor patru clase primare, confesionale, a fost remarcat de unchiul său, arhimandritul Gherasim, stareţ al mănăstirii Predeal. Cu ajutorul acestuia, tânărul învăţăcel va studia la cunoscutul liceu „Andrei Şaguna” din Braşov, după care a urmat cursurile Institutului Teologic „Andreian” din Sibiu. Ca student în Teologie, colaborează la ziare şi reviste cu doine populare, culese de el, şi cu poezii originale.
Fiind crescut într-un climat de adâncă evlavie, alegerea profesiei n-a ridicat niciun fel de probleme. Tânărul Ioan Teculescu a optat pentru vocaţia ce-l atrăgea ca un magnet, aceea de dascăl şi preot, profesii îngemănate.
Învățător și preot, mai bine de un deceniu în Râșnov, apoi mai mult de douăzeci de ani protopop în Alba Iulia, Ioan Teculescu primește la călugărie numele Justinian, cum va fi cunoscut ca primul ierarh al armatei române și episcop de Cetatea Albă – Ismail. Episcopul Justinian Teculescu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 67 de ani, fiind aşezat, pentru veşnică odihnă, lângă străvechea biserică a satului şi lângă şcoala copilăriei sale, în cimitirul bisericii din Voineşti-Covasna, aşa cum şi-a dorit. Mormântul din umbra bisericii vechi din Voineşti este un simbol al vrednicului ierarh, slujitor devotat al bisericii strămoşeşti, simbol al luptătorului pentru neam şi pentru lege.
Ioan Teculescu – un preot cu crucea-n frunte
Între anii 1888–1891, Ioan Teculescu este învăţător în comuna Râşnov, Braşov. În 1891, se căsătoreşte cu Eliza, fiica preotului Iosif Comănescu din Codlea și este hirotonisit întru preot pe seama parohiei unde a fost învăţător. Un deceniu (1891–1901) este preot în Râşnov, un deceniu de slujire cu dăruire, în care păstorul „sufletul şi-a pus pentru turma sa”.
Între anii 1901–1922, este protopop de Alba Iulia. În cei aproape 22 de ani, petrecuţi în scaunul de protopop al Alba Iuliei, Ioan Teculescu reuşeşte să fie cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului, precum şi „unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”. Ca protopop, a dezvoltat o activitate excepţional de bogată şi de vrednică pe tărâm bisericesc, şcolar şi naţional. Călătorea de obicei călare prin cele 46 de comune ale protopopiatului său, îndemnând şi stăruind, fără încetare şi fără osteneală, să se repare şi să se zidească din nou şcoli şi biserici. Sfinţea aceste lăcaşuri de credinţă şi de lumină, apoi participa la serbările ce urmau. Acestea erau ocazii de luminare, de înfierbântare şi de oţelire a sufletului păstorilor săi, pentru lupta de rezistenţă dârză, „în care poporul românesc era angajat de politica de maghiarizare cu orice preţ şi prin orice mijloace, pe care statul maghiar o practică cu sistem şi perseverenţă demonică”.
Protopopul Bălgradului devine „unul din acei preoţi cu crucea-n frunte“ cântaţi de Andrei Mureşanu în poezia sa Un răsunet, devenit imn naţional. Crescuse atât de mult în respectul şi dragostea poporului pe care-l păstorea, „încât la un semn al său, schimbând crucea în sabie, ar fi putut dispune cum vroia de populaţia celor 46 de sate, pe care reuşise s-o captiveze şi s-o stăpânească cu puterea de foc a cuvântului său cald şi sincer”.
O perioadă lungă (1902-1923), protopopul Ioan Teculescu a fost preşedintele Despărţământului Alba Iulia al Astrei, calitate în care desfăşoară o bogată activitate culturală, devenind cunoscut în mediile culturale româneşti transilvănene. La 14 iunie 1910, Onisifor Ghibu expedia din Silişte o scrisoare profesorului Nicolae Iorga, însoţită de o listă de 26 personalităţi laice şi ecleziastice ardelene, printre care figurau: dr. Ioan Lupaş, protopop de Sălişte, Ioan Agârbiceanu, preot în Orlat, lângă Sibiu, dr. Alexandru Bogdan, profesor în Braşov, dr. Onisifor Ghibu, Ioan Moţe, preot şi gazetar în Orăştie, dr. Pompiliu Nistor, medic în Zărneşti, Vasile Goldiş, profesor în Arad, V. Branişte din Lugoj, Ioan Teculescu, protopop din Alba Iulia, pentru a deveni membri corespondenţi ai Ligii Culturale ( Onisifor Ghibu în corespondenţă, vol I, Ediţie de Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 319-320).
Activitatea duhovnicească a fost totdeauna pe primul plan. Astfel la 15 noiembrie 1906, cu prilejul adunării preoţeşti ţinută la Alba-Iulia, protopopul Ioan Teculescu îndemna preoţii să predice, deoarece predica luminează, instruieşte şi „îmbărbătează poporul la viaţa morală şi corectă pe acest pământ”. Dacă nu predică, preotul greşeşte „între altele şi faţă de limbă, care din toate punctele de vedere trebuie să fie în predică cât se poate de limpede şi frumoasă, plastică şi poetică, iar dicţiunea întotdeauna fluentă şi plină de viaţă, potrivită temperamentului vioi al poporului nostru”. Arma cea mai puternică a preotului trebuie să fie pentru totdeauna „cuvântul cald şi plin de avânt … pentru neam şi pentru lege”.
Din nefericire în viața protopopului au fost și momente dureroase. În anul 1909, după optsprezece ani de convieţuire, Eliza, soția protopopului Teculescu, se stinge din viaţă (tuberculoză, boală moștenită de copii), acesta rămânând văduv cu şapte copii, patru fete şi trei băieţi, cu vârste cuprinse între un an şi 16 ani. Cu toate greutățile familiale, protopopul Ioan Teculescu își continuă activitatea duhovnicească, culturală, socială.
În ziua de 31 mai 1914, participă la ultima adunare naţională a românilor din Ardeal, ţinută sub vechiul regim, la Alba-Iulia, adunare dizolvată în mod samavolnic de autorităţi. Protopopul Teculescu rosteşte un discurs prin care îndeamnă „să ne întărim sufletele pentru lupta ce ne aşteaptă. Când vă văd înaintea mea, atât de mulţi, atât de mândri, voinici şi verzi ca stejarul, parcă stau în faţa unui codru plin de viaţă, înaintea căruia mă închin cu smerenie”.
În anul 1916, o dată cu intrarea României în primul război mondial şi înaintarea armatelor române în Ardeal, protopopul Ioan Teculescu nu a fost ridicat de autorităţile maghiare, cum s-a întâmplat cu intelectualii din Ardeal (mai ales preoţi), datorită prestigiului pe care îl avea, dar trebuia să se prezinte zilnic, dimineaţa şi seara, la Prefectura Poliţiei oraşului Alba Iulia. Acest calvar a durat din septembrie 1916 până în decembrie 1917. Mai mult, autorităţile i-au urmărit activitatea pas cu pas şi „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului de care urma să fie spânzurat îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat contra stăpânirii maghiare”, scria George Jurebiţă.
Autorităţile administrative avuseseră grijă să facă cunoscut tuturor locuitorilor satelor ameninţarea ce cădea asupra protopopului.
În numele Ardealului
În vara anului 1918, situaţia Puterilor Centrale s-a înrăutăţit considerabil, ca urmare a înfrângerilor suferite pe front. La 22 octombrie/4 noiembrie 1918 s-a creat la Alba Iulia Comitetul Naţional Român din localitate având ca preşedinte pe protopopul ortodox Ioan Teculescu. Din comitet mai făceau parte dr. Rubin Patiţia avocat, dr. Zaharia Muntean, avocat, Vasile Urzică, dr. Alexandru Fodor, medic, Virgil Vlad, farmacist. Tot acum s-a creat garda civică condusă de căpitanul Florian Medrea. („Românul”, Arad, VII, nr. 4, din 31 octombrie/13 noiembrie 1918)
Protopopul Teculescu, ca preşedinte al Consiliului Naţional Local Alba, a organizat Adunarea Naţională a românilor de la 1 Decembrie 1918, care a proclamat Unirea Ardealului cu patria-mamă.
Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru data de 18 noiembrie/1 Decembrie 1918 Adunarea Naţională de la Alba Iulia. În acest scop au fost desemnaţi delegaţii la înaltul for al românilor. În 9/22 noiembrie 1918 la şcoala greco – catolică din Alba Iulia sub preşedinţia părintelui Ioan Teculescu a avut loc adunarea de alegere a reprezentanţilor la Adunare. La propunerea Dr. Camil Velican au fost aleşi Ioachim Fulea, Virgil Vlad, Dr. Alexandru Fodor, Aurel Stoica şi Dr. Camil Velican delegaţi ordinari, iar ca supleanţi Nicolae Cadariu şi Antonie Cricovean (1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România 1 Decembrie 1918, vol. VIII, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 20, doc. 19).
Mase mari de oameni se îndreptau spre Alba Iulia. Mulţi se adresau părintelui protopop Teculescu pentru încartiruire (cazare). Înfăptuirea Marii Uniri din 1918 a reprezentat şi pentru protopopul Teculescu împlinirea unui vis pentru care luptase mai bine de două decenii cu armele sale paşnice. El s-a îngrijit și de primirea trupelor române în vechea cetate a Bălgradului. Ostaşii Regimentului 5 vânători au sosit către sfârşitul lunii decembrie 1918 şi au fost întâmpinate de membrii Consiliului Naţional Român condus de părintele Justinian Teculescu şi de un numeros public din oraş şi împrejurimi (Alexandru Lupeanu Melin, Intrarea trupelor române în Alba Iulia, în „Alba Iulia”, I, nr. 3 din 24 decembrie 1918).
Protopopul Ioan Teculescu l-a întâmpinat, alături de oficialităţile oraşului şi numeroşi cetăţeni, pe generalul Henri M. Berthelot care a sosit la Alba Iulia chiar la 1 ianuarie 1918. Solului Franţei i s-a făcut o primire sărbătorească. Protopopul Teculescu a adresat oaspetelui un cuvânt de bun venit spunând: „Azi, când nobila soră Franţa îşi trimite pe mare şi ilustrul ei reprezentant, ca să ne viziteze în persoană, ne simţim oarecum sfioşi şi uluiţi de marea onoare ce ni se face.”
Vădit emoţionat, H.M. Berthelot a mulţumit „pentru dragostea adâncă cu care primiţi pe reprezentantul Franţei. Sunt nespus de fericit de a călca şi vorbi în acest oraş istoric” şi în acelaşi timp de a privi „acelaşi soare pe care l-a văzut strălucind Mihai Viteazul.”
În 10 aprilie 1919, cu prilejul venirii Prinţului Carol pentru întâia oară la Alba-Iulia, ţine o cuvântare prin care binecuvântează „ceasul în care cel dintâi Prinţ al României Mari a călcat pe urmele lui Mihai Viteazul”(toate citatele sunt din volumul Justinian Teculescu, Pentru neam şi pentru lege – Cuvântări şi predici, Ediţie îngrijită de Luminiţa Cornea, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006).
Alături de mii de oameni, protopopul Ioan Teculescu a participat la primirea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Alba-Iulia pe 30 mai 1919, aflaţi într-un adevărat turneu transilvănean. Primarul oraşului Camil Velican şi prefectul judeţului Alba, I. Pop, au organizat un cortegiu folcloric menit să-i familiarizeze cu portul şi obiceiurile româneşti din Transilvania. O mare mulţime de 50.000 de oameni din oraş şi împrejurimi s-au adunat să-i vadă pe rege şi regină care au vizitat cu acel prilej Sala Unirii la numai şase luni de la Marea Adunare Naţională şi au servit prânzul în „Reduta Oraşului”. Regina Maria consemna în notele sale zilnice la 30 mai 1919 că: „Este greu de descris primirea ce ni s-a făcut aici, oamenii au fost absolut nebuni de entuziasm. După o defilare militară am intrat în vechea cetate prin această parte prin care cu multe secole în urmă intrase călare Mihai Viteazul. Am fost frenetic aclamaţi (…) Am primit toate autorităţile, s-au ţinut teribil de multe discursuri, apoi nesfârşite încântătoarea defilare a ţăranilor (..) În final, am scăpa, după o masă la care au servit multe fete tinere şi drăguţe în costume româneşti, spre încântarea domnilor. Am avut o ploaie bună, dar ea nu a slăbit entuziasmul..” (Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie-decembrie 1919), ediţie de Vasile Arimia, vol. I, Bucureşti, Editura Historia, 2006, p. 196-197).
În cetatea Marii Uniri , Regele Ferdinand a rostit un scurt discurs în care elogia oraşul unde Mihai Viteazul „fusese stăpânitor peste o Românie Mare.”El a elogiat pe eroii „care au precedat generaţiile de azi” şi a mulţumit locuitorilor acestor plaiuri legendare pentru primirea deosebită făcută (Cf. C.I. Stan, Regele Ferdinand „Întregitorul” 1914-1927, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 156).
Ca senator al României reîntregite, Ioan Teculescu rosteşte, în 17 martie 1920, „în numele Ardealului” o alocuţiune în Senatul României, prilejuită de împroprietărirea ţărănimii din Basarabia „revenită în mâinile urmaşilor lui Ştefan cel Mare”. În 30 martie 1921, ține o cuvântare, la Congresul Biblic ce a avut loc la Sibiu, prin care îndeamnă preoţii „ a da poporului apa vie şi curată a Evangheliei şi a nu-l lăsa pradă unor seducători, care vor să spargă biserica noastră”. În cadrul acestei cuvântări, citeşte poezia proprie Biserica străbună:
„De-a pururi scut și adăpost / Poporului nostru ai fost / Biserică străbună. // Din rândul sfintei providenți / Tu ai păzit pe-ai noștri părinți / Ca mama cea mai bună // Când valuri de potop turbat / Asupra lor s-au revărsat / Să stingă-n ei credința. // Cu zidul tău i-ai apărat / Și legea sfântă le-o-ai păstrat, / Păstrându-le ființa! // de-aceea noi mult te iubim, /De aceea și împodobim / A ta catapeteasmă // Și cu cântări toți te cinstim // Și daruri noi îți oferim // În vremuri de cercare. // Mireasă blândă-a lui Hristos. / Poporului drept credincios / Fii mamă apărătoare!”
Protopopul Ioan Teculescu la festivitatea încoronării
Protopopul Ioan Teculescu s-a implicat şi în organizarea festivității de încoronare a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria la Alba Iulia în 15 octombrie 1922. El a făcut parte din comisia locală condusă de arhitectul Victor G Ştefănescu şi a fost prezent la sfinţirea catedralei Încoronării din 8 octombrie 1922. Protopopul de Alba Iulia a fost inclus în soborul de preoţi condus de Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan care a oficiat slujba (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fond P.C.M., dosar 14/1922, f. 37; vezi şi „Telegraful Român”, Sibiu, LXX, nr. 76 din 10 octombrie 1922.).
Alături de membrii comisiei locale, Justinian Teculescu s-a îngrijit de realizarea unor construcţii edilitare în oraşul Alba Iulia. A fost reamenajată Sala Unirii, s-a creat o nouă cale de acces intitulată Bulevardul „Încoronării” care s-a desprins de şoseaua principală în dreptul gării. Parcul oraşului a fost la rândul lui modernizat, fiind înconjurat după moda vremii, de un gard zidit. Reduta oraşului, cazinoul civil, a primit o sală de spectacole, cu spaţii anexe, săli de repetiţii, cabine destinate actorilor. În iulie 1922, toate aceste simple lucruri edilitare erau deja încheiate (Vasile Moga, C.I.Stan, Încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia. Jubileul de 70 de ani al Catedralei Încoronării 15 octombrie 1922-15 octombrie 1992, în „Îndrumător pastoral”, Alba Iulia, vol. XV71992, p. 9-10).
În dimineaţa zilei de 14 octombrie 1922 au venit la Alba Iulia membrii Sfântului Sinod, sub conducerea Mitropolitului Primat Elie Miron Cristea. La scurt timp a sosit şi primul ministru Ion I. C. Brătianu, însoţit de Ministrul de Război, generalul Gheorghe Mărdarescu, care au adus însemnele regatului. Coroanele şi hlamidele au fost păstrate până a doua zi în altarul Catedralei Încoronării, ele urmând să fie sfinţite de înalţii ierarhi (Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, vol. II, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926, p. 179).
Regele Ferdinand a purtat coroana Regelui Carol I realizată dintr-un tun turcesc capturat de ostaşii români la Plevna în anul 1877. Regina Maria în schimb a primit o coroană din aur cântărind 1800 grame cuprinzând o serie de elemente decorative, florale şi geometrice cu pandantive laterale ample. Aceasta era armată cu turcoaze, opale, rubine şi ametiste (A.N.I.C., fond P.C.M, dosar 14/1922, f. 30).
De asemenea, la încoronare, Regele Ferdinand a avut ca semn al puterii sale un buzdugan din aur, aşa cum purtau voievozii medievali. El a fost realizat prin subscripţie publică iniţiată de un mare proprietar ialomiţean Marin Ionescu. Suveranul l-a primit în dar la 10 mai 1920, iar casa de bijuterii parisiană „Rene Boivin” l-a lucrat cu multă măiestrie (Enciclopedia României, ed. a II-a anastatică, vol. I, Iaşi, Editura Alfa, 2000, p.83).
Ziua de 15 octombrie 1922 a debutat cu o ploaie măruntă sub un cer închis. Martoră a solemnului eveniment, Regina Maria notează în jurnalul său cu vădită amărăciune: „Ploaia – Aşa a fost prima impresie – dar nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi şi distanţate ce din fericire înseamnă că erau doar picături şi la linia orizontului se ridică un soare palid.” (Maria, Regina României, op. cit., vol. IV, pp. 313-314; vezi şi Diana Mandache (editor), Regina Maria. Capitole târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite, Bucureşti, Editura Alfa, 2007, p. 141). N. Iorga înfăţişează şi el vremea mohorâtă din Cetatea Unirii astfel: „Picură de ploaie pe dealurile de la Alba Iulia şi negurile se scarmănă de pădurile depărtaţilor Munţi Apuseni. Spre Alba Iulia , în care s-a frământat praful de trei civilizaţii, dintre care două, cea dacică şi cea romană,sunt ale noastre.”
Arhiepiscopul catolic de Bucureşti, Raymond Netzhammer descrie şi el, în însemnările sale, climatul existent în capitala Marii Uniri, după cum urmează: „Cerul arăta destul de sumbru, în schimb străluceau ţăranii, îmbrăcaţi în costume populare, veseli şi bucuroşi, şi care coborau din două trenuri personale lungi (…) Peste tot se înghesuie lumea la ferestre sau pe străzi. La toate colţurile se aflau oameni de ordine şi soldaţi.”( Raymond Netzhammer, Episcop în România întro epocă a conflictelor naţionale şi religioase, vol. II, ediţie de Nicolaus Netzhammer în colaborare cu Kristazach, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 1160-1161).
În întâmpinarea perechii regale s-a format un cortegiu. Protopopul ortodox de Alba Iulia, părintele Ioan Teculescu, a rostit o impresionantă alocuțiune, subliniind, în mod plastic, importanţa deosebită a evenimentului, dar care este, înainte de toate, o adevărată lecție de istorie și geografie a unității naționale românști.
Peste câțiva ani i se recunosc, la cel mai înalt nivel național, meritele la înfăptuirea Unirii. Astfel „Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail”(anul VII, nr. 1, ianuarie 1930) consemnează o importantă informație: „Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi Preasfințitului Episcop Justinian, cu Decretul Regal nr. 2270/1929, înalta distincție onorifică „Ordinul Steaua României în gradul de Mare Ofițer”, pentru meritul de a fi conlucrat la realizarea Unirii Ardealului cu Patria Mamă, în calitate de fost Președinte al Consiliului Național din Alba-Iulia, activitatea de organizare și de reușită strălucită a Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care a votat Unirea Ardealului cu Patria Mamă”.
Justinian Teculescu – primul episcop al Armatei Române
Începând cu ziua de 18 martie 1923, viața protopopului Teculescu se schimbă. Este călugărit la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, sub numele de Justinian, iar în 31 martie 1923 este hirotonit arhiereu şi instalat în scaunul nou înfiinţatei episcopii a Armatei Române, cu sediul la Alba Iulia. Cu această ocazie, episcopul Justinian Teculescu rosteşte o alocuțiune ca răspuns la cuvântarea regelui, elogiind pe „toţi oştenii ţării, care începând de la Rovine până la Baia, de la Călugăreni până la Şelimbăr, de la Plevna până la Griviţa şi de la Mărăşti şi Mărăşeşti până la Tisa au apărat şi întregit patria iubită”.
Ca Episcop al Armatei Române, va păstori doar 18 luni (aprilie 1923-dec. 1924). Justinian Teculescu, ca prim episcop al Armatei, a întocmit Regulamentul de funcţionare a clerului militar, a organizat şi prezidat primele examene pentru recrutarea preoţilor militari. Muncind cu dragoste şi cu simţul datoriei, a pus bazele organizării noii instituţii.
Episcopului Justinian Teculescu i se datorează organizarea aducerii de la Mărăşeşti şi reînhumarea în Parcul Carol din Bucureşti a rămăşiţelor pământeşti ale Eroului Necunoscut, în 1924, fapt ce a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor şi în sufletul ţării (Luminiţa Cornea, Constantin Catrina, Ioan Lăcătuşu, Teculeştii din neam în neam, Editura Angvstia, Sf.Gheorghe, 2008, p. 33).
Justinian Teculescu – episcop de Cetatea Albă-Ismail
La 17 decembrie 1924, Marele Colegiu îl desemnează pe Episcopul Justinian al Armatei ca Episcop al Eparhiei Cetatea Albă-Ismail, cu reședința la Ismail. Deși în titulatură sunt desemnate două județe, numita eparhie cuprindea, de la 1 ianuarie 1926 (după reforma administrativă), și județul Cahul (denumirea veche, Șcheia). În prezent, județul Cahul se află pe teritoriul Republicii Moldova, iar județele Cetatea Albă și Ismail sunt componente ale Ucrainei, regiunea Odesa.
După alegere, Episcopul Justinian ţine o alocuţiune în care afirmă că „se duce să-şi îndeplinească chemarea între plinii de credinţă moldoveni ai Basarabiei”. Își începe cuvântul cu smerenia specifică unui ierarh și cu deosebit tact oratoric:
„Simpla numire de alegere, ce se dă actelor mari și solemne, ca cel săvârșit astăzi, aici, nu exprimă întreaga, marea însemnătate a actului. Necesar este a se înțelege, și eu astfel înțeleg, că deodată alegerea, ca parte formală a actului, reprezentanții bisericii strămoșești, clerici și mireni, întruniți în marele colegiu, exprimă și o poruncă mare și un mandat celui ales, mandat asemuitor celui ce la început a fost dat de către Mântuitorul ucenicilor Săi, când le-a zis: Mergând, învățați … Cu un astfel de înțeles și cu astfel de menire îndeplinit, actul de trimitere a mea la frații de peste Prut, ca fiu și slujitor credincios al bisericii mele, nu-mi rămâne decât să plec cu smerenie capul și să vă declar că mă supun poruncii, că primesc mandatul”.
În 20 decembrie 1924, Episcopul Justinian Teculescu este învestit, în Palatul Regal din Bucureşti, în funcţia de episcop al Cetăţii Albe-Ismail, iar în 21 decembrie 1924, instalat la Ismail. În acest colţ de pământ românesc, în scaunul Eparhiei Cetăţii-Albe şi Ismailului, Episcopul Justinian Teculescu are sufletul plin de dragoste, bunătate, blândeţe şi înţelepciune, calităţi obţinute în cei 60 de ani de viaţă şi aproape 40 de păstorire. Cunoaște „cât de adâncă și sănătoasă e rădăcina credinței strămoșești, în inima fraților din Basarabia, cât de falnic și viguros e arborele legii străbune în latura țării de peste Prut”, deoarece a fost semănată și crescută de veacuri legea, deodată cu ființa însăși a neamului nostru, pe aceste plaiuri; cultivată cu ardoare de către voievozi pioși, ca Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare”. Știind toate acestea merge „nu a semăna, ci mai ales a plivi buruienile și bozii streini, nu a planta, ci a curăți de omidă lanul și arborele credinței” – acesta este un prim punct din programul activității sale arhipăstorești.
„Unii buni prieteni” l-au atenționat că e mare depărtare până la Ismail, din Ardealul lui de baștină. Acestora le-a răspuns fără ezitare: „cum depărtare, când rămân în țara mea și cum înstrăinare când mă duc la frații de același sânge și de aceeași lege cu mine?” Mărturisește că pleacă de pe malul Mureșului mulcom, pe malul Nistrului falnic, din Alba-Iulia lui Mihai Viteazul în Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare, ca un bun creștin și român, imploră pe bunul Dumnezeu să-i îndrepteze cu bine pașii, ca să se apropie cu toată căldura sufletului său de sufletul bun al poporului din Basarabia.
În cuvântarea rostită cu prilejul instalării ca episcop al Cetății-Albe și Ismail, din decembrie 1924, Episcopul Justinian Teculescu mulțumește pentru frumoasa primire, ceea ce „l-a întărit în credința că e vie și curată dragostea de lege și neam pe plaiurile scumpei noastre Basarabii. Am văzut îndată că preafrumoasa icoană a legii străbune, îngrijită pe vremuri de vlădici evlavioși, ca Iosif de la Cetatea Albă, și luminați cărturari, ca Melhisedec de la Ismail, stă întreagă și luminoasă în pervazul dragostei de neam și țară, făurit de voievozi mari și viteji, ca Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și alții”.
Și în această parte a țării, departe de locurile natale, Episcopul Justinian Teculescu susține o bogată activitate. De la început, a dorit să cunoască în amănunt viața eparhiei sale.
La data de 27 martie 1925, susţine o Cuvântare la aniversarea Unirii Basarabiei cu România, în şedinţa Senatului ţării (trecuseră şapte ani). Cu toată convingerea, afirmă hotărât: „Ca Episcop al Cetății-Albe și Ismail, simt îndemnul de a releva însemnătatea momentului și totodată de a spune fiilor mei duhovnicești și fraților mei români din Basarabia că nu poate să fie cu adevărat suflet românesc acela care ar aduce vreo cârtire asupra zilei de 27 martie 1918. Și oricât de noroasă și de vijelioasă ar fi o altă zi mai în urmă, totuși lumina și seninul acelei zile nu este iertat niciunui suflet românesc să le păteze cu vreun cuvânt rău”.
În cuvântul rostit la deschiderea Facultăţii de Teologie din Chişinău, după înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, episcopul Justinian Teculescu afirma că Facultatea de Teologie este „un far luminos de credinţă strămoşească, care va radia lumină lină şi vie”.
În toate cuvântările susținute, cu diverse prilejuri și în diverse locuri, episcopul Justinian Teculescu are în suflet gândul bun și mângâietor față de românii basarabeni, încât păstoria sa înscrie o pagină importantă în istoria bisericii noastre ortodoxe române. Venind într-o Basarabie oarecum necunoscută, s-a orientat corect, a venit cu inima deschisă și oamenii l-au primit de asemenea cu bunăvoință și cu mare bucurie. Trecuseră peste ei un secol de conducere țaristă. I-a înțeles și i-a iubit, dar dorul pentru Transilvania mult iubită i-a rămas în suflet și greu l-a mai înăbușit.
În anul 1931, „din îndemnul altora”, cum mărturiseşte în Precuvântare, Episcopul Justinian Teculescu tipăreşte volumul Pentru neam şi pentru lege, apărut la Sighişoara (în tipografia Miron Neagu) ce cuprinde, adunate de prin reviste şi ziare, unele din cuvântările şi predicile rostite în cursul activităţii sale pastorale, ca preot în Râşnov, ca protoiereu în Alba Iulia, ca Episcop al Armatei Române şi al Eparhiei Cetatea Albă-Ismail, ca senator în Senatul României. Toate textele volumului dovedesc că autorul este un scriitor cu har, un înțelept ce se cuvine cunoscut și astăzi.
Episcopul Justinian Teculescu a trecut la cele veşnice la vârsta de 67 de ani, fiind aşezat, pentru veşnica odihnă, lângă străvechea biserică a satului şi lângă şcoala copilăriei sale, în cimitirul bisericii din Voineşti, Covasna, aşa cum şi-a dorit.
https://www.facebook.com/luminita.cornea.9
Foto: Episcopul Justinian Teculescu împreună cu Octavian Goga, patriarhul Miron Cristea și generalul Alexandru Averescu.
