Franţa, 20 Iunie 1995
-Au mai rămas atât de puţine clipe până la Marea Trecere. În jurul meu roiesc binevoitori toţi oamenii aceştia, repetând aceeaşi întrebare: „Monsieur Cioran, comment vous vous sentez?”. Îmi pare că ştiu această limbă, cuvintele îmi par cunoscute dar, eu le-am pronunţat vreodată? De ce nu mă întreabă nimeni simplu: „Domnule Cioran, cum vă simţiţi?”. La această ultimă întrebare aş avea răspuns, un răspuns evident: „Mă simt ca un nou născut care, încă nu a învăţat nici să meargă, nici să vorbească, nici să zâmbească la comandă. Un nou născut aflat faţă în faţă cu Marea Trecere.”
Ieri, m-am întâlnit pe o stradă din Sibiu cu prietenii mei din cercul literar. Desigur, ieri dimineaţă. Iar astăzi trebuia să vizitez o rudă din Răşinari. De ce sunt însă aici? Omul mă aşteaptă şi, la un moment dat va spune că nu sunt de cuvânt. Dacă am reuşit, într-o singură zi să parcurg distanţa asta dintre două pământuri care îmi par total diferite, de ce să nu mă întorc până diseară înapoi.
A revenit doamna îmbrăcată în alb. Repetă întruna cuvântul „Alzheimer”. Ei bine, poate acest domn Alzheimer ştie cum am ajuns aici sau de ce nimeni nu îmi vorbeşte în limba mea. Sunt, într-adevăr, destul de slăbit. Nu îmi pot duce mâna la gură, nu mă pot întoarce pe cealaltă parte a corpului, nici nu cred că mai ştiu să merg. Totuşi, în gând am o singură mare necunoscută, şi anume ce urmează. S-ar putea să mor dar, e imposibil. Ieri aveam treizeci de ani iar astăzi, mă simt de optzeci, poate chiar mai mulţi. Oare prietenii mei sunt în aceeaşi situaţie?
Tata îmi spunea că, în asemenea situaţii de cumpănă trebuie să ne rugăm. Să fim serioşi, să ne rugăm cui? Bine, lui Dumnezeu, dar are timp acum să mă asculte, nu e prea ocupat cu toate popoarele de pe toate continentele? Trebuie să încerc.
-Aşadar, Doamne, lămureşte-mă! Ce caut aici, cum am ajuns şi de ce nu pot să înţeleg ceea ce se discută în jurul meu? Mai e ceva, destul de important: cine e domnul Alzheimer?
Clopotele catedralei aflate la câteva sute de metri de ultima reşedinţă Cioraniană încep să îngâne un cântec funerar.
-Răspunsul tău este lesne de înţeles. De obicei, copil fiind, tata îmi spunea: „Emil, du-te tu şi trage clopotele, a murit cutare din capătul satului. Clopotarul întârzie şi nu trebuie să ne judece lumea.” Aşadar, cineva a luat decizia aceasta pentru vreun nou cercetător al celorlalte universuri. Oare sunt eu, îmi trag clopotele din timp ştiind că, inevitabilul stă în faţa uşii de la cameră?
Pofteşte înăuntru, străin univers, cu toate cerurile tale, şi, dacă doreşti, eliberează-mă din strâmtoarea aceasta. Nu vezi că nu sunt capabil nici să mă ridic din pat? Ce mai aştepţi?
Oare cine o fi acolo, asteptându-mă să plec, căutând prin tot felul de mijloace să mă înstrăineze. Toţi oamenii ăştia oare nu au remarcat lipsa mea de reacţie în faţa adresărilor necunoscute?
Să revin la tine, Dumnezeule. Dacă exişti cu adevărat, arată-te în ceasul acesta şi dezleagă misterul din jurul existenţei mele prezente. În primul rând, repet, vreu să ştiu unde mă aflu. După aceea spune-mi cu ce scop sunt ţinut prizonier aici şi, de ce îmi simt sfârşitul aproape? Am îmbătrânit de pe o zi pe alta? Să fim serioşi, ăsta nu este un basm, nici măcar vreo pildă biblică. Asta este realitatea.
Starea lui Emil Cioran se înrăutăţeşte treptat. Ultima oră din viaţa filosofului.
-Clopotul a bătut de douăsprezece ori. Sau de zece, de opt, de cinci? Nu cred că am numărat bătăile dar, cifra asta mi-a venit în minte. Unde eşti Doamne? Răspunsurile Tale îmi par destul de lipsite de esenţă. Nu poţi trimite pe nimeni care să-mi răspundă?
Uşa camerei se deschide şi, o voce masculină gravă curmă liniştea din încăpere: „Maestrul are ochii deschişi dar, privirea asta prevesteşte ceva rău. Nu puteţi intra acum, nu va putea să vă recunoască. Astăzi pleacă definitiv dintre noi.”
-O! Mulţumesc. Neaşteptat dar binevenit. Doamne, ai ştiut Tu că nu i-am îndrăgit pe străini niciodată şi nu m-ai lăsat pradă lor. Ţi-am spus că vreu să mor în limba mea iar Tu, oriunde ai fi, ai ascultat cererea. Aşadar, mulţumesc. Te poţi duce acum, mie mi-e somn. Ne vedem mâine!
