Note de călătorie în Albania (6).
Ghidul Kopi din Tirana, despre care am mai scris, mi-a explicat că în Antichitate vulturul îl simboliza pe atotputernicul Zeus, emblema forţei și curajului celor îndrăzneţi, aşa cum fusese şi Skanderbeg.
– Ştiţi ce imagine este reprezentată mai des în heraldică?
– Nu.
– A leului. Este urmată de cea a lupului.
– Şi vulturul?
– Apare des şi el, înfăţişat solitar sau bicefal. Semn al puterii duble. Aşa este gravat şi pe Stema albaneză. Apropo, aţi văzut pe aici vreun vultur?
– Deocamdată, nu.
– ???
– Nu prea m-am uitat pe sus. De teama vreunui… „accident de avion”; ţinând cont de gropile din asfalt.
– Ha, ha, ha, a râs copios mister Kopi. Nu doar pe trotuare să mergeţi cu grijă, ci şi pe străzile lăturalnice. Deşi, ca să fiu corect, trebuie spus că în ultimul an s-a lucrat mult la repararea şi asfaltarea şoselelor. Infrastructură care ne făcuse de râs până anii trecuţi în ochii şi… picioarele vizitatorilor străini.
Vânători iscusiţi
Noul amic m-a întrebat apoi, dacă am habar cum acţionează o asemenea păsăre răpitoare? Care are aripi de aproape doi metri, ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu picioare puternice şi gheare tari. „Vânează ziua, de obicei. Caută pradă vie și doar la nevoie stârvuri”.
– Ştiu doar că „eagles” se înrudesc cu şoimii şi ulii…
– Aşa e. Hrana lor o reprezintă soarecii de câmp, iepurii, vulpile. Nu… refuză însă nici mieii, iezii şi chiar… oile, vânat ce le depăşeşte cu mult greutatea! Am auzit de cazuri extreme, când s-au luptat corp la corp cu lupii!!!
– Incredibil.
– Ai habar cum vânează?
– Vag. Ce-am văzut pe la “Discovery”.
– Se rotesc în înălţimi, căutând victima. Au o privire foarte bună. Coboră în picaj ca o săgeată. Înşfacă cu ghearele prada şi o poartă în zbor deasupra unor ţancuri. Îi dau drumul de la înălţime peste vârfurile de stâncă, astfel că trupul bietei vietăţi se rupe în bucăţi, după care coboară lin şi ciugulesc tacticos carnea fragedă…
– Groaznic!
O datină stranie: “fecioarele juruite”
Pe lângă multe curiozităţi şi ciudăţenii aflate în Albania, una m-a uimit. Mă refer la o datină stranie, a “Burrneshelor – fecioarele juruite”. Prea multe detalii nu am izbutit să aflu. Mi s-a spus că este un obicei străvechi legat de jurământul unor fete de a rămâne toată viaţa virgine, fără a-şi întemeia o familie, a avea copii. O tradiţie arhaică, patriarhală, privită şi azi în mediul rural cu respect si admiraţie.
Există şi un soi de cod moral, numit “Kanunul (canonul?) lui Leke”, potrivit căruia bărbatul este obligat să-şi întreţină singur familia, iar după căsătorie, femeia are obigaţia să se mute în casa soţului, trăind în sânul familiei acestuia. Şi astăzi în anumite sate izolate femeile sunt private ca o… proprietate. Am auzit, de asemenea, de existenţa unui obicei barbar: în momentul nunţii, tătăl miresei îi oferă cu o mână ginerelui mireasa, iar cu cealaltă un… glonţ; cu care să o… împuşte dacă-l va înşela, făcându-i pe toţi de râs. Tot în acel ucaz se arată că pe vremuri li se interzicea femeilor să fumeze, să poarte ceas la mână (?) şi să voteze!
Păi ce-ar spune să le vadă pe “fetiţele” noastre, cum se distrează la Bamboo…
Adevăr şi legendă despre Eroul naţional shqipër
Revenind la evocata imagine haraldică, l-am mai chestionat pe amicul Kopi, în legătură cu istoria drapelului lor de stat.
– Majoritatea populaţiei ştie doar atât: că pe 28 noiembrie este Ziua Steagului. Tot atunci sărbătorim proclamarea Independenţei de stat a Albaniei (Ziua Naţională).
– Nu-s suficiente informaţiile acestea?
– Nu! Mai trebuie cunoscut că drapelul nostru oficial şi stema îşi au originea în vechiul stindard de luptă al bravului Skanderbeg. Foarte puţini cunosc, din nefericire, mai multe amănunte.
– Dumneata le ştii?
– Să zicem.
– Înseamnă că am mare noroc să dau hodoronc-tronc peste un învăţat.
– Ei nici chiar aşa. Am studiat la facultate, iar mai târziu pe cont propriu, fiindcă mi-a plăcut istoria ţării mele. Ca atare, ştiu că Eroul nostru naţional a avut, într-adevăr, gravat vulturul negru cu două capete pe bairacul (steagul) său încă din anul 1451. Iniţial stema principatului preluat de la tatăl său, Gjon Kastrioti, conţinea alte simboluri, însă Gjergj Kastrioti (alias Skanderbeg, cum este cunoscut în întreaga lume viteazul lider albanez) a preluat cu succes şi nu a mai renunţat la imaginea stilizată a vulturului, ce iniţial reprezentase blazonul familiei princiare Muzaka.
– Crezi că voi ţine minte totul?
Cine a fost Skanderbeg?
Eroul albanez s-a chemat Gjergj Kastrioti (nume de familie frecvent în regiunea Kastrati), iar apelativul Skenderbeg i-a fost pus de turci ca semn de preţuire pentru viteja sa, asemănătoare cu a lui Alexandru Macedon. S-a născut pe 5 mai 1405 şi s-a prăpădit în 17 ianuarie 1468. Era de viţă nobilă, tatăl său fiind conducătorul Albaniei centrale, care includea actualele judeţe Mirdite, Kruje, Mat şi Diber.
O figură proeminentă a poporului albanez
Gjergj Kastrioti reprezintă cea mai proeminentă figură a istoriei Shqipëriei, considerat fără rezerve drept Eroul național al poporului albanez. Între 1443 și 1468 s-a ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman, obținând victorii răsunătoare la Torvioll, Oranik şi Mokra, izbutind eliberarea unei părţi a teritoriul străbun al poporului său.
După uzanţele vremii, copilul Gjergj a fost trimis la Înalta Poartă alături de alţi trei fraţi ai săi, drept garanţie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatălui, deja recunoscut pentru tentativele de eliberare de sub dominaţia turcă. De mic a suportat ritualul circumciziei, fiind educat după legile Islamului şi instruit în detaşamentele de elită ale ienicerilor şi spahiilor. Ulterior, tânărul militar albanez, graţie staturii sale impunătoare şi a unui curaj ieşit din comun, s-a făcut rapid remarcat, ajungând la nici 30 de ani general. Sultanul Murad al II-lea a rămas uimit de victoriile sale neaşteptate pe câmpul de luptă şi în semn de preţuire, l-a asemănat cu Alexandru Macedon, acordându-i numele acestuia – Aleksander Beg. De unde provine şi supranumele de sorginte otomană, Skanderbeg.
Poreclă, nume şi renume
Din poreclă, un nume a ajuns în istorie, finalmente, renume. Nu intru în prea multe detalii, care ar acoperi câteve episoade din serialul de reportaje, cert este că nebănuind ce întorsătură vor lua lucrurile, turcii îl propulsează la conducerea unui ţinut ce aparţinuse cândva… Albaniei. Un gest ce se va dovedi necugetat din partea conducătorilor otomani. Ajuns acolo, Aleksander Beg (Skanderbeg) se autoproclamă conducător al zonei Kruja. Ba mai mult, jură să nu mai cedeze teritoriul, alungând şi ultimul invadator al străvechiul pământ al Epirului, readucând credinţa ortodoxă a poporului. Nimeni nu credea însă că Skanderbeg va reuşi să supravieţuiască unei asemenea încercări de sfidare a celei mai mari puteri a lumii. Era o idee ce părea absurdă, nebunească. Nici un alt conducător de oaste european nu reuşise să obţină vreo victorie asupra turcilor, exceptându-l pe Mircea cel Bătrân, care-i învinsese în 1395 la Rovine.
Victorii nenumărate
Au urmat mai multe bătălii câştigate de bravul general albanez. Mereu rămas singur în faţa eternului duşman, Imperiul Otoman, chit că marile puteri îi promiseseră sprijinul, Skanderbeg se vede nevoit să lupte cu o uriaşă oaste a sultanului, ce nu îşi putuse ascunde frustrarea de a nu fi cucerit Castelul Kruja. Avea sa fie şi ultima bătălie a lui Skanderbeg. Atins de o maladie necruţătoare, bravul Gjergj Kastrioti se stinge. În ultima clipă află minunea: locţiitorul său îi invinsese din nou pe turci.
Timp de 12 ani albanezii au continuat să ţină piept ostaşilor Semilunii. Fără genialul şi bravul lor general, vor deveni încă vasalii Imperiului otoman, rămânând supuşi vreme de cinci secole.
Înmormântat în Biserica Sf. Nicolae din Lezha, Skanderbeg nu a avut linişte nici după moarte. În anul 1480, turcii aveau să-i profaneze mormântul, oasele sale devenind… amulete la gâtul ienicerilor şi spahiilor, jigniţi profund în amorul propriu.
Ce poveste tristă… (Va urma)
Horia C. Deliu
