Vlad Moisoiu, OMUL pe care vreau să-l prezint astăzi, are 18 ani, este elev de liceu, aparent este de o fragilitate compătimitoare, însă de la primele cuvinte descoperi o personalitate puternică, un caracter impresionant şi o nobleţe atipică – pe care o au doar unii oameni – prin care îşi pot vedea dorinţele spirituale ca şi decupate, prin apariţia unui al şaselea simţ. Este olimpic internaţional şi, ca orice OM MARE, de o modestie rară. 

– Vlad, din 2008 ţi-ai reprezentat în fiecare an liceul – „Korosi Csoma Sandor” din Covasna la fazele na­ţionale ale olimpiadelor de fizică şi geografie; în 2010 te-ai calificat la faza internaţională a olimpiadei „Ştiinţele Pământului”, un concurs interdisciplinar – chimie, fizică, biologie, geografie – şi ne-ai repre­zentat, ţara, de această dată, la faza internaţională, care s-a ţinut…

– În Italia, în oraşul Modena.

– Cum a fost? Cum se vede lumea de la înălţimea unui olimpic interna­ţional?

– Nu poţi privi relaţiile interumane prin prisma fizicii sau a chimiei. Nu are nicio relevanţă. A fost o etapă a vieţii mele, în care am acumulat experienţe, cunoştinţe, prieteni.

– Şi cum a fost? Să te pregăteşti la patru discipline simultan, într-o perioadă destul de scurtă, am înţeles, nu…?

– Da, am avut trei săptămâni între faza naţională şi proba de baraj, căci din 120 de participanţi am fost selectaţi opt, care am format lotul naţional lărgit.

– Eşti foarte rezervat, scump la vor­be, ca orice om de calitate. Eşti un model pentru mulţi tineri care doresc să le împărtăşeşti din experienţele tale. Deci…

– Păi, în vacanţa de vară am participat două săptămâni la cursuri de astro­no­mie, meteorologie, oceanografie şi paleontologie, organizate special pentru noi, lotul naţional lărgit, format din opt elevi. Eram puţin confuz, era prima experienţă de acest fel, ceilalţi erau la a II-a sau a III-a participare. Cursurile au fost ţinute de Facultatea de Geologie, din Bucureşti, Agenţia Naţională de Meteorologie şi Observatorul Astro­nomic, pentru probele practice. După două săptămâni a urmat proba de baraj, unde am ieşit pe locul I,  şi împreună cu doi băieţi din Iaşi şi o fată din Brăila am format lotul naţional restrâns ce urma să plecăm în Italia, după încă o săptă­mână de pregătiri. Marea deficienţă a fost lipsa informației, căci linşajul in­formaţional de pe internet, unde Guţă şi Cioran apar la aceeaşi accesare, îmi făcea informaţia inaccesibilă, având în vedere timpul limitat. Dar, providenţa mi-a arătat ce mică e lumea, căci o prietenă din Iaşi – o cunoscusem la olimpiadă – participase, cu un an înainte în lotul naţional şi avea materiale, pe care mi le-a pus la dispoziţie.

– Probabil va veni o vreme, când şi tu vei face acelaşi lucru, la rândul tău…

– Am făcut-o deja; gazda fratelui meu, Tudor, din Cluj, a participat anul ur­mător şi, la rândul meu l-am ajutat.

– Chiar că e mică lumea.

– Dificultatea însă abia acum începea, căci pentru a cunoaşte, pentru a ştii am o strategie clară: mai întâi mă familia­rizez cu materialul informaţional, apoi îl înţeleg, urmează memorarea şi apoi reproducerea informaţiei acumulate. Însă e un lux să ai timp; eu aştept va­canţa ca să pot învăţa. Când vin la şcoală simt că pierd timpul; statul mă risipeş­te; conştiinţa mea asta îmi spune. Singura existenţă reală e cea a con­ştiinţei. Aşadar, după ce am primit materialul de la prietena din Iaşi, urma procesul de ajustare, de filtrare. Multă informaţie stingherește. Greutatea a fost să asimilez sinteza altuia – bună, dar impersonală.

Vlad (primul din stânga), alături de colegi

– Cum reuşeşti să asimilezi, sub presiunea timpului?

– Este o mare discrepanţă între a învă­ţa pentru a învăţa, şi a învăţa pentru cu­noaştere. Investiţia în viteza de lucru, nu merită. Nu am automatisme.  Chiar înainte de a se naşte şi după, omul primeşte informaţie: genetică, prin intermediul simţurilor, prin intermediul şcolii, al cărţilor, ziarelor, al compute­rului, prin intermediul comunicării şi al relaţiilor interumane. Natura omului îl determină să se informeze continuu. Chiar dacă uneori mă simt depăşit de explozia informațională merg mai departe şi selectez ceea ce îmi este necesar pentru activitatea, mintea şi sufletul meu.

– Vorbind de suflet, ai prieteni?

– Sigur. Am făcut fotbal timp de nouă ani şi atunci am legat prietenii extra­ordinare; sunt colegii fratelui meu, Tudor, acum sunt la medicină, la Cluj. I-am vizitat, luna trecută, am intrat cu ei la cursuri, să-mi fac o părere. Şi colegii de clasă sunt grozavi; fiecare e talentat, în felul său; ne completăm reciproc, ne susţinem în momente grele. Îmi desă­vârşesc fiecare minut pe care îl am cu conţinut. Fără ei, n-aş fi aşa.

– Care a fost răsplata muncii tale?

– Eu vreau cunoaştere, nu lauri. Diploma e o adiţie a rezultatelor mele; ea se substituie nevoi mele de cunoaş­tere şi de autocunoaştere. Citeam că „singura apărare în faţa lumii încon­jurătoare este autocunoaşterea te­meinică.”

– Simţi nevoia să te aperi!? De lumea înconjurătoare!?

– Da. Şi o fac citind. Acesta e secretul meu. Vreau să sparg ziduri ca să obţin ferestre mari, luminoase, orientate spre viaţă; cititul îmi dă o altă percepţie asupra vieţii. „Ceea ce-ţi cer oamenii e nespus mai puţin decât ce-ţi ceri tu. Ei nu vor decât să joci un rol. Tu vrei să scrii o piesă”,  spunea Constantin Noica.

– Şi tu ce piesă vrei să scrii?

– Participarea la olimpiada inter­naţională îmi asigură un loc la facultatea de fizică, de chimie, biologie sau geo­grafie. Ar fi o variantă Facultatea de fizică din Măgurele, lângă Bucureşti; acolo s-a construit recent un centru de cercetare. La Cluj, la Facultatea de Medicină se construiește un alt centru de cercetare, ar fi o altă variantă sau poate un master în străinătate, în fizică, acolo aparatura de cercetare e per­formantă, faţă de cea românească. Am făcut şi o aplicaţie la Oxford, dar am specificat condiţia acordării de bursă; să fie clar de la început, căci nu vreau să blochez locul altei persoane. Dar, din principiu am învăţat să nu mă zbat, că fuge, aştept să vină de la sine.

– Cum se desfăşoară o zi normală, din viaţa ta?

– Dimineaţa merg la şcoală şi în clasă învăţ pentru şcoală, dar nu mă sur­menez, nu am voie să fiu concentrat; consider că maturitatea mea, perioada de maximă concentrare trebuie să fie în timpul şi după facultate. Acasă mă odihnesc o oră şi apoi după ora 15, învăţ. Sâmbăta sunt liber să învăţ toată ziua, iar duminica dimineaţă merg la biserică, iar după amiaza, învăţ.

– Ce?

– Recapitulez: logică, psihologie, filozofie. Selectez. Evaluez proviziile. Cu pauze de zece minute. V-am spus, nu mă surmenez.

– Cine este mentorul tău? Sau mentorii?

– Părinţii. Şi profesorii. Nu poţi să pătrunzi, să descifrezi, să cuprinzi singur înţelesuri. Adevărul este revelaţie. Pedagogia modernă explică foarte clar: a înţelege înseamnă a-l face pe altul să înţeleagă. Este la fel ca în credinţa biblică: Dumnezeu le-a transmis apostolilor învăţătura, dar o dată cu ea le-a transmis şi harul. Am impresia că profanez ceva sacru… Biserica este un bine care te va apăra mereu de relele unei lumi prost alcătuite.

– Încerc să te etichetez şi îmi este peste putinţă; dualitatea personalităţii tale este pentru mine covârşitoare. Cum se va împăca viitorul cercetător cu mesajul biblic „crede şi nu cerceta”? Până unde merge nevoia ta de absolut?

– Hm… nevoia de absolut… Citeam deunăzi o legendă referitoare la apariţia lumii moderne. Spunea că în timp ce Dumnezeu părăsea încet locul de unde condusese universul şi ierarhia lui de valori, de unde separase binele de rău şi dăduse un sens fiecărui lucru, Don Quijote, ieşind din casă, n-a mai fost în măsură să recunoască lumea. Aceasta, în absenţa judecătorului suprem i s-a părut brusc de o ambiguitate ameninţătoare. Adevărul divin şi unic s-a descompus în sute de adevăruri relative, pe care oamenii şi le-au împărţit între ei. Astfel a luat naştere lumea modernă. Să înţeleg, împreună cu Cervantes lumea ca ambiguitate, să am de înfruntat în locul unui adevăr absolut, o grămadă de adevăruri relative, care se contrazic, să am ca singură certitudine înţelepciunea incertitudinii, este pentru mine, o adevărată provocare.

•••

În semn de protest pentru cei care judecă fără nuanţe

Cititul face diferenţa 

Există o raţiune în toate, o armonie dincolo de puterea de percepere a omului. În virtutea acestei ordini prestabilite, orice faptă, bună sau rea , va fi cândva răsplătită sau sancţionată.

M-am despărţit de Vlad ca de o parte a mea, ca de un întreg ce mă desăvârşea. M-a primit în sufletul lui şi l-am găsit acolo pe Dumnezeu. Era o lume interioară în care nu deosebeai visul de realitate, în care totul era posibil şi atât de uşor de înfăptuit. O lume în care criteriile cu care cântărea şi se cântărea erau total diferite. Inima lui dezlega atât de uşor toate tainele. Acest OM mi-a confirmat că inima e cheia înţelepciunii.

Dana Şerban

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail