În viaţa fiecărui popor există personalităţi de seamă care, trecând pe firmamentul istoriei aidoma unor meteori, lasă în urma lor o dâră luminoasă ca semn al trecerii prin existenţă, iar ecoul celest al trecerii lor îl simţim cu toţii peste veacuri şi ne-nfioară.
O astfel de „stea căzătoare” este şi marele nostru poet Mihai Eminescu, care a marcat o întreagă epocă romantică, şi despre care Constantin Noica avea să spună că este „omul deplin al culturii româneşti”, un Eminescu a cărui operă a rămas nemuritoare în inimile şi amintirile românilor de pretutindeni, aşa cum foarte frumos o spune profesoara Georgeta Ciobotă din Alba Iulia în versurile din poezia „Măriei sale, Eminescu!”: „La tine ne-adunăm cu sufletul în floare, / Cu tine noi cântăm în zi de sărbătoare, / Simbol de dăinuire şi har nemuritor, / Ai dat frăţie-n cuget întregului popor!” (în „Condeiul”, Anul XI, Serie Nouă – Nr.303 (338), p.10).
„Luceafărul poeziei româneşti”, cum a mai fost numit Eminescu, în scurta sa existenţă fizică pe pământ, în afară de cunoaşterea profundă a sufletului omenesc, a avut şi o viziune cosmică asupra lumii, pe care de altfel şi-a exprimat-o şi în versurile pline de tâlc filosofic ale poeziei „La steaua”: „Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre”. Şi chiar dacă azi noi nu-l putem vedea în forma lui fizică, îi simţim mereu prezenţa ori de câte ori îi citim versurile: „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit. / Azi o vedem şi nu e”.
Dacă Eminescu este „steaua căzătoare”, deşi s-ar potrivi mai mult „steaua călătoare”, a literaturii române, pe care n-avem cum s-o uităm, deşi „Azi o vedem şi nu e”, întorcându-ne privirile spre pământ, vom descoperi o altă „stea”, de astă dată în lumea sportului, o stea încă „necăzătoare”, dar „călătoare” dintr-un loc în altul, şi-n urma ei rămân „ecourile celeste” (aici cuvântul „celest” având sensul de „minunat”). Pentru a fi mai expliciţi, vom reda în traducere din esperanto un mesaj primit tocmai din Cuba, cu titlul sugestiv „Legenda şi steaua”:
[„La sfârşitul cam ploiasei săptămâni trecute (22-01-2016 – 24-01-2016) la Stadionul Sportiv din Havana a avut loc al Doilea Mare Premiu al Havanei la Judo (Grand Prix de la Habana, în limba spaniolă), în cadrul cărui eveniment sportiv a vizitat Havana legendara gimnastă sportivă Nadia Comăneci, invitată de dl. Marius Vizer, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Judo, care de asemenea este de origine română.
Această legendă vie a vizitat Şcoala Naţională de Gimnastică şi acolo ea a întâlnit talentul cubanez Manrique Larduet; ea şi-a îndeplinit promisiunea: de a face cunoştinţă cu „numărul doi al lumii”, şi cu şcoala unde s-a antrenat el. De asemenea, ea conversat cu tânărul antrenor al lui Manrique, Carlos Gil, şi cu alţi atleţi. Referitor la steaua cubaneză, Nadea a afirmat următoarele: „a avea un gimnast ca Larduet dovedeşte că nu este important locul unde se naşte cineva pentru a deveni o stea” şi „succesul lui Manrique inspiră mulţi copii”.
Noi ne amintim mereu de „femeia perfectă” care a câştigat cinci medalii olimpice de aur în anul 1976 în oraşul canadian Montreal.
Manrique Larduet al nostru a ajuns la medalia de argint la inele în cadrul Campionatului Mondial de Gimnastică de la Glasgow, Scoţia, în 2015.]
Aşadar, chiar dacă mulţi uită să-şi amintească despre faptele de glorie ale unor concetăţeni de-ai noştri ori despre valorile trecutului şi prezentului, iată că există alţi oameni în lume care acordă atenţia cuvenită celor care o merită, şi care au devenit motiv de inspiraţie în ascensiunea unor tineri care ar dori să-i egaleze în performanţă. E bine să ne cinstim eroii şi când sunt încă în viaţă, nu doar după dispariţia lor.
Simt nevoia să-i mulţumesc amicului meu necunoscut din Cuba, Juan Carlos Montero Medina, care mi-a scris cu atâta mândrie despre gimnastul lor, Manrique Larduet, care a reuşit să ia o medalie de argint la un Campionat Mondial, dar şi cu respect profund faţă de renumita noastră gimnastă Nadia Comăneci, devenită un exemplu al perfecţiunii în gimnastica mondială, o adevărată stea care continuă să strălucească luminând visele multor aspiranţi la glorie şi căreia îi datorăm toată recunoştinţa pentru cinstea adusă ţării, căci în partea opusă a valorilor sunt destui alţii care s-au răspândit prin lume ca să ne facă ţara de râs prin faptele lor condamnabile.
Un popor care nu-şi cinsteşte eroii, tradiţiile şi valorile şi nu-şi condamnă răufăcătorii şi nonvalorile devine demn de dispreţ. Şi, din nefericire, realitatea pe care o trăim în zilele noastre, când totul se reduce la goana după avuţie şi putere, lupta surdă pentru atingerea scopurilor meschine macină destine şi caractere, calcă în picioare istoria neamului şi adevăratele valori, pentru a aduce la suprafaţă partea urâtă şi degradantă a vieţii. Dar sperăm că lumina stelelor călătoare, în trecerea lor de la efemeritate la eternitate, ne va lumina calea spre orizonturi mai bune.
Mihai Trifoi . .
