Se apropie sfârșitul de an 2022 și simțim imboldul să punem întrebarea din titlu, căci soarta poporului nostru în anii ce vin depinde de ceea ce vom face în continuare.
Cu toate că genialul nostru poet Mihai Eminescu este cunoscut mai mult pentru scrierile sale poetice inconfundabile, el a excelat și în proză, ca romancier și jurnalist. Fin observator al societății timpului său și având un profund simț al dreptății, Eminescu poate fi perceput și ca vizionar, căci bună parte din critica realității socio-politice din vremea aceea, precum și concluzii și „recomandările” sale cuprinse în articolele publicate în ziarul „Timpul” sunt valabile și astăzi, după mai bine de un secol. Cei care cu multă trudă i-au studiat opera au sintetizat aceste „observații eminesciene” în lucrări de specialitate de o mare valoare.
Unul dintre cei care s-au aplecat cu sârg asupra acestui subiect, prof.univ. Radu Baltasiu, în cartea sa „Pentru o Românie unită în secolul XXI/ Elementele unei posibile doctrine naționale. Economie, securitate, tineri și Biserică”, Editura Predania, București, 2021, face trimitere la o altă lucrare foarte valoroasă: „Sociologia Eminesciană” a academicianului Ilie Bădescu, unde, la pag. 177 găsește următorul citat eminescian: „Iată situația în care ne aflăm. Ne-am modificat legislațiunea … după placul străinilor, … și, neavând nici industrie, nici negoț, suntem în pericol a pierde până și țărâna … razimul nostru nu poate fi decât în țară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.” Și nu-i așa?! Prost sfătuiți sau poate din alte motive, după Revoluție, cei înghesuiți la putere au pornit tăvălugul demolărilor; în scurt timp s-a ales praful de industria românească, după care au urmat retrocedările, o altă avalanșă catastrofală, și ca să nu fie de ajuns s-a trecut la așa-zisele privatizări, care adeseori s-au combinat cu vânzarea bogățiilor țării străinilor, și uite-așa, „pas cu pas” ne-am pomenit că de fapt ne conduc alții în propria țară, noi devenind doar „cetățeni de mâna a doua” în mult lăudata UE. Acum simțim cu toții acest lucru, mai ales după blocarea intrării noastre în Spațiul Schengen, deci suntem buni doar pentru a fi jefuiți și exploatați, dar nu pentru a sta la aceeași masă cu mai-marii Europei. Abia acum, după acest refuz, românii au început să se trezească la realitatea dureroasă și să strige: „Vrem să ne luăm țara înapoi!” E cam târziu, însă mai bine acum decât niciodată.
În ultimele secole, după ce am scăpat de turci, pentru România sforile s-au tras de la Viena ori de la Moscova, azi se trag, se pare, de la Bruxelles via Viena. Și dacă tot se spune că România este o țară coruptă, poate ar fi bine ca fiecare să se uite întâi în propria ogradă, căci după ultimele scandaluri din cele două centre politice pare că nici pe acolo lucrurile nu stau prea roz. Pe de altă parte, conform spuselor hamletiene „ceva e putred” dar nu în Danemarca, ci ceva mai jos. Cum e posibil ca o țară ca Austria, cu nici 9 milioane de locuitori, cu dreptul său de „Veto” să blocheze deciziile a peste 400 de milioane din celelalte țări din Uniunea Europeană și să nu admită intrarea României în Schengen, în schimb să primească acceptul de a ne exploata pe mai departe țara prin tot felul de mijloace, unele chiar mai puțin legale?!
Așadar, după 33 de ani am văzut unde ne aflăm. Și ce-i de făcut?!
În cartea sa, prof. univ. Radu Baltasiu, referindu-se la rolul clasei politice în progresul țării, în viziunea lui Eminescu, schițează patru „rosturi concrete” ale acesteia: „ – Apărarea neamului prin apărarea statului și a legăturii dintre stat și națiune – rostul ei fundamental fiind la încheietura dintre popor și stat; – Direcționarea energiilor naționale spre progresul individual și național – prin politici generale, și culturale; – Organizarea muncii naționale prin politici fiscale, industriale, agricole; – Cultivarea și protejarea caracterelor prin politici educaționale și culturale.”
Am putea spune fără ezitare că în România de azi cam elitele adevărate, cu voință, competență și moralitate, care să reprezinte țara onest și cu abilitate diplomatică în ceea ce privește interesele naționale în raport cu alte state, dar și elite intelectuale care, prin exemplul și acțiunile lor să fie „locomotive” ale progresului și prosperității demne de urmat. Dar acest lucru nu poate fi posibil acordând Învățământului nici 3% din PIB, când între cele două Războaie Mondiale Învățământul primea 12-14%. Situație valabilă și pentru bugetul Cercetării. Atât timp cât elitele noastre politice sunt preocupate mai mult de salariile și pensiile lor „speciale” și mai puțin de starea poporului lucrurile nu se vor schimba prea mult iar Țara nu va decât de pierdut. În acest sens, cartea profesorului Radu Baltasiu este una de referință, care merită studiată, mai ales că ea se adresează nu doar politicienilor, ci și tinerei generații care are menirea să ducă mai departe destinele patriei.
Se apropie sfârșitul de an și cu toții ne dorim o viață mai bună în anul ce vine, și o Românie înfloritoare și binecuvântată. Pace tuturor! La mulți ani!
Mihai Trifoi
