,,Drumul sării” numit și „Drumul VIEȚII”, reprezintă cel mai important „Drum” din toate timpurile, al celui mai important și căutat mineral, vital omului și animalelor, la prepararea pieilor, conservarea alimentelor pentru anotimpurile neproductive – SAREA, a cărui importanță depășea cu mult importanța celorlalte „Drumuri”, unele fiind „de lux”așa cum a fost Drumul Mătăsii.
SAREA, era considerată aurul alb al lumii antice.
Se poate aprecia că formarea sării din Ardeal datează din timpul geologic al Badenianului inferior (Miocenul mediu), adică acum aproximativ 20-22 milioane de ani. Sedimentele din perioadele geologice ulterioare s-au depus peste stratul de sare și sub presiunea lor, sarea a migrat spre zonele marginale ale bazinului. Această deplasare a sării a fost favorizată și de greutatea sa specifică, mai mică față de rocile din jur, și astfel sarea s-a ridicat pe unele falii existente, formând imense cute diapire. Sarea din zăcămantul Praid cuprinde cantități exploatabile pe sute de ani și constituie una din comorile de neprețuit ale Ardealului.
Aşezările umane din epoca veche se aflau în apropierea surselor de sare şi pe măsură ce mijloacele de transport s-au perfecţionat, zona de răspândire a acestor aşezări a crescut, iar distanţele de sursele de sare au crescut şi ele. Într-o epocă în care zeii erau omniprezenţi, nu este de mirare că un produs atât de important şi de necesar avea implicaţii religioase. Vechii arieni (GEȚII n.n.) considerau sarea sfântă, întrucât împiedica descompunerea cadavrelor.
Romanii, care-şi incinerau morţii, au utilizat rădăcina termenului latin al sării, „Salis“, pentru desemnarea lui Salus, zeul sănătăţii. De la el au rămas în multe limbi cuvinte ca: salut (iniţial o urare de sănătate), salutare şi chiar salvare. Şi cuvântul „solar“ vine tot de la sare. În raţia alocată fiecărui soldat din legiunile romane intra şi o anumită cantitate de sare. Uneori, ostaşii primeau în locul săculeţului cu sare o sumă de bani, salarium, cu care să-şi cumpere indispensabilul condiment.
La foarte multe popoare întâmpinarea oaspeţilor se face cu pâine şi sare; la semiţi, cineva care îşi împărţea sarea cu semenul său se unea cu el printr-o legătură sacră; la arabi, gazda care oferea oaspetelui pâine şi sare îi garanta implicit ocrotirea vieţii şi a avutului său. La ruşi, la căsătorie se oferea tinerei perechi un sac cu sare şi o pâine drept garanţie că, dacă le vor mânca împreună, se vor cunoaşte mai bine.
La români, ca şi la greci, la evrei, la arabi, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, pentru care este împărţită, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic, în care se scaldă embrionul, este sărat, ca şi marea din care a apărut viaţa pe planetă.
Sarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai cunoscută este aceea că răspândirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea ei stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea sării în diferite părţi ale lumii. Această superstiţie este ilustrată în celebra „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, unde îl vedem pe Iuda răspândind sare pe masă.
De la acest mineral derivă şi numeroasele zicale în limba română: când cineva povesteşte fără haz înseamnă că „n-are sare“; ceva poate fi la fel de important ca „sarea în bucate“; altceva poate fi dezagreabil „ca sarea în ochi“; a spori intenţionat suferinţa cuiva înseamnă „a turna sare pe rană“; despre cel ce face promisiuni fără acoperire se spune „că făgăduieşte marea cu sarea“.
Folosirea sării în descântece şi vrăjitorii este foarte veche. La români este nelipsită din descântecele pentru alungarea diavolului, a răului, a bolilor la om şi animale, descântecul practicându-se deasupra unui bulgăre de sare. Pentru alungarea necazului şi a „durerii din suflet“ se ia sare cu trei degete şi se aruncă peste umăr. Prin tradiţie, fetele nemăritate, dacă mănâncă o turtiţă făcută dintr-un degetar de sare, unul de făină şi unul de apă în noaptea de „Bobotează“ (5 spre 6 ianuarie), după postul negru din ziua precedentă, îşi visează ursitul care îi aduce un vas cu apă.
Sarea a iscat războaie, a împins hotare de imperii, a desenat lumea.
„Consecinţele şi implicaţiile culturale şi socio-economice ale sării devin mult mai pregnante după ce această resursă se transformă dintr-un simplu bun de consum şi uz gospodăresc într-un obiect de schimb. Aducător de venituri şi beneficii disproporţionat demari în raport cu costurile de producţie, schimbul cu sare genera mijloace materiale şi structuri sociale care revoluţionau întreaga societate.” Cavrus Valeriu
Roma și-a trimis legiunile aici și pentru sare.
„Nu este însă mai puţin adevărat că penetraţia denarului roman republican în Dacia putea avea tot atât de bine acelaşi motiv ca şi a argintului tracic cu câteva veacuri mai înainte, anume depozitele de sare care acum satisfăceau nevoile Imperiului Roman.” Mihai Gramatopol.
Cea mai veche producție de sare din lume, obținută prin evaporare descoperită (neacoperită), este o exploatare la începutul neoliticului în Poiana Slatinei – Lunca din România. Obiecte pictate de la diferite săpături (cultura Starcevo-Criș IIIb-IVa) (Dumitroaia 1994) arată că cea mai mare parte din acest depozit poate fi datat în neoliticul timpuriu. Examinarea acestui depozit, efectuat de către G. Dumitroaia, a dezvăluit, de asemenea, prezența Culturilor Pre-Cucuteni, Komarov-Costișa, Noua și exploatărilor celtice Hallstatiene.
Fig.1 Poiana Slatinei, harta site-ului (realizată de Dumitroaia 1994).
În Europa, exploatarea de sare în timpul epocii fierului bazată pe cristalizarea sării în vase de ceramica, numita brichetaj, a fost subiectul a numeroase studii. În ultimii ani, studiile privind originea și dezvoltarea acestui tip de producție pre și proto-istorice au crescut în întreaga Europă (Weller, 2002).
Utilizarea focului este esențială pentru acest tip de producție. Aceasta permite saramurii să se evapore și să se cristalizeze în brichetaje de sare greu transportabile, turnate în recipiente de ceramică. Primele brichetaje apar la mijlocul în mileniul al V-lea î.Hr. în Europa Centrală și de Est.
Există noi datări C14 AMS disponibile. Acestea au fost produse de către același laborator (laboratorul radiocarbon, Poznan, Polonia), la prima și cea mai bine conservată parte a depozitului. Aceste date calibrate sunt consecvente și se confirmă data anticipată de exploatare la nivel european a sării ca fiind chiar la sfârșitul celui de’al VII-lea mileniu (fig. 2).
Fig. 2 Poiana Slatinei – Lunca, com. Vânători (jud. Neamţ): succesiunea sistemelor de captare (foto O. Weller, 2004)
Zona subcarpatică din estul României, caracterizată printr-o puternică densitate a surselor de apă (peste 170 cunoscute până în prezent), prezintă cele mai vechi urme de exploatare a sării pe plan european, începând cu cultura Starčevo-Criş (Weller, Dumitroaia 2005). La acest aspect deosebit de important pentru întreaga preistorie europeană, trebuie adăugat faptul că ceea ce particularizează şi distinge net zona subcarpatică a Moldovei de alte zone din Europa şi, poate, din întreaga lume, unde au fost atestate practici diacronice de exploatare a surselor de apă sărată, în absenţa oricărei mecanizări, organizări economice şi reglementări juridice, deci, în condiţii specifice, sub anumite aspecte, societăţilor preindustriale.
În mod evident, prima exploatare de sare a apărut în Europa de Est în timpul neoliticului (6050-5500 î.Hr.).
Situl arheologic de la Băile Figa-Beclen, în lumina constatărilor de până acum, pare a fi în prezent cel mai relevant din Ardeal și unul dintre cele mai importante din România în ceea ce privește cercetarea exploatării preistorice a sării.
Fig.3 Situl Băile Finga
În urma cercetărilor efectuate în perioada 2005-2009 s-a costatat că situl reprezintă un ansamblu de vestigii ale exploatării sării începând din perioada preistorică, până în zilele noastre. Datarea a cca. 40 de mostre de lemn prin metoda C14, efectuată în laboratoarele prestigioase din Gröningen, Heidelberg și Oxford, precum și cercetarea dendrocronologică asupra a cca. 80 de trunchiuri de copaci efectuată la Universitatea Cornell (SUA), au scos în evidență următoarele secvențe arheologice:
- finalul bronzului timpuriu(cca. 2200 BC.);
- epoca bronzului mijlociu(cca. 1800 BC.);
- prima epocă a fierului(cca. 400-250 î.Hr.),
- Perioada romană;
- perioada romană târzie și postromană;
- secolul XIX.
În spațiul intracarpatic (Ardeal) au existat permanent de-a lungul timpului numeroase zăcăminte de sare aparținând formațiunii salifere superioare, de suprafață.
În zona vestică a Ardealului sunt masivele : Ocna Dej, Nireș Est, Nireș Vest, Sânmărghita, Petrești-Salatiu, Nord Gherla, Sud Gherla, Sic, Gădălin, Apahida, Aiton, Cojocna, Valea Florilor, Turda, Viișoara, D. Dumbravei, Tiur, Păuca, Ocna Mureș, Acnișoara Blaj, Pănade, Mănărade, Ocna Sibiului. Pentru zona estică a Ardealului sunt identificate următoarele masive de sare: Dumitra, Mogoșani, Șieu Sfântu, Figa, Iad, Blăjeni, Căila, Sărățel, Albeștii-Bistriței, Praid, Sovata, Orșova, Corund, Est Praid, Odorhei, ș.a.
Așezările fortificate de pe Valea Someșurilor ori sunt depuneri votive ca ofrande, în relație cu credințele religioase ale epocii bronzului. S-au descoperit obiecte specific exploatării sării în zona municipiului Dej, în zona băilor sărate de la Toroc și Figa, fiind vorba de instalații care atestă o exploatare ingenioasă şi complexă a sării prin aducțiune de apă, cu ajutorul unor troace de lemn şi piese de bronz venite din import și găsite în cetățile de pe traseul drumului sării. Acest fapt atestă legături comerciale la distanță mare între punctele de extragere a sării și beneficiarii acestui mineral, încă din epoca bronzului.
În Maramureș sunt cunoscute: Coștiui, Vad și Ocna Șugatag. Au fost identificate un număr de 45 de masive de sare exploatate din antichitate și până în prezent. Multe dintre acestea au avut o existență efemeră, altele au avut o continuitate a exploatării din antichitate și până în prezent. Pe acelaşi masiv de sare au existat în timp și câte 10-20 de exploatări.
În regiunea ce include nordul Ardealului și nord-estul Câmpiei Tisei a existat un flux al schimburilor comerciale căruia noile descoperiri arheologice îi conferă o intensitate surprinzătoare și o durată impresionantă de peste trei milenii. Dinamica acestui flux economic este atât de puternică încât componenta sa majoră, comerțul cu sare, a ajuns să ofere la granița de nord a Ardealului etimologia unor localități: Satu Mare (Saltz markt=piață de sare), Zalnoc, Sălacea, etc.) și chiar a unor entități administrative (comitatele Solnocul Interior și de Mijloc și comitatul Sătmar). Situația nu este deloc întâmplătoare deoarece izvoarele medievale atestă cu claritate rolul major jucat de transportul și comerțul sării atât în epocile mai îndepărtate cât și în cele mai apropiate de noi.
Sarea din zona Dejului a fost exploatată în toate epocile istorice
Fig.4 Formațiunile salifere si salinele din Carpați
Cel mai mare zăcământ pe care-l are România este cel de sare, și ne poate ajunge pentru încă o mie de ani.
Un „drum AL sării”era pe Mureș de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, iar de aici spre Ilva, Lipova și Arad; se desprindeau apoi două drumuri secundare, unul dintre ele paralel cu râul Streiul pătrundea adânc în satele de munte din Țara Hațegului și altul paralel cu apa Cernei care pătrundea în Țara Pădurenilor.
Chiriagiii se diferențiau după modul în care transportau sarea în: spătari sărari, care cărau sarea pe spate în desagi, călăreții sărari, care cărau sarea în coșuri de nuiele, plase din funii împletite sau desagi, pe cai de povară, căruțași sărari care transportau bulgării de sare în care, căruțe mari sau mici și plutașii sărari care transportau sarea cu plutele pe apă.
La Sărăteni, lângă Praid, se mai văd și astăzi zidurile unuia dintre cele patru castre romane construite în zona zăcămintelor de sare. Dovadă că pentru romani sarea era foarte importantă. Drumul Sării trecea prin curtea Casei Sării, acolo unde era și vama de mai târziu.
Un alt ,,drum AL sării” începea la Dej (și Ocna Dej de unde se exploata sarea, după care din portul Dejului pe ambarcațiuni din trunchiuri de copaci se transporta sarea până la Satu Mare sau la Szolnok în Ungaria, unde se aflau marile depozite. De la Szolnok cu ajutorul carelor sarea pleca spre statele din centru și vestul Europei, precum târgul de sare de la Salzburg.
Documentele medievale atestă faptul că orașele Dej și Satu Mare juca un rol major în comerțul cu sare, de pe râul Someș, iar primele rapoarte economice austriece îi acordă un rol important de pe traseul navigabil dintre Dej și Szolnok. În nord-vestul Ardealului comerțul cu sare a avut un rol important, pe care îl atestă însăși, denumirea veche a regiunii, ce făcea parte din comitatul Solnoc (împărțit ulterior în trei comitate mai mici având aceiași denumire -Solnocul Exterior, de Mijloc și Interior).
Pe la Satu Mare trecea alt „drum AL sării” care, venind din Dej, se desparte de primul drum la Jibou, de unde prin Meseș ajungea la Zalău și Șimleu Silvaniei. Cetatea dintre localitățile Cheja și Zalnoc, orașele Tășnad și Carei, erau puncte esențiale de pe acest traseu al drumului sării. Asemenea puncte fortificate se aflau de-a lungul ,,drumului sării” de la exploatare și îmbarcare până la locul de depozitare, deoarece puterea politică dorea să controleze cât mai stric comerțul cu acest mineral, care a fost un monopol al statului.
În anul 106 e.n. romanii au ocupat o parte din Dacia şi au dărâmat sistemul ei de fortificaţii. Din acest motiv, apărarea era asigurată de două legiuni, însoţite de numeroase trupe ajutătoare (auxiliare). Prima legiune, Legio III. Flavia staţiona în localitatea Berzovia din ţinutul Timişului, până în 118-119 e. n. iar Legio XIII. Gemina la Alba Iulia (Apulum). Mai târziu, din anul 167, Legio V. Macedonia, proaspăt revenită din campania răsăriteană la Troesmis din Dobrogea a fost dirijată tot în Dacia. Tabăra acesteia din urmă a devenit Turda (Potaissa), tot aici a funcţionat şi Oficiul de sare, „Collegium salinariorum”.
În aceleaşi perioade s-au construit şi drumurile de importanţă deosebită care, pe lângă transportul de mărfuri, au asigurat mişcarea rapidă a trupelor, întrucât pericolul Gotic începea să ia amploare.
Urmele exploatărilor romane de sare se găsesc la Ocna Sibiului, Ocna Mureş, Cojocna, Sic, Ocna Dejului, Domneşti (Bileag), Chiuza, Mărtiniş, Oklánd, Sovata şi la Praid. În plus, în acea vreme s-au extras cantităţi uriaşe de sare şi de la Turda, ulterior extragerea sării fiind extinsă şi la Ocna Sugatag. Romanii au mai exploatat sarea şi pe râul Someş la Mănăștur, Bata, Reţeag, Ciceu, Cristur, Arpaş şi Beclean, în special, întrucât în aceste localităţi sarea se afla la adâncimi extrem de mici – în jur de 3 metri.
Galeriile vechi, abatajele şi uneltele, respectiv monezile găsite în aceste locuri dovedesc exploatarea sării în epoca romană. La Sovata, în locul numit „Cetatea de pământ” (Földvár), lângă masivul de sare şi pe muntele Amenus (delimitat de pârâurile Sovata şi Iuhod) au ieşit la iveală unele vestigii referitoare la epoca romană. Aici trebuie să precizăm că extracţia sării de pe vremea romanilor a fost menţionată de Orbán Balázs, care descrie drumurile, obiectele şi castrumul de la Sărăţeni. Localitatea Sărăţeni şi-a primit numele, fără îndoială, de la rămăşiţele „castrumului” ridicat în primii ani ai stăpânirii romane. După toate probabilităţile, romanii au considerat necesară construirea cetăţii în vederea protecţiei ocnelor de sare, neexistând alte interese legate de aceasta zonă. Bogată în urmele prezenţei romane este şi localitatea Sânpaul (de pe valea Homorodului), unde s-au găsit, în apropierea „fântânilor de sare” (izvoare sărate), chiar şi coloane votive cu inscripţii. „Taieturile de sare” de la suprafata, abandonate de romani, au fost preluate de avari și mai apoi de bulgari. Unul dintre căpeteniile ungurilor „Töhötöm” a fost informat de iscoadele sale, că în Ardeal „se sapă sare”. După anul 1003 vasele care transportau sare, ale împăratului Ștefan I cel Sfânt, circulau cu regularitate pe râul Mureș.
„DRUMUL SĂRII” ne oferă ambianța matricei istorice în care au luat naștere un mare număr din așezările pe care le cunoaștem și astăzi, aflate pe vechile rute comerciale din interiorul Ardealului, pe cursul Mureșului și Someșurilor spre Câmpia Panoniei.
Fig.5 Muntele de sare de la Praid
Fig.6 Muntele de sare de la Sovata
Astăzi „DRUMUL SĂRII” (Linia sării) începe de la Praid, Sovata, continuă la Pintic, Uila, Slătiniţa, Sărăţel, Dumitriţa, Tăure, Cepari, Figa, Beclean şi ajunge la Dej – Ocna Dejului. La Sărăţel, avem muntele de sare, o arie protejată în acest moment.
Importanța „DRUMULUI SĂRII” de-a lungul timpului, a constituit legătura indestructibilă a teritoriilor și dezvoltarea legăturilor comerciale durabile. Acum, șase muzee din Ardeal: Muzeul Județean Satu Mare, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Muzeul Municipal Dej, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud și Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe- Covasna și-au ,,dat mâna” pentru și au realizat o expoziție comună itinerantă.
Bătălia pentru rezervele de petrol și gaze naturale a schimbat deseori fața politică a lumii. Mai nou, conform unor scenarii conspiraționiste, stăpânirea și controlul rezervelor de apă potabilă vor fi următoarele motive ale unor posibile conflicte internaționale. La nivel mondial, prea puțin băgată în seamă, sarea de bucătărie nu este considerată încă o problemă deosebit de gravă. Dar este foarte posibil ca asta să se schimbe în viitoarele câteva decenii.
Fig.7 Canionul de sare de la Praid
Nicușor MOISE
Foto 1- Poiana Slatinei, harta site-ului (realizată de Dumitroaia 1994).
Foto 2 – Poiana Slatinei – Lunca, com. Vânători (jud. Neamţ): succesiunea sistemelor de captare (foto O. Weller, 2004)
Foto 3 – Situl Băile Finga
Foto 4- Formațiunile salifere si salinele din Carpați
Foto 5- Muntele de sare de la Praid
Foto 6- Muntele de sare de la Sovata
Foto 7- Canionul de sare de la Praid
