Într-una din dimineţi un binecunoscut şi apreciat comentator despre viaţa şi obiceiurile necuvântătoarelor vorbea foarte frumos la radio despre o mândrie a patrimoniului cinegetic al României de altădată, şi anume dropia, din nefericire azi dispărută din cauza lăcomiei prea mari a vânătorilor exterminatori.
Dropia este „o pasăre sălbatică mare, de culoare ruginie cu pete negre, cu carnea comestibilă”, trăitoare mai ales în Câmpia Bărăganului şi cuibărind în vegetaţia ierboasă. Deşi cândva erau destul de multe, vânătorii, braconierii, dar uneori şi sătenii le-au exterminat fără milă, astfel că după anul 1981 nu se mai pomenea în ţară de această specie declarată „monument al naturii”, dar vânată cu cruzime. Şi din păcate nu e singura specie care are această tristă soartă, căci omul în nemăsurata lui inconştienţă şi lipsă de respect faţă de viaţă distruge totul.
Amintitul comentator povestea despre maniera inteligentă în care dropia învăţase să se ferească de vânători. Deoarece ţăranii care munceau pe câmp erau mai puţin agresivi, dropiile nu se fereau de ei, dar pe vânători ele îi recunoşteau, precum prepeliţa mamă din cunoscuta povestire „Puiul” a lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. Dar vânătorii, şi mai inteligenţi şi vicleni, s-au deghizat în ţărani, ca să poată prinde păsările. Şi aşa treptat bietele zburătoare şi-au găsit toate sfârşitul în farfuriile lacomilor prădători. Şi acum când ei, nu mai au ce vâna, au trecut la alte specii. Dar dacă cineva i-ar vâna pe ei, cum s-ar simţi? Probabil ca bietele dropii…
Dar ce să spunem, când „metoda deghizării” a devenit o adevărată artă chiar şi în societatea omenească şi în sfera politică. Mulţi dintre cei care s-au deghizat în „binefăcătorii poporului” sunt în realitate proprii lor binefăcători. Altfel cum îţi explici faptul că unii aleşi pentru a conduce şi a face viaţa celor mulţi mai bună, în câţiva ani achiziţionează zeci de terenuri valoroase, case, maşini de lux, tablori de valoare, bijuterii, aur, sute de mii sau milioane de euro în conturi, se-mbracă numai la Paris sau Viena, afişează opulenţa în văzul tuturor, în timp ce bietele „dropii” de-abia-şi mai duc traiul de pe azi pe mâine? Nu cumva aceşti „vânători deghizaţi” ar trebui să-şi mai pună pofta-n cui şi să-şi ducă restul zilelor pe Coasta de Azur, că prea s-au îmbuibat în ultimul timp tot jumulind bietele „păsări”, căci de, acestea fiind folositoare nu trebuie exterminate total, altfel cine le-ar mai alimenta viaţa de lux prin munca lor? Dar aţi văzut Dumneavoastră vreun dulău să lase ciolanul din gură de bună voie? Căci toţi se ghidează după principiul: „Ce-am prins, al meu este!”. Şi pentru aceasta aceşti „vânători de dropii” sunt gata pentru orice, numai să-şi păstreze poziţia. Şi aşa a ajuns biata Românie o „vacă de muls” pentru, aşa cum spunea cândva un mare patriot, „tagma jefuitorilor” de tot felul. Interziceţi vânatul şi ocrotiţi dropiile! Să facem din România o „rezervaţie naturală” înfloritoare, de care să se minuneze atât Estul cât şi Vestul! Stă în puterea noastră să curăţăm grădinile de spini şi mărăcini!
Mihai Trifoi
