Data de  24 februarie are o dublă semnificaţie, una laică şi alta religioasă.  Astăzi spiritualitatea populară autohtonă consemnează Ziua de Dragobete –  un persoanaj neoaş, Zeu al tinereţii şi  dragostei în Pantheonul românesc, în vreme ce Biserica strămoşească prăznuieşte Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul.

Variantă autohtonă a Valentine’s Day

După  tam-tam-ul cu  pronunţat caracter  comercial generat de sărbătoarea de împrumut, Valentine’s Day din 14 februarie, a venit rândul  cinstirii simbolului dragostei  românilor – Dragobetele. 

      Numele  personajului amintit  are o provenienţă interesantă,  prea puţin mediatizată până mai anii trecuţi. El conţine elementul lexical “drag” şi sufixul “bete” având o vechime greu de precizat, etimologia apelativului fiind încă incertă.   Unele surse afirmă că acest  Zeu al dragostei ar fi fost cinstit încă de pe vremea lui…Burebista!  Dacii îl socoteau pe Dragobete  o divinitatea specială ce patrona dragostea, afecţiunea şi jurămintele de amor ale pământenilor, dar ocrotea şi fiinţele necuvântătoare.

O  ipoteză plauziblă se referă la faptul   ca Dragobete ar putea proveni din slava veche, „Dragu biti” însemnând  „A-i fi drag cuiva”. Am aflat şi de varianta potrivit căreia numele  derivă  din cuvintele dacice „Trago” („Ţap”) şi „Pede”  („Picioare”).  Se ştie că ţapul simbolizează puterea de procreare,  fecunditatea.   Cu timpul  „Trago” s-a metamorfozat în…”Drago”, iar „Pede” în  „Bete” (cum se numesc în popor cingătorile înguste din material textil).

Prof. Ioan Paler, cunoscut culegatori de folclor din Vâlcele ne spunea că  pe la sfârşitul  secolului al XIX-lea au fost descoperite  şi alte denumiri pentru această sărbătoare  populară, precum  „Sântion de februarie”,  „Dragostitele” ori „Cap de primavară”, anticipând venirea Mărţişorului.

Zeu al dragostei

În  unele povestiri populare  Dragobetele este numit  Zeu al dragostei, fiind socotit  şi Logodnicul păsărilor. Aceasta întrucât  oficiază  în mod simbolic “nunta” în cer a înaripatelor care n-au plecat în ţările calde. Păsările care rămân aici peste iarnă  se  adună  şi  îşi caută parteneri  pentru împerechere, după care trec la construirea cuiburilor. Se întâmplă, totuşi, ca unele zburătoare să rămână singure şi în acest caz  rămân cel puţin un an  solitare.

Dragobetele este pentru români nu doar un ocotitor al necuvântătoarelor  cerului, ci mai ales o Divinitate a iubirii pământene. Lumea satului îl evoca odinioară  spre finele lui Făurar ca pe un personaj cu totul special, plăcut la vedere, iubăreţ, numit şi Năvalnicul, fiindcă una-două cucerea inimile fetelor.

Cupidon, Eros, Amor

Imaginaţia colectivă îl prezenta  ca pe  un flăcău  chipeş, înalt, cu trăsături perfecte,  cuceritor înnăscut. Tânărul vrăjea  fecioarelor, înfierbânta chiar şi minţile şi inimile  nevestelor proaspăt căsătorite, care toate oftau  dorul lui. De unde şi vorba, “Dragobetele sminteşte fetele”.

În unele aşezări cu populaţie preponderent românească  din judeţul Covasna ziua  de astăzi este privită cu bucurie, deoarece anticipează primăvara – anotimpul cel mai frumos ce stă să vină.  Mitologia populară românească i-a asigurat un loc distinct acestui Cupidon de prin părţile locului, simbol al tinereţii şi pasiunii năvalnice.

Un simbol al iubirii există în toate culturile,  în mitologia  greacă  s-a numit Eros . . ,  respectiv Cupidon sau Amor – în mitologia romană, termeni rămaşi până în ziua de azi.

                                   Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul

Dar pe lângă evenimentul cu caracter lumesc amintit, pe 24 februarie are loc şi o Sărbătoare religioasă importantă: Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Nu intrăm în prea multe detalii, rostul  articolelor apărute la rubrica “Tradiţii” fiind acela de a  informa cititorii în legătură cu datini şi obiceiuri populare de prin partea locului, adesea uitate ori prea puţin cunoscute de tânăra generaţie.

Revenid la semnificaţia zilei de astăzi pentru  credincioşi, să precizăm că de fapt au fost trei  etape distincte  ale găsirii şi regăsirii Capului lui Ioan Botezătorul. Multe peripeţii şi întâmplări incredibile legate de ascunderea, descoperirea, mutarea, din nou dosirea preţioasei rămăşiţe pământeşti a Sfântului, au făcut ca  amintita relicvă să devină una dintre importantele  moaşte ale Bisericii.

În calendarul religios sunt rânduite două dăţi  pentru a fi prăznuite  minunatele întâmplări  ale  recuperării Capului Sfântului, ce fusese ascuns vreme de sute de ani în diferite locuri tainice, despre care doar puţini iniţiaţi aveau cunoştinţă. Prima pomenire se săvârşeşte în fiecare an pe 24 februarie, când se cinstesc Întâia şi a Doua Aflare a Capului Sfâtului Ioan Botezatorul,  iar cea de-a Treia Aflare, în data de 25 mai.

Obiceiuri străvechi

Să evocăm câteva obiceiuri  interesante legate de 24 februarie.   Fetele de măritat care doreau să arate frumoase trebuiau să se spele dimineaţa pe faţă  cu apa provenită din zapada topită. Dacă era cald şi se desprimăvărase mai timpuriu, clătirea feţei se cerea făcută cu roua de pe frunze – “lacrima zânelor”.  Astfel,  deveneau şi ele delicate, graţioase, găsindu-şi mai uşor alesul inimii.

După aceia se îmbrăcau frumos şi-şi dădeau întâlnire cu persoana iubită. Împreună cu alţi tineri mergeau în pădure să caute ghiocei, eventual şi viorele, pe care le puneau acasă la icoană. Fetele  mai superstiţioase, care nu aveau încă un prieten, aşezau aceste flori sub pernă şi făceau  apoi descântece de dragoste.

Femeile  tinere  trebuiau să atingă un bărbat din alt sat, nimic mai mult, pentru a rămâne drăgăstoase tot anul. Gospodinele hrăneau din belşug în această zi orătăniile din bătătură, punând grăunţe şi pasărilor cerului,  existând interdicţia ca nici o vietate să nu fie sacrificată de Dragobete.

Sentimente nobile

Sărbătoarea îndrăgostiţilor trebuie să însemne, dragi iubitori ai tradiţiilor străbune româneşti,  puritate, sentimente nobile, gingăşie. Aşa cum misteriosul Dragobete a înţeles mereu să  patroneze şi să încurajeze Iubirea.

Horia C. Deliu