Data de 24 februarie are o dublă semnificaţie, una laică şi alta religioasă. Astăzi spiritualitatea populară autohtonă consemnează Ziua de Dragobete – un persoanaj neoaş, Zeu al tinereţii şi dragostei în Pantheonul românesc, în vreme ce Biserica strămoşească prăznuieşte Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul.
Variantă autohtonă a Valentine’s Day
După tam-tam-ul cu pronunţat caracter comercial generat de sărbătoarea de împrumut, Valentine’s Day din 14 februarie, a venit rândul cinstirii simbolului dragostei românilor – Dragobetele.
Numele personajului amintit are o provenienţă interesantă, prea puţin mediatizată până mai anii trecuţi. El conţine elementul lexical “drag” şi sufixul “bete” având o vechime greu de precizat, etimologia apelativului fiind încă incertă. Unele surse afirmă că acest Zeu al dragostei ar fi fost cinstit încă de pe vremea lui…Burebista! Dacii îl socoteau pe Dragobete o divinitatea specială ce patrona dragostea, afecţiunea şi jurămintele de amor ale pământenilor, dar ocrotea şi fiinţele necuvântătoare.
O ipoteză plauziblă se referă la faptul ca Dragobete ar putea proveni din slava veche, „Dragu biti” însemnând „A-i fi drag cuiva”. Am aflat şi de varianta potrivit căreia numele derivă din cuvintele dacice „Trago” („Ţap”) şi „Pede” („Picioare”). Se ştie că ţapul simbolizează puterea de procreare, fecunditatea. Cu timpul „Trago” s-a metamorfozat în…”Drago”, iar „Pede” în „Bete” (cum se numesc în popor cingătorile înguste din material textil).
Prof. Ioan Paler, cunoscut culegatori de folclor din Vâlcele ne spunea că pe la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost descoperite şi alte denumiri pentru această sărbătoare populară, precum „Sântion de februarie”, „Dragostitele” ori „Cap de primavară”, anticipând venirea Mărţişorului.
Zeu al dragostei
În unele povestiri populare Dragobetele este numit Zeu al dragostei, fiind socotit şi Logodnicul păsărilor. Aceasta întrucât oficiază în mod simbolic “nunta” în cer a înaripatelor care n-au plecat în ţările calde. Păsările care rămân aici peste iarnă se adună şi îşi caută parteneri pentru împerechere, după care trec la construirea cuiburilor. Se întâmplă, totuşi, ca unele zburătoare să rămână singure şi în acest caz rămân cel puţin un an solitare.
Dragobetele este pentru români nu doar un ocotitor al necuvântătoarelor cerului, ci mai ales o Divinitate a iubirii pământene. Lumea satului îl evoca odinioară spre finele lui Făurar ca pe un personaj cu totul special, plăcut la vedere, iubăreţ, numit şi Năvalnicul, fiindcă una-două cucerea inimile fetelor.
Cupidon, Eros, Amor
Imaginaţia colectivă îl prezenta ca pe un flăcău chipeş, înalt, cu trăsături perfecte, cuceritor înnăscut. Tânărul vrăjea fecioarelor, înfierbânta chiar şi minţile şi inimile nevestelor proaspăt căsătorite, care toate oftau dorul lui. De unde şi vorba, “Dragobetele sminteşte fetele”.
În unele aşezări cu populaţie preponderent românească din judeţul Covasna ziua de astăzi este privită cu bucurie, deoarece anticipează primăvara – anotimpul cel mai frumos ce stă să vină. Mitologia populară românească i-a asigurat un loc distinct acestui Cupidon de prin părţile locului, simbol al tinereţii şi pasiunii năvalnice.
Un simbol al iubirii există în toate culturile, în mitologia greacă s-a numit Eros . . , respectiv Cupidon sau Amor – în mitologia romană, termeni rămaşi până în ziua de azi.
Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul
Dar pe lângă evenimentul cu caracter lumesc amintit, pe 24 februarie are loc şi o Sărbătoare religioasă importantă: Aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Nu intrăm în prea multe detalii, rostul articolelor apărute la rubrica “Tradiţii” fiind acela de a informa cititorii în legătură cu datini şi obiceiuri populare de prin partea locului, adesea uitate ori prea puţin cunoscute de tânăra generaţie.
Revenid la semnificaţia zilei de astăzi pentru credincioşi, să precizăm că de fapt au fost trei etape distincte ale găsirii şi regăsirii Capului lui Ioan Botezătorul. Multe peripeţii şi întâmplări incredibile legate de ascunderea, descoperirea, mutarea, din nou dosirea preţioasei rămăşiţe pământeşti a Sfântului, au făcut ca amintita relicvă să devină una dintre importantele moaşte ale Bisericii.
În calendarul religios sunt rânduite două dăţi pentru a fi prăznuite minunatele întâmplări ale recuperării Capului Sfântului, ce fusese ascuns vreme de sute de ani în diferite locuri tainice, despre care doar puţini iniţiaţi aveau cunoştinţă. Prima pomenire se săvârşeşte în fiecare an pe 24 februarie, când se cinstesc Întâia şi a Doua Aflare a Capului Sfâtului Ioan Botezatorul, iar cea de-a Treia Aflare, în data de 25 mai.
Obiceiuri străvechi
Să evocăm câteva obiceiuri interesante legate de 24 februarie. Fetele de măritat care doreau să arate frumoase trebuiau să se spele dimineaţa pe faţă cu apa provenită din zapada topită. Dacă era cald şi se desprimăvărase mai timpuriu, clătirea feţei se cerea făcută cu roua de pe frunze – “lacrima zânelor”. Astfel, deveneau şi ele delicate, graţioase, găsindu-şi mai uşor alesul inimii.
După aceia se îmbrăcau frumos şi-şi dădeau întâlnire cu persoana iubită. Împreună cu alţi tineri mergeau în pădure să caute ghiocei, eventual şi viorele, pe care le puneau acasă la icoană. Fetele mai superstiţioase, care nu aveau încă un prieten, aşezau aceste flori sub pernă şi făceau apoi descântece de dragoste.
Femeile tinere trebuiau să atingă un bărbat din alt sat, nimic mai mult, pentru a rămâne drăgăstoase tot anul. Gospodinele hrăneau din belşug în această zi orătăniile din bătătură, punând grăunţe şi pasărilor cerului, existând interdicţia ca nici o vietate să nu fie sacrificată de Dragobete.
Sentimente nobile
Sărbătoarea îndrăgostiţilor trebuie să însemne, dragi iubitori ai tradiţiilor străbune româneşti, puritate, sentimente nobile, gingăşie. Aşa cum misteriosul Dragobete a înţeles mereu să patroneze şi să încurajeze Iubirea.
Horia C. Deliu
