Poet, gazetar şi academician, Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion N. Theodorescu, s-a născut la Bucureşti, în ziua de 21 mai 1880, conform ”Dicţionarului general al literaturii române”, editat sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

A urmat cursurile şcolii primare la ”Petrache Poenaru” (1887-1891), apoi gimnaziul clasic la ”Cantemir Vodă” (1891-1896), după care va pregăti liceul în particular, trecând ultimele examene, pentru clasele a şasea şi a şaptea, în 1905, în cadrul Institutului ”Clinciu şi Popa” din Bucureşti.

Tudor Arghezi la ceremonia de decorare la împlinirea vârstei de 80 ani, Bucureşti, 20 mai 1960.

 

Tudor Arghezi a debutat în 1896 în revista lui Al. Macedonski ”Liga ortodoxă” cu poezia ”Tatălui meu”, semnând Ion Theo. Este perioada în care îl cunoaşte pe Grigore Pişculescu (Gala Galaction), iar prietenia cu acesta va dura toată viaţa.

A colaborat în anii 1897-1899 la ”Revista modernă” şi la ”Viaţa nouă”, cu poezii şi proză scurtă, începând să folosească pseudonimul Tudor Arghezi. În 1904, scoate, împreună cu V. Demetrius, revista ”Linia dreaptă”, unde publică o parte din ciclul ”Agate negre”, nuvela ”Lotar”, precum şi manifestul poetic ”Vers şi poezie”.

Biroul scriitorului Tudor Arghezi din ”Casa Memorială – Mărţişor, Bucureşti, 15 mai 1974.

 

În februarie 1900, ”nevoia unui refugiu în faţa privaţiunilor cotidiene, aspiraţii spirituale şi artistice (…) îl fac să intre în cinul călugăresc” (”Dicţionarul general al literaturii române”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). După o ucenicie la mânăstirea Cernica, îmbracă haina monahală, devenind călugărul Iosif, iar mai târziu este hirotonisit diacon şi adus la Mitropolie ca secretar. În 1905 îşi dă demisia din slujba de diacon. Pleacă în Franţa, unde, din legătura cu profesoara Constanţa Zissu, se naşte în 1905 primul său fiu, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar), conform ”Dicţionarului scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).

Între 1906 şi 1910 a trăit în Elveţia, unde a audiat cursuri la Universitatea din Geneva, a frecventat asiduu bibliotecile, practicând, totodată, diverse meserii.

În 1910, N.D. Cocea îi publică în ”Viaţa socială” ”Rugă de seară”, precum şi câteva piese din ”Agate negre”. În acelaşi an, Tudor Arghezi revine în ţară şi începe colaborarea la ”Facla”, ”Viaţa Românească”, ”Rampa” ş.a. cu versuri, pamflete, polemici. A condus, alături de Gala Galaction, revista ”Cronica” (1915-1916).

 

În 1916, s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, originară din Bucovina, cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura) şi Iosif (Baruţu).

În timpul Primului Război Mondial a rămas în capitala ocupată de armata germană şi a publicat articole politice în ”Gazeta Bucureştilor”, colaborând, de asemenea, la publicaţiile ”Scena” şi ”Renaşterea”. Ca urmare a articolelor în care se pronunţase în favoarea neutralităţii României în Primul Război Mondial, este condamnat în procesul intentat ziariştilor colaboraţionişti, din 1918, şi întemniţat la închisoarea Văcăreşti, fiind graţiat în 1919, prin intervenţia lui Nicolae Iorga.

Din 1922 până în 1924 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Naţiunea” (1923), unde a publicat ”Amintirile ierodiaconului Iosif”. Colaborează, totodată, la publicaţiile „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Rampa”, „Contimporanul”, ”Făclia”, ”Gândirea”, ”Clipa”, ”Clopotul”, ”Lumea”, ”Ramuri”, ”Viaţa literară” ş.a.

În 1926, cumpără un teren pe dealul Mărţişorului, aproape de închisoarea Văcăreşti, unde începe să sădească pomi fructiferi şi viţă-de-vie şi unde va construi, pe parcursul mai multor ani, celebra casă ”Mărţişor” (după planuri întocmite chiar de către poet), cu anexe şi o tipografie, unde Arghezi intenţiona să-şi publice întreaga operă. Se mută cu familia la ”Mărţişor” în 1930.

La vârsta de 47 de ani, în 1927, Tudor Arghezi îşi publică primul volum de versuri, ”Cuvinte potrivite” (Premiul Societăţii Scriitorilor din România, 1927). Apariţia acestuia, primit cu elogii de criticii din acea perioadă, a marcat consacrarea poetului, până atunci cunoscut mai mult în medii literare restrânse.

Un an mai târziu începe să editeze, într-o concepţie grafică originală, revista ”Bilete de papagal”. Primul număr al publicaţiei datează din 2 februarie 1928, potrivit Dicţionarului general al literaturii române (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). A apărut în şase serii distincte, fie ca publicaţii de sine stătătoare (patru serii), fie intercalate în paginile altor tipărituri, dar delimitate prin chenar la formatul aproximativ al celei dintâi (două serii). Ultimul său număr datează din 12 februarie 1945.

Tudor Arghezi, cel ce scria ”Bilete de papagal” în cea mai mare parte, a publicat în cuprinsul lor articole polemice, scenete, prozopoeme şi, bineînţeles, versuri. Dintre diversele genuri literare, revista cultiva cu predilecţie pamfletul. În fiecare număr erau nelipsita ”tabletă” argheziană şi texte ale unor mari scriitori: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Jean Bart, Felix Aderca (secretarul de redacţie al gazetei), Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Adrian Maniu, Paul Zarifopol, Otilia Cazimir, Demostene Botez ş.a.

Publicaţia, deschisă cu generozitate tinerilor, a lansat peste 200 de nume noi, printre care se numără: Eugen Ionescu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Ion Biberi, I. Peltz, Maria Banuş, Emil Botta, Sergiu Dan, Paul Daniel, Aurel Baranga, Saşa Pană ş.a. Tot aici au apărut şi pagini inedite semnate de Urmuz.

Debutul lui Tudor Arghezi în proză are loc în 1929, când apare volumul ”Icoane de lemn”. În 1931, apare volumul ”Flori de mucigai” (1931). Apar, în continuare, noi volume de proză: ”Cartea cu jucării” (1931), ”Tablete din Ţara lui Kuty” (1933), ”Cimitirul Buna-Vestire” (1936) etc. A mai publicat volumele de versuri ”Cărticică de seară” (1935) şi ”Hore” (1939), precum şi ”ediţiile definitive” de ”Versuri” (1936; 1940; 1943). În 1934, i s-a acordat Premiul Naţional pentru Poezie, alături de George Bacovia.

În septembrie 1943, a publicat în paginile ziarului ”Informaţia zilei” celebrul pamflet ”Baroane!”, ”care lovea, abia voalat, în Manfred von Killinger, reprezentantul lui Hitler la Bucureşti” (”Dicţionarul general al literaturii române”). Pentru publicarea acestui pamflet a fost arestat şi apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943-1944).

În 1945 a fost distins, din nou, cu Premiul Naţional pentru Poezie. După 1945, a început o febrilă activitate publicistică la ”Adevărul” (unde colaborează cu ”Tablete”, 1946-1947), ”Jurnalul de dimineaţă” ş.a., iar în 1946 a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură.

Devine ţinta unor atacuri în presa vremii, pornindu-se de la unele dintre articolele sale, precum şi de la poeziile din ”Una sută una poeme” (1947), apoi opera sa literară este pusă sub interdicţie. Tipografia de la ”Mărţişor” i-a fost confiscată în 1948, iar pentru familia poetului au urmat ani grei. În această perioadă, Tudor Arghezi a tradus din limba rusă (între altele, ”Suflete moarte” de Gogol), iar din limba franceză – ”În floarea vieţii” de Anatole France.

În 1954, îi apare volumul de versuri pentru copii ”Prisaca”. De acum vor fi reluate şi colaborările la principalele reviste literare şi în presa centrală.

Anul 1955 aduce semnele acceptării scriitorului de către oficialităţi (”Dicţionarul general al literaturii române”).

Lumea copilăriei şi deopotrivă lumea animalelor au ocupat un loc distinct în opera lui Arghezi (”Cartea cu jucării”, ”Cântec de adormit Mitzura”, ”Mărţişoare”, ”Prisaca”, ”Zdreanţă”, etc).

Devine membru titular al Academiei Române la 2 iulie 1955, iar în 1957 este ales şi în Marea Adunare Naţională. Avea să fie sărbătorit ca poet naţional la împlinirea vârstei de 80, şi respectiv 85 de ani.

O ediţie bibliografică ”Versuri” este publicată în 1959, pentru ca un an mai târziu să apară volumul ”Tablete de cronicar”, iar în 1961 volumul „Cu bastonul prin Bucureşti”. Din 1962 a început editarea integrală a operei sale, proiectată în 61 de volume. Ultimele plachete ale poetului au înmănuncheat stiluri inedite: ”Frunze” (1961), ”Poeme noi” (1963), ”Cadenţe” (1964), ”Ritmuri” (1966), ”Noaptea” (1967).

Universitatea din Viena i-a acordat în 1965 Premiul ”Herder”. În acelaşi an, a fost ales membru al Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Litere.

Poetul a donat statului, în 1966, întreaga proprietate a ”Mărţişorului”, cu condiţia ca aceasta să devină, după moartea sa, Casă memorială. În iunie 1974, ”Mărţişorul” a devenit Casă memorială patronată de Muzeul Literaturii Române. În curtea din faţa casei se află mormântul poetului şi cel al soţiei sale, Paraschiva Arghezi.

Colecţia muzeului cuprinde piese de mobilier, biblioteci cu cărţi, obiecte de artă, tablouri, fotografii, obiecte personale şi documente originale care au aparţinut scriitorului.

La etaj, în capătul scărilor se află încăperea unde Tudor Arghezi îşi primea invitaţii. În stânga – camera de lucru a acestuia, cu o bibliotecă mare, biroul pe care se află, între altele, ochelarii lui Arghezi, un toc de scris şi o fotografie a fiicei poetului, Mitzura Arghezi. În aceeaşi încăpere, înrămate, pot fi citite ultimele versuri scrise de Tudor Arghezi, la 12 iulie 1967, cu două zile înainte de a muri : ”Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult”. Versurile erau dedicate soţiei sale Paraschiva, care murise cu un an înainte.

Într-o încăpere alăturată se află o altă bibliotecă, tablouri, un bust al scriitorului, operă a sculptorului Oscar Han, precum şi vitrine în care sunt expuse distincţii şi medalii primite de Arghezi, între care şi Premiul Herder (primit în 1965).

Alături de casă, în partea dreaptă, se află clădirea anexă care a servit drept tipografie – „Potigraful Mărţişor” -, ridicată între anii 1935-1937.

Tudor Arghezi a murit la 14 iulie 1967.

AGERPRES

* Explicaţie foto din deschidere: Tudor Arghezi în biroul de lucru, Bucureşti, 7 ianuarie 1957.

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail