Marele pictor şi desenator, peisagist şi portretist, Nicolae Grigorescu, s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru, judeţul Dâmboviţa.
Este principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgaşul deschis de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniştilor („Toamnă la Fontainebleau”, „Paznicul de la Chailly”, „Maternitate”), potrivit volumului „Mic Dicţionar Enciclopedic”, Ed. Univers Enciclopedic 2005.
Site-ul grigorescu.artmuseum.ro, al Muzeului Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, o secţie a Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, notează că Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.
A fost al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi.
Dicţionarul „Membrii Academiei Române 1866/2003” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române) menţionează că pictorul şi-a început cariera ca ucenic (1848-1850) la un iconar, Anton Chladek (1794-1882); în 1853, a pictat şase icoane şi 11 prăznicare pentru biserica din Băicoi.
În 1856, realizează compoziţia istorică „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii.
În anii 1856-1857, pictează biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
Conform grigorescu.artmuseum.ro, în 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu (1804-1870), fiind coleg cu Auguste Renoir (1841-1919). Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Părăseşte, însă, curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia picturală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Jean-François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) şi Théodore Rousseau (1812-1867). Influenţat de mediul artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura „en plein air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor, menţionează site-ul citat.
„Întoarcerea de la târg”
Participă la Expoziţia Universală de la Paris din 1867 cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din anul 1868 tabloul „Ţigăncuşă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-lor-Arte. În anii 1873-1874, face călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia şi la Viena.
În 1877, este chemat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce vor sta la baza unor compoziţii.
„Cârciuma la Rucăr”
Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904. Din 1890, se stabileşte în ţară şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc.
Construieşte, la Câmpina, o casă, devenită apoi muzeu, conform site-ului art-zone.ro. Îşi trăieşte în această casă ultimii ani de viaţă, 1904-1907, aici găsindu-se şi ultimul său atelier, notează grigorescu.artmuseum.ro. S-a retras la Câmpina împreună cu familia: soţia sa, Maria Danciu, şi fiul său, Gheorghe Grigorescu.
Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, iar, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte dintre obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis în 1957.
Tablourile expuse provin din patrimoniul iniţial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecţiile Muzeului de Artă din Ploieşti, ca şi din acelea ale Muzeului Naţional de Artă al României. Reconstrucţia s-a desfăşurat sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucţie au fost realizate de arhitectul câmpinean Popişteanu, iar Nae Goage, sculptor amator şi, vreme de mai mulţi ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii.
„Dorobantul”- reproducere dupa tabloul lui Nicolae Grigorescu – tablou expus la Muzeul de Istorie.
„Micul Dicţionar Enciclopedic” mai scrie că Grigorescu a revoluţionat mijloacele de exprimare plastică ale picturii româneşti, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tuşe aparente şi puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Siretului”, „Fete torcând la poartă”, „Iarmaroc”). Are o prodigioasă activitate de pictor de icoane şi biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziţii religioase vocaţia sa de peisagist (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari şi Agapia). Pictează scene din viaţa rurală, figuri şi portrete de ţărani într-o viziune idilică, evrei din târgurile moldoveneşti de odinioară, precum şi numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul”, „Ciobănaş”, „Ţărancă cu maramă”, „Evreul cu gâscă”, „Marele Ban Herescu-Năsturel”, „Portret de femeie”, „Autoportret”). Urmând în 1877 armatele româneşti pe front, Grigorescu a lăsat în schiţe, desene, acuarele şi tablouri, de un pronunţat dinamism, o mărturie impresionantă asupra Războiului de independenţă („Atacul de la Smârdan”, „Convoi de prizonieri”, „Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câştigând în luminozitate şi atmosferă, fără însă acea caracteristică disoluţie a formelor, proprie impresionismului, ci păstrându-le construcţia („Pescăriţă la Granville”, „Bătrână la Brolle”, „Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 ani de viaţă, pictura lui Grigorescu este marcată de prevalenţa tonului foarte deschis al luminii, faţă de intensitatea pigmentară a culorii („Car cu boi la Oraţii”, „Întoarcerea de la bâlci”).
„Ţărăncuţa cu fuior”
La 8 aprilie 1899 este ales membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face această onoare.
Moare la 21 iulie 1907, la Câmpina.
Nicolae Grigorescu este printre cei mai bine vânduţi artişti la licitaţiile de artă din România, cu vânzări totale în anul 2021 de 489.114 de euro pentru 14 opere adjudecate, potrivit site-ului de specialitate www.tudor-art.com.
La 15 mai 2022, a fost marcată, pentru prima dată, Ziua naţională a pictorului Nicolae Grigorescu. Demersul de instituire a acestei zile, iniţial sub denumirea proiect de Lege privind declararea zilei de 15 mai ca „Ziua picturii naţionale”, a aparţinut deputaţilor PSD, Marcel Ciolacu şi Alfred Simonis, pentru a marca, la nivel naţional, pictura românească în chiar ziua de naştere a unuia dintre cei mai reprezentativi pictori români, Nicolae Grigorescu.
AGERPRES
Sursa foto din deschidere: www.radioromaniacultural.ro
