18 ani de Muzeu Național al Carpaților Răsăriteni. Interviu cu unul dintre fondatorii instituției, Valerii Kavruk . .
Născut într-o familie de basarabeni în Kazahstan, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de stat din Chișinău, iar mai apoi a urmat studiile doctorale la Universitatea „M.Lomonosov” din Moscova. Și-a dat doctoratul în arheologie și istorie, cu o temă privind epoca bronzului din spațiul românesc. Arheolog, istoric, profesor universitar, cercetător științific și manager, în septembrie 1995 a fost angajat la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei în funcția de cercetător științific principal, iar apoi ca director adjunct al acestei instituții muzeale. Din februarie 1998 este director al Muzeului Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe. A efectuat numeroase cercetări arheologice de teren pe teritoriul Moldovei, Munteniei, Transilvaniei, Poloniei, Slovaciei și Ucrainei. În anul 2008 a fost distins cu Premiul Ministrului Culturii și Cultelor pentru proiectul „Cercetarea sistematică a vestigiilor arheologice privind exploatarea minieră a sării la Băile Figa”. Este membru al Asociației Europene a Arheologilor, al Societății Arheologilor din România, și Vicepreședinte al Asociației Cultural-Științifice a Carpaților Răsăriteni. A participat la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale, a susținut conferințe publice la universități din Oxford, Cambridge, Durham, Cardiff, Southampton, Edinburgh și la alte universități de prestigiu. Valerii Kavruk este unul dintre oamenii care au pus bazele Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni. Redacția „Mesagerul de Covasna” a stat de vorbă cu el pentru a afla mai multe despre parcursul său în lumea arheologiei și despre Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.
(continuare din ediția de ieri)
– Vorbiți-mi despre echipa de cercetare cu care lucrați!
– În cadrul muzeului lucrează la ora actuală 22 de persoane, din care unii sunt muzeografi și cercetători, preocupați în principal de activități de cercetare, organizarea expozițiilor și diverse forme de activități cu publicul muzeului. Alți colegi sunt conservatori, având ca principal obiect de activitate asigurarea integrității patrimoniului aflat în administrarea instituției și evidența științifică a acestuia. Bineînțeles, există în cadrul instituției și personalul preocupat de asigurarea suportului economic, financiar, administrativ și logistic. Cel mai bine în cadrul instituției noastre este prezentată arheologia. Cinci dintre muzeografi și cercetători suntem specializați în diverse domenii ale acestei discipline. Fiecare dintre noi este specializat în domenii specifice, astfel încât ne completăm reciproc, ceea ce ne permite să acoperim aproape toate perioadele majore care intră în sfera arheologiei. Astfel, colegul nostru dr. Dan Lucian Buzea este specialistul nostru principal în cea mai veche și îndelungată etapă, de la paleolitic până la epoca cuprului, adică până la aproximativ 3000 î. Hr. Următoarea epocă, cea a bronzului, care cuprinde intervalul de timp între aproximativ 3000 î.Hr. până la anul 1000 î.Hr. este asigurată de mine. Epoca fierului, de la anul 1000 î.Hr. până la anul 100 d.Hr. este asigurată de doi colegi: dr. Dan Ștefan și dr. Maria Magdalena Ștefan. Pentru perioada Daciei Romane și Evul mediu timpuriu, în cadrul instituției este responsabil dl. dr. hab. Alexandru Popa. Deși avem specializări diferite, de cele mai multe ori lucrăm împreună în cadrul acelorași proiecte, cu responsabilități în funcție de competențele noastre. În funcție de profilul principal al proiectului de cercetare, rolurile noastre în cadrul fiecărui proiect variază de la director de proiect până la simplu executant, astfel încât fiecare dintre noi este conștient că subalternii lui de astăzi îi vor fi șefi mâine, și invers. Toți am lucrat în diverse echipe internaționale de cercetare, atât în țară cât și în străinătate, am avut stagii la universități și institute de cercetare de prim-rang, în Germania, Marea Britanie, Spania, Grecia, Polonia și Rusia. Dincolo de activitatea de cercetare și cea muzeală, suntem implicați și în activitatea universitară. De exemplu, colegul nostru Alexandru Popa este profesor asociat la Universitatea din Bonn, iar colegul Dan Ștefan este conferențiar asociat la Universitatea din Timișoara. Toate acestea, în mod substanțial, ne ajută să atingem și să ne menținem la un nivel științific ridicat. Doresc să menționez în acest sens că cercetătorii din cadrul instituției noastre sunt arheologi cu abilități avansate, nu numai în domeniul științelor socio-umane, dar și în cel al științelor tehnice și ale naturii. Astfel, Alexandru Popa și Dan Ștefan, înainte să studieze istorie și arheologie, au studiat în mod temeinic fizica și matematica la universități tehnice foarte serioase. Alexandru Popa și-a luat două doctorate, ambele în arheologie, primul în România, al doilea în Germania. Dan Ștefan are un doctorat în geologie și altul în arheologie, iar Maria Magdalena Ștefan, dincolo de faptul că este una dintre cele mai avizate cercetătoare în domeniul arheologiei traco-geto-dacice, este și un foarte bun expert în arheologia geospațială, subdomeniu care se mai numește geografie arheologică. Toate acestea ne situează pe unul dintre locurile de frunte în cercetarea arheologică non-invazivă. Cercetarea arheologică non-invazivă este o cercetare de teren care nu implică intervenții în sol, folosindu-se diverse metode de prospectare geofizică, aerospațială și altele. Rezultatele cele mai relevante ale cercetărilor arheologice, efectuate de colegii mei, sunt pe larg publicate atât în România cât și în străinătate, totodată, arheologii noștri sunt activi și în organizarea expozițiilor cu profil arheologic. Astfel, expoziția arheologică de bază de la sediul central al instituției noastre, precum și o serie de expoziții tematice privind cultura Ariujd-Cucuteni și epoca bronzului în arealul Carpaților Răsăriteni, au fost elaborate de mine și Dan Buzea. Alexandru Popa a realizat o expoziție itinerantă privind epoca romană, iar Dan și Maria Magdalena Ștefan, la ora actuală, lucrează la elaborarea unor expoziții virtuale privind civilizația dacică din Curbura Carpaților. Totodată, în cadrul muzeului nostru lucrează și muzeografi specializați în domeniul istoriei locale. Astfel, dna dr. Luminița Cornea, asistată de dna. Sas Ileana, se ocupă în principal de Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci și de cercetarea și valorificarea operei acestuia. Dl. Florin Herțeg se ocupă în principal de Prima Școală Românească din Sfântu Gheorghe, unde reușește să organizeze activități atractive pentru diverse categorii de public, mai ales pentru copii. La Miercurea-Ciuc, la secția care se numește Muzeul Oltului și Mureșului Superior, aspectele privind istoria românească din sud-estul Transilvaniei sunt girate de dna. dr. Ana Dobreanu, specialist în istorie modernă, arhivistică și paleografia maghiară, fost conferențiar universitar la București. Dumneaei, împreună cu colegii săi de la Miercurea-Ciuc, dincolo de cercetarea documentară, a realizat numeroase expoziții cu profil istoric. În prezent, colegii de la Miercurea-Ciuc, în frunte cu dna Dobreanu, asigură toate serviciile necesare publicului vizitator care vine la muzeu să admire o expoziție tematică dedicată istoriei exploatării apelor minerale din sud-estul Transilvaniei. Domeniul etnografiei, la noi, din păcate nu este în prezent asigurat la fel de bine, întrucât în ultimii ani muzeografii specializați în acest domeniu s-au transferat la alte instituții de cultură, iar singurul etnograf care în continuare este angajatul nostru, dna. Florentina Bănică, se află în concediu de creștere a copilului. Alt coleg, proaspăt angajat ca etnograf, a fost nevoit să plece din cadrul instituției din motive de sănătate. Suntem foarte îngrijorați de acest aspect, cu atât mai mult cu cât la ora actuală, în România, practic la nicio universitate nu este asigurată pregătirea profesională în această disciplină. Un domeniu deosebit de important este educația muzeală. În diverse activități din această categorie sunt implicați majoritatea specialiștilor instituției, indiferent de specializarea lor, însă toate aceste activități sunt coordonate de dna. Cristina Baubec. În cadrul muzeului nostru, dincolo de specialiștii menționați, activează conservatori: dna. Laura Dănilă, dna. Eugenia Filip și dna. Mirela Giovanina Mureșan. Cadrul financiar-administrativ și logsitic este coordonat de dna. contabil-șef Maria Stan, dna. ec. Maria Munteanu, dna. ec. Domnica Stoenescu, dna. Maria Stanciu și dna. Monica Arseni. Personalul tehnic este format din dnele. Toth Melinda Maria, Gheorghiță Teodora și dl. Marius Domboși.
– Care sunt problemele cele mai mari, cu care se confruntă instituția pe care o conduceți, la ora actuală?
– Sunt mai multe, la fel ca în orice instituție. Nu vreau să se înțeleagă că nu înțeleg problemele celorlalți, nu spun: „nu reparați spitalul, dați bani muzeului” pentru că banii sunt puțini, avem nevoie și de învățământ, am nevoie și de spitale. Din păcate, cum vă spuneam, putem aduce bani pentru cercetare, pentru proiecte, dar nu putem aduce bani pentru construcții. Asta este problema cea mai mare a muzeului. Eu sper că Ministerul Culturii se va mișca, dacă nu, vom aștepta următorul Guvern. Sper să se rezolve, măcar în parte, ceva acum dar la ora actuală nu are rost nici măcar să urlu. (…) Se pare că la nivelul Bucureștiului, ceea ce ni se pare important nouă aici, acolo s-ar putea să nu li se pară important. Cea mai acută problemă acum este demararea activităților pentru organizarea muzeului în aer liber de la Covasna. Acolo, precum se știe, este stațiune turistică, sunt multe obiective de inters turistic, ceea ce reprezintă un mediu deosebit de propice pentru organizarea acestui muzeu. O problemă permanentă și de mare gravitate, cu care ne confruntăm, o reprezintă fluctuația ridicată a personalului. În decursul anilor, de la noi au plecat mulți colegi de mare valoare. De cele mai multe ori oamenii au părăsit muzeul nostru în favoarea unor instituții mai bine plasate din punct de vedere social și economic. Efortul de a aduce și apoi de a forma un specialist este mare și de câte ori ei pleacă, este foarte greu să le găsești înlocuitori pe măsură.
– Vorbiți-mi vă rog despre proiectele pe care le aveți
– Înainte de toate țin să precizez că nici eu, nici ceilalți colegi ai mei nu ne alegem domenii de activitate în funcție de interesul nostru personal sau de specializarea noastră profesională. Întotdeauna căutăm să îmbinăm nevoile de dezvoltare ale instituției, interesul publicului și preferințele profesionale ale inițiatorilor de proiecte. Mai mult, în fiecare an, în funcție de strategia și politicile promovate de ordonatorul nostru principal de credit, și anume Ministerul Culturii, primim lista obligatorie de activități pe care trebuie să le realizăm în cursul anului respectiv. În cazul în care acest „plan minimal” nu va fi îndeplinit, managerul instituției va fi obligat, conform contractului de management, să returneze toată retribuția anuală și, bineînțeles, își va pierde în mod automat funcția.
– Cam drastic domnule manager!
– Să știți că mi se pare corectă această măsură. Managerii, ca să fie eficienți, trebuie să fie responsabilizați și să știe că scaunul lor este în pericol permanent. Din păcate, Ministerul nu a făcut și următorul pas și anume nu ne-a asigurat libertatea necesară în a gestiona resursele cât mai eficient. Din punctul meu de vedere, lucrurile ar merge mult mai bine dacă s-ar introduce managementul privat în instituțiile de cultură din România. Din păcate, însă, factorii de decizie rămân în continuare prizonieri ai unor abordări învechite moștenite din regimul socialist în care nu se admitea inițiativa privată.
– Să revenim la proiecte…
– O simplă enumerare a proiectelor noastre ar ocupa sute de pagini. Cei care vor să se informeze în detaliu asupra acestora pot face acest lucru pe internet, unde sunt afișate atât proiectele cât și rapoartele manageriale, dar pentru că spațiul acordat acestui interviu este limitat pot doar în mod selectiv să vă vorbesc despre unele dintre aceste proiecte, care din punctul meu de vedere sunt de cel mai mare interes și cu cel mai puternic impact public. Voi începe prezentarea succintă a unui proiect care a contribuit cel mai mult la vizibilitatea noastră internațională. Acest proiect vizează civilizația sării din cele mai vechi timpuri până în prezent. Este un proiect multianual și include mai multe componente: vestigiile arheologice ale exploatării sării, exploatarea populară a sării din prezent, utilizarea sării în diverse sfere ale activității economice și, nu în ultimul rând, sacralitatea sării. Am început să lucrăm la acest proiect în jurul anului 2000, în colaborare cu câteva universități, institute de cercetare și muzee importante din Occident și România. În cadrul acestui proiect, printre altele, am efectuat și continuăm să efectuăm cercetări arheologice sistematice într-un sit datând din epoca bronzului și din perioada dacică, cu urme extrem de bine conservate ale exploatării sării, proiect pentru care am beneficiat și de o premiere specială acordată de Ministerul Culturii. Rezultatele cercetărilor efectuate au fost pe larg publicate atât în România cât și în străinătate și astfel muzeul nostru, în prezent, este unul dintre liderii cercetărilor în acest domeniu. Dincolo de latura științifică, acest proiect include și diverse forme de activitate adresate publicului larg. Dintre acestea menționez organizarea de către muzeul nostru a unei expoziții itinerante intitulată „Sarea, Timpul și Omul”, o serie de expoziții tematice, tabere de copii, în care aceștia au devenit pentru o vreme „sărari” preistorici și multe altele. Alt proiect multianual care se desfășoară sub egida instituției noastre se numește „Granița de est a Daciei Romane”, proiect coordonat de colegul Alexandru Popa și realizat în mod exclusiv din fonduri extrabugetare. Acest proiect vizează cercetarea și documentarea vestigiior arheologice de epocă romană din sud-estul Transilvaniei. În prezent, acest proiect se apropie de final, membrii echipei de cercetare trudesc la rapoartele finale și cu siguranță rezultatele acestui proiect, dincolo de ceea ce s-a comunicat pe căi academice, vor fi pe larg comunicate publicului larg. Strâns legat de acest proiect menționez și faptul că muzeul nostru a fost cooptat alături de Muzeul Național de Istorie a României și cel de Istorie a Transilvaniei, într-un proiect național care își propune introducerea monumentelor arheologice din care este compusă granița Daciei Romane în lista UNESCO. Acest proiect beneficiază de o finanțare distinctă. Îmi exprim speranța, și atât cât lucrurile depind de mine, voi face tot posibilul în acest sens ca rezultatele acestor două proiecte să fie reunite în cadrul unor expoziții de mare anvergură. O temă importantă de care suntem preocupați o reprezintă civilizația dacică în arealul Carpaților Răsăriteni. În acest sens, muzeul nostru, împreună cu Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” este implicat în cercetările arheologice din Cetatea Dacică de la Covasna. În ultimii ani am efectuat săpături de anvergură în siturile dacice de la Olteni și Reci, am efectuat noi cercetări non-invazive în multe situri dacice din județele Covasna, Harghita și Brașov, în prezent în cadrul unui proiect finanțat de A.F.C.N. (Administrația Fondului Cultural Național) colegii mei pregătesc o prezentare virtuală adresată publicului larg în care vor fi cuprinse rezultatele cercetărilor efectuate. Sunt și multe alte proiecte dar sper să vorbim despre acestea cu altă ocazie.
– Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la punerea bazelor acestui Muzeu?
– Aici este o problemă cu cei 20 de ani. Pe data de 27 noiembrie 1996 a fost publicată o Hotărâre de Guvern prin care se înființează Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, numai că acea Hotărâre nu a fost pusă în aplicare în timp util. La scurt timp după apariția acestei Hotărâri s-a schimbat Guvernul și cel care a venit a avut rețineri în a o pune în aplicare, nici nu a anulat-o, dar nici nu a pus-o în aplicare. A fost o perioadă în care eu eram director adjunct la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, delegat la Sfântu Gheorghe. Situația aceasta a durat o vreme, până în decembrie 1997 când, la insistențele fostului prefect Georghe Tatu, a venit la noi Ion Caramitru, care era la vremea respectivă ministrul Culturii. Scopul principal al acestei vizite a fost acela de a vedea la fața locului dacă și în ce condiții Muzeul Carpaților Răsăriteni poate primi un statut de instituție independentă. Din ce a văzut ministrul, din comunicarea cu oamenii implicați în diverse aspecte importante, inclusiv cu mine care cunoșteam cel mai bine problema, ministrul Culturii înainte să plece la București mi-a spus să vin la Minister, când am timp, și rezolvăm toate problemele necesare înființării instituției. Sigur că am ajuns la Minister în următoarele zile și cu sprijinul direct al ministrului am efectuat toate demersurile necesare. La scurt timp, ministrul Culturii a emis un Ordin prin care s-a transformat filiala Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Sfântu Gheorghe în Muzeu de sine stătător, cu un buget distinct. Asta s-a întâmplat la începutul anului 1998, prin urmare, Muzeul ca entitate cu persoanlitate juridică, există nu din 1996, ci din 1998. Din 1996 datează Hotărârea de Guvern în virtutea căreia s-a putut înființa acest Muzeu, dar eu nu pot spune că muzeul există din 1996. De fapt, el a fost înființat în ianuarie 1998.
– Deci, printr-o întâmplare ați ajuns aici?
– Directorul general al muzeului din Cluj de atunci, dr. Gherghe Lazarovici, când m-a angajat, mi-a dat sarcina de serviciu de a merge la Sfântu Gheorghe, să identific acolo soluțiile pentru organizarea unei secții a muzeului din Cluj, iar după ce găsesc soluția și rezolv problema să mă întorc la Cluj. Eu am venit atunci cu sarcina de serviciu care trebuia să dureze câteva luni, numai că felul în care au mers lucrurile m-a obligat să mă zbat să ne desprindem de muzeul de la Cluj. Personal, mi-ar fi fost mult mai convenabil să rămân în subordinea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, pentru că nu mă durea capul de buget, de contabilitate, clădire și alte probleme administrative. Eu, la acea vreme, preferam să fac doar cercetări arheologice și să nu fiu implicat în nicio activitate administrativă. Numai că atunci când am văzut că noua conducere a muzeului din Cluj nu mai era interesată în dezvoltarea acestui muzeu, mi-am zis: ori se transformă într-un muzeu de sine stătător, ori plec.
– Așadar muzeul împlinește vârsta „majoratului”. În al 18 – lea an de Muzeu Național al Carpaților Răsăriteni ce concluzie puteți trage?
– La 18 ani de la înființarea Muzeului, dacă mă întreabă cineva dacă sunt mulțumit de ce am făcut, eu pot spune că în comparație cu ce am crezut acum 18 ani, am făcut mai puțin. Am avut așteptări mai mari. Este mai puțin decât am crezut acum 18 ani, dar știind cum a evoluat țara asta mă mir că am putut să fac atâta, că la ora actuală avem trei expoziții de bază de care nu mi-e rușine absolut deloc. Dacă citiți ce scriu vizitatorii noștri în cartea de impresii – printre ei academicieni din România și străinătate, oameni de cultură de prim rang din România, locuitorii orașului – adulți și copii, toți și-au exprimat admirația pentru muzeul nostru. Eu sunt mândru de asta, sunt mândru de faptul că în cadrul instituției am colegi de mare performanță. Sunt foarte mândru că am putut să îi conving pe oamenii aceștia să vină să lucreze la Sfântu Gheorghe, și ei reprezintă capitalul cel mai prețios al muzeului. Sunt mândru de revista științifică a muzeului, de rezultatele cercetărilor, de imaginea tot mai bună pe care instituția o are în oraș, în țară și străinătate. Totodată am și foarte multe insatisfacții. Printre acestea menționez faptul că secția pe care o avem în Miercurea-Ciuc funcționează într-un spațiu închiriat, că în Sfântu Gheorghe suntem nevoiți să închiriem spații pentru depozitarea patrimoniului, că la Covasna, deși avem terenul, Ministerul Culturii de trei ani de zile nu răspunde solicitărilor noastre privind punerea în aplicare a Hotărârii de Guvern care ne obligă să organizăm acolo un muzeu în aer liber. Aștept vremuri mai bune, au fost și mai rele.
A consemnat Ioana Ardeleanu
