18 ani de Muzeu Național al Carpaților Răsăriteni. Interviu cu unul dintre fondatorii instituției, Valerii Kavruk
Născut într-o familie de basarabeni în Kazahstan, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de stat din Chișinău, iar mai apoi a urmat studiile doctorale la Universitatea „M.Lomonosov” din Moscova. Și-a dat doctoratul în arheologie și istorie, cu o temă privind epoca bronzului din spațiul românesc. Arheolog, istoric, profesor universitar, cercetător științific și manager, în septembrie 1995 a fost angajat la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei în funcția de cercetător științific principal, iar apoi ca director adjunct al acestei instituții muzeale. Din februarie 1998 este director al Muzeului Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe. A efectutat numeroase cercetări arheologice de teren pe teritoriul Moldovei, Munteniei, Transilvaniei, Poloniei, Slovaciei și Ucrainei. În anul 2008 a fost distins cu Premiul Ministrului Culturii și Cultelor pentru proiectul „Cercetarea sistematică a vestigiilor arheologice privind exploatarea minieră a sării la Băile Figa”. Este membru al Asociației Europene a Arheologilor, al Societății Arheologilor din România, și Vicepreședinte al Asociației Cultural-Științifice a Carpaților Răsăriteni. A participat la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale, a susținut conferințe publice la universități din Oxford, Cambridge, Durham, Cardiff, Southampton, Edinburgh și la alte universități de prestigiu. Valerii Kavruk este unul dintre oamenii care au pus bazele Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni. Redacția „Mesagerul de Covasna” a stat de vorbă cu el pentru a afla mai multe despre parcursul său în lumea arheologiei și despre Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni.
– Domnule Kavruk, înainte de întâlnirea noastră am consultat CV-ul dvs. afișat pe pagina muzeului pe care îl conduceți. A fost o surpriză să aflăm că v-ați născut în Kazahstan.
În anii ‘50, părinții mei, alături de foarte mulți alți tineri din fosta Uniune Sovietică, au fost trimiși să participe la celebra desțelenire a Kazahstanului. Din păcate ei nu mai sunt în viață. Tatăl meu era român, născut în sudul Basarabiei, în satul Zărnești de lângă orașul Cahul, pe malul stâng al Prutului. Asemănarea denumirii satului în care s-a născut tatăl meu cu cea a orașului Zârnești din județul Brașov nu este întâmplătoare întrucât acest sat a fost întemeiat de mocanii veniți din Țara Bârsei în Basarabia. Satul se află în dreptul unui vad peste Prut, prin care oierii ardeleni care își aduceau oile la iernat, în Basarabia, treceau an de an. Pe măsura perpetuării acestui traseu al transhumanței, oamenii au întemeiat aici o localitate. Mama mea a fost ucraineancă, născută pe malul stâng al Nistrului. Revenind la episodul vieții familiei noastre în Kazahstan, menționez că părinții mei, fiind atunci proaspăt căsătoriți, au apucat în scurta lor ședere acolo să îmi dea viață. Mama mea, fiind singurul cadru medical într-o regiune imensă de acolo, nu a avut posibilitatea să mă îngrijească constant, pentru că de multe ori trebuia să se deplaseze pentru mai multe zile la diverse cazuri medicale. De câte ori mama a lipsit, m-au alăptat femeile kazahe din satul în care la vremea respectivă locuiam, astfel încât îi sunt recunoscător poporului kazah care a contribuit substanțial la creșterea mea. Apoi, pe când împlinisem 2 ani, familia noastră s-a întors în Basarabia unde mi-am petrecut anii de copilărie și adolescență până la 16 ani, când în anul 1974 am intrat la Facultatea de Istorie a Universității din Chișinău.
– De unde vine această pasiune pentru istorie și arheologie?
Cred că eram prin clasa a VII-a când eram deja sigur că mă voi face arheolog. Aveam în cap chipul unui arheolog, inspirat din filmele pe care le-am văzut, un om romantic, cu barbă, cu o viață mai deosebită. M-a influențat și imaginea reală a unuia dintre unchii mei – Ion Niculiță – care era profesor universitar de arheologie la Chișinău. El îmi inspira o admirație deosebită și am vrut să fiu ca el. Acum, după patru decenii de când practic această profesie, pot să spun că ideile mele despre arheologie pe care le-am avut în adolescență și chiar în tinerețe, erau foarte naive și aveau puțin în comun cu realitatea. Chiar dacă printre arheologi există într-adevăr mulți oameni romantici. Cred că alegerea unei profesii, pe undeva, poate să fie o întâmplare, depinde foarte mult de cum se potrivește profesia cu abilitățile tale native.
– Care sunt provocările acestei profesii?
În arheologie, dincolo de pasiune, trebuie să ai câteva calități, de exemplu să fii rezistent la condițiile dificile de trai pe un șantier. Cu traiul în cort pe un vârf de deal multe luni pe an, adesea fără curent electric, cu bucătăria și cantina improvizate din niște crengi și folie și așa mai departe. Activitatea de bază pe șantier se desfășoară sub cerul liber, indiferent dacă uneori este mult prea cald, iar alte ori mult prea frig. Personal, eu nu am avut probleme cu asta, poate datorită faptului că am crescut la țară și eram de mic copil obișnuit cu munca în câmp. Însă nu toți oamenii au această disponibilitate pentru condiții mai severe de viață. Mulți pur și simplu nu rezistă. Din experiența mea, lumea rezistă mai bine la mâncare modestă, pentru că pe munte nu poți merge la restaurant sau să îți amenajezi o bucătărie ca să îți faci trei feluri de mâncare, mănânci ce ai la îndemână și te mulțumești cu asta. Cea mai mare problemă cu care se confruntă lumea pe un șantier arheologic este căldura și praful. Se lucrează indiferent de vreme. De multe ori este foarte mult praf și din punct de vedere igienic nu este foarte plăcut. Multă lume spune: „Domnule, este foarte interesant la voi, dar eu în mizeria asta nu rezist”.
– Ce cuprinde cercetarea arheologică dincolo de săpături?
Dincolo de activitatea de teren legată de cele mai multe ori de săpături, arheologia este o disciplină științifică foarte importantă și deosebit de complexă. Este important să descoperim și să cercetăm vestigiile arheologice în teren, fie că acestea sunt urmele unor așezări, cimitire, morminte sau depuneri de deșeuri. Urmează apoi cea mai interesantă, laborioasă și sofisticată etapă a cercetării științifice, cea de interpretare a vestigiilor descoperite. Ceea ce ne interesează și este de fapt scopul major al cercetării nu sunt obiectele arheologice în sine, ci viața oamenilor, a comunităților care cândva le-au creat. Pentru a le interpreta, arheologul, asemenea criminalistului, trebuie să reconstituie faptele, evenimentele, întâmplările din viața umană apusă demult, în baza unor urme mai mult sau mai puțin sugestive. Spre deosebire de criminaliști însă, arheologii de cele mai multe ori au la îndemână doar ceea ce s-a putut păstra în sol timp de mai multe secole sau milenii. Dacă, de exemplu, cercetezi dantura unui schelet uman și identifici urme de anumite elemente care se păstrează în dinți, poți spune dacă omul respectiv a fost localnic sau a venit din altă parte, eventual și din ce parte anume. ADN-ul extras dintr-un os al unui om sau animal permite stabilirea filiației acestora. Mai mult, folosind ADN-ul extras din scheletele umane dintr-un cimitir, se poate stabili în ce relații de rudenie se aflau cei care au fost înmormântați acolo. Cine a fost mama, cine a fost tatăl, fratele, sora etc. Înainte de introducerea acestor metode, pentru aflarea acestor răspunsuri, arheologii comparau obiectele arheologice între ele. Dacă li se părea că aceste obiecte se aseamănă, spuneau că ele sunt făcute în aceeași tradiție și respectiv că oamenii aceia se aflau în relații de rudenie. Această metodă – cunoscută sub denumirea de metodă tipologică – a dominat cercetarea arheologică foarte multă vreme. Chiar dacă la prima vedere acestă metodă pare logică și relevantă, ea comportă o serie de incertitudini și chiar erori de abordare. Se exagera principiul continuității tipologice ca a unui indiciu al legăturii genetice culturale. După această logică, de pildă, ar trebui să admitem că dacă ceasul dumneavoastră se deosebește foarte tare de ceasul mamei dumneavoastră, ea nu este mama dumneavoastră adevărată. De mai multe decenii această metodă a dominat știința arheologică. De-abia în ultimii ani, după ce au fost introduse metodele preluate din științele naturii, am început să ne dăm seamă că foarte multe din concluziile noastre sunt șubrede.
– Spuneți mai devreme că arheologia abordează nu numai istoria umană, dar și cea a mediului. Ne puteți explica în ce fel?
Este un aspect important. Vestigiile arheologice sunt polivalente, adică se referă atât la trecutul oamenilor cât și la trecutul și prezentul mediului. Pentru reconstituirea pas cu pas a trecutului oamenilor și a mediului în care ei au trăit, arheologia apelează la multe științe precum paleontologia, biologia, chimia, fizica, geologia și altele. Astfel, arheologia este o știință multi-disciplinară, iar în ultimii ani, pe măsură intensificării utilizării metodelor de cercetare specifice științelor naturii, tot mai mulți arheologi ajung la concluzia că arheologia tinde să se transforme dintr-o știință interdisciplinară într-una transdisciplinară. Cu alte cuvinte, arheologia se apropie de științele naturii nu numai prin utilizarea metodelor comune de cercetare, dar și prin faptul că ea, tot mai activ, intră în sfera preocupărilor specifice științelor naturii. Astfel, arheologia este nu doar una dintre disciplinele socio-umane, dar, totodată, și o știință care vizează mediul natural. Studiind resturile fosilizate ale materiilor de origine organică (semințe, polen, lemn, oase etc.), urmele unor procese geologice (depuneri naturale de roci, soluri etc.), arheologia contribuie la reconstituirea mediului natural în care a trăit omul în trecut. Astfel, arheologia pune la dispoziția științei date deosebit de importante privind istoria mediului natural. Ea aduce, printre altele, date prețioase privind oscilațiile climatice din trecut. În acest sens, pot invoca un exemplu din propria-mi cercetare. În urma săpăturilor arheologice pe care le-am efectuat împreună cu colegii mei de la diverse instituții de cercetare din România, Marea Britanie, SUA și Germania, pe teritoriul județelor Harghita, Mureș și Bistrița-Năsăud, am descoperit numeroase structuri de lemn care au fost folosite la exploatarea sării, datând din intervalul de timp cuprins între aproximativ 3300 de ani î. Hr. și anul 1900 d. Hr. Acest material reprezintă o sursă extrem de prețioasă nu numai pentru reconstituirea diverselor aspecte legate de prelucrarea și utilizarea lemnului în preistorie, dar și pentru reconstituirea oscilațiilor climatice în estul Transilvaniei timp de aproximativ 5000 de ani. Precum se știe, în fiecare an, la orice copac se formează un inel de creștere. Aceste inele sunt ușor vizibile în secțiunea trunchiului tăiat cu fierăstrăul. Inelele acestea se deosebesc între ele prin grosimea, intensitatea, cantitatea elementelor radioactive absorbite din atmosferă și altele. Specificul fiecărui inel a fost determinat de temperatura, umiditatea, nivelul de radiație și altele, din anul în care acesta s-a format. Fiecare inel – cu ajutorul dendrocronologiei combinată cu alte metode – poate fi datat cu o exactitate foarte mare, câteodată cu precizia de un an. Coroborând vârsta copacului cu configurația inelelor, pot fi estimate, cu mare exactitate, condițiile climatice în estul Transilvaniei în fiecare an, începând din anul 3300 î.Hr. până în prezent. Este doar unul dintre numeroasele exemple din care se vede legătura între arheologia și științele mediului. Astfel de reconstituiri se fac și în baza altor categorii de vestigii descoperite în timpul cercetării arheologice, inclusiv în baza studierii polenului aflat în solul antic. Dincolo de importanța acestor cunoștințe, pentru deslușirea trecutului omului și al mediului, acestea pot fi deosebit de utile și în predicția evoluțiilor climatice în viitor.
– Spuneați că arheologia abordează nu numai trecutul, dar și prezentul …
Legătura între arheologie și științele mediului nu se limitează doar la reconstituirea mediului din trecut. Un domeniu extrem de important, însă mai puțin explorat, este acela că vestigiile arheologice permit evaluarea impactului omului preistoric, antic sau medieval asupra mediului. Mai mult, o bună parte din mediul existent astăzi – mai ales solul și relieful – în mare măsură este rezultat al operei comune ale omului și naturii. De exemplu, urmele fosilizate ale activității umane, uneori vizibile cu ochiul liber, alteori detectabile doar cu ajutorul instrumentelor speciale, se regăsesc în componența solului de astăzi. Astfel, fertilitatea solului unde de-a lungul secolelor, în urma activității umane, s-au acumulat cantități importante de minerale prezente în substanțe organice (care în abundență însoțesc locuirea umană), poate fi în mod semnificativ mai ridicată în comparație cu solurile neafectate de omul din trecut. Valurile și șanțurile de apărare, cimitirele tumulare și alte elevații datorate activității umane acum mii de ani, și astăzi sunt adesea vizibile cu ochiul liber și fac parte din peisajul care ne înconjoară. Cu alte cuvinte, mediul natural de astăzi, în mare măsură, se datorează activității umane din trecut. Totodată, vestigiile arheologice ne afectează și din punct de vedere cultural. Astfel, nu rareori siturile și peisajele arheologice devin parte componentă a identității culturale ale unor comunități. Un exemplu cunoscut în acest sens este felul în care românii din Voinești – Covasna percep Cetatea dacică din Valea Zânelor. Ei sunt convinși că aceasta aparține strămoșilor lor direcți și de aceea sunt preocupați de păstrarea, cercetarea și promovarea acesteia ca fiind un bun cultural al lor. Multe obiecte create de om în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat sunt expuse în vitrinele muzeelor și îi atrag pe vizitatorii acestora. Unii dintre noi doar le vedem, alții le studiem, restaurăm, conservăm, le includem în povești despre destinul comunităților noastre. Astfel, arheologia dezvăluie nu numai trecut, dar totodată le integrează în peisajele naturale și culturale din prezent.
– Revenind la trecut, având în vedere cele povestite de dumneavoastră, putem spune că părți din istoria scrisă sunt greșite?
Cunoașterea în genere este un proces infinit. Cu siguranță pot spune că arheologii dinaintea noastră au făcut anumite greșeli și că, mă rog, concluziile la care au ajuns nu mai sunt valabile. Însă vor veni peste 20 de ani alți arheologi și vor spune aceleași lucruri despre noi. Senzația omului că există un adevăr și că noi îl putem cunoaște este o senzație falsă. Adevărul este o chestiune dinamică, un proces infinit de cunoaștere. Niciodată nu o să cunoaștem Universul în care trăim pentru că el este infinit, atât în exterior cât și în interior. Nu există atomul filozofic („atom” în greaca veche înseamnă „indivizibil”). Fizicienii au folosit acest cuvânt câtă vreme au crezut că există cele mai mici particule indivizibile din care este construit Universul. Acum aflăm că atomul se împarte în particule mai mici, care la rândul lor sunt și ele divizibile. Sigur că fiecare generație vrea să facă un pas în plus față de generația anterioară, sigur avem iluzia că știm mai profund lucrurile decât predecesorii noștri, dar nu știu cât de aproape suntem de adevărul acela ideal.
– Ce calități trebuie să aibă un arheolog de succes?
Arheologia nu este doar o știință care folosește metode preluate din alte cercetări, ea preia și transformă aceste metode, dar și abordările de principiu. Un arheolog care știe numai istorie nu poate să fie un arheolog bun. La noi, în România, majoritatea arheologilor sunt absolvenți ai facultăților de istorie și asta ne crează o mare dificultate, pentru că astăzi în arheologie nu poți lucra dacă nu înțelegi științele naturii. Statistic, dacă mergeți la orice facultate de istorie și îi întrebați pe oameni de ce s-au înscris la istorie o să vă zică: „nu am fost bun la matematică, la chimie, la biologie”. Asta creează o problemă. În schimb, spre deosebire de ce se întâmplă la noi, în Occident lucrurile stau foarte diferit. Cu ocazia unor stagii la câteva universități din Occident, am văzut că acolo în cadrul universităților există departamente, sau facultăți cum le zicem noi, de arheologie. La aceste departamente studenții învață antropologia, topografia, studiul peisajului, geografia, metode chimice, biologice, fizice și altele necesare în cercetarea arheologică. Un arheolog de astăzi trebuie să fie un om care știe disciplinele socio-umane, știe cum funcționează societatea, ce este economia, care este natura socială a omului și așa mai departe. Însă, în același timp, trebuie să fie și un bun naturalist. Faptul că noi la ora actuală suntem în urma arheologilor din vest se datorează, printre altele, faptului că după ce în anii ’90 a căzut cortina de fier care ne despărțea de Occident, în România totuși nu s-au creat nicăieri facultăți similare cu cele de afară. În continuare, există ici-colo câte o catedră de arheologie, dar și acelea rămân fără studenți, în cadrul facultăților de istorie. Învățământul nostru nu produce la ora actuală ce trebuie. Colegii mei de la muzeu și eu, am făcut facultăți de istorie. Însă nu ne-am oprit aici, ne-am continuat studiile la cele mai importante centre din lume, din Germania, SUA, Marea Britanie. Noi am avut șansa asta, nu zic că a fost exclusiv meritul nostru. Asta ne-a ajutat să fim puțin mai aproape de nivelul care se poartă în Occident. Personal, am avut un privilegiu fantastic, pentru că am avut onoarea să coordonez, împreună cu unul dintre cei mai titrați arheologi din Europa, membru al Academiei Britanice, prof. Athony Harding, timp de 10 ani, un proiect de cercetare de avangardă, în urma căruia am publicat câteva articole în cele mai prestigioase reviste științifice și o carte care a stârnit recenzii elogioase în cele mai mari reviste din Marea Britanie. Membrii în această echipă de cercetare au fost arheologi din România, Germania și SUA, specializați în domenii de cercetare reciproc complementare. Când ai ocazia să lucrezi cu cineva venit dintr-o țară mai evoluată, dintr-o universitate mai puternică și o țară în care nivelul de cercetare este net superior, vrând – nevrând se ia. Altfel ești exclus.
– Înțeleg că sunteți implicat și în formarea profesională a tinerilor arheologi. Cine sunt studenții dumneavoastră și ce le predați acestora?
Înainte de a mă muta în România am predat arheologia și istoria veche la Facultatea de Istorie a Universității din Chișinău. De când sunt în România, din 1993, periodic la invitația acestei Universități țin cursuri speciale studenților de masterat, dar fac asta tot mai rar, întrucât sunt foarte ocupat la muzeu. Am avut și privilegiul de a susține prelegeri în fața studenților și cadrelor didactice din câteva universități din Marea Britanie, unde am prezentat diverse aspecte privind arheologia sării, geneza și evoluția popoarelor indo-europene și altele. O altă formă de activitate didactică, și anume organizarea cursurilor de formare profesională adresate tinerilor arheologi și muzeografi, o practic periodic în România. De exemplu, în ultimii ani am câștigat și implementat câteva proiecte de formare profesională finanțate de Administrația Fondului Național Cultural Român. În cadrul acestor proiecte arheologii tineri au fost inițiați în noi metode de cercetare și în Managementul Patrimoniului Arheologic. Chiar acum mă pregătesc foarte serios pentru o prelegere pe care o voi susține în cadrul unei școli de toamnă în fața doctoranzilor de la mai multe universități din România, cu tema „Natura patrimoniului arheologic imobil. Cercetare și valorificare”. Activitatea mea de bază este cea de manager la Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, plus cercetare arheologică și muzeologie. Activitatea didactică este o activitate ocazională.
– Înțeleg că sunteți fondatorul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni.
Sunt unul dintre fondatori. Muzeul acesta s-a născut în urma mai multor inițiative care au venit din partea societății civile din județele Harghita și Covasna, din partea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei și din partea Ministerului Culturii. Fiecare dintre acești inițiatori a avut un punct de vedere ușor deosebit. Astfel, societatea civilă avea priorități de ordin cultural-identitar, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei a avut priorități legate de cercetarea arheologică. Ministerul Culturii avea o problemă cu totul delicată. În contextul în care muzeele din județele Covasna și Harghita, începând din 1990, și-au accentuat aspectele legate de istoria și cultura maghiară și au neglijat istoria și cultura românească, Ministerul Culturii a căutat să asigure ca politicile din domeniul patrimoniului cultural să nu se facă doar din punct de vedere maghiar. Totodată, Ministerul nu voia să creeze impresia că se opune aspirațiilor identitare ale etnicilor maghiari din aceste două județe. Sigur că în prezent teritoriul celor două județe este populat în mod predominant de etnici maghiari și secui, însă lucrurile nu au fost întotdeauna așa. Au fost perioade istorice însemnate, care au durat multe milenii, când aici nu au fost nici români nici unguri. Comunitățile umane care au trăit aici cu mult înainte să apărem noi cu nume de români, maghiari sau secui, au avut o existență în urma căreia a rămas un patrimoniu arheologic, care aparține întregii țări, nu ungurilor, nu românilor, nu romilor sau altor comunități. El se cheamă patrimoniu național, se află în muzee, în pământ, în casele vechi, în arhive ș.a.m.d.. Obligația statului este să se asigure că acest patrimoniu este abordat în toată complexitatea lui, și nu în mod selectiv, pentru că patrimoniul cultural este valoros indiferent de apartenența lui etnică. Sigur că Ministerul Culturii a fost preocupat și de faptul că la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989 populația românească din județele Covasna și Harghita și-a văzut lezate aspirațiile sale culturale și identitare. Contribuția culturală, economică, administrativă a românilor din acest areal a fost foarte însemnată. Aceste județe au dat culturii române o pleiadă de personalități de prim rang. De exemplu, la Voinești-Covasna s-a născut primul Episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu, la Toplița s-a născut primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea. Din aceste județe se trag foarte multe personalități române de prim rang, scriitori, savanți, profesori, preoți ș.a.m.d. Pentru confortul sufletesc și cultural, fiecare om trebuie să aibă perfecta convingere și sentimentul că este acasă și că de casa și pământul acesta îl leagă, nu numai bunurile materiale, dar și elementele de istorie și cultură pe care le-au avut înaintașii lui, indiferent dacă el era aici sau nu. Punctul de vedere care mi s-a părut cel mai echilibrat a fost cel al Ministerului Culturii, care a zis că trebuie să îi lăsăm pe colegii noștri maghiari să își dezvolte muzeele locale așa cum le place, spre satisfacția aspirațiilor culturale specifice, însă, totodată, trebuie creată o instituție muzeală de rang național care va aborda în mod echilibrat tot patrimoniul cultural-istoric existent în acest areal. Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră dacă eu am fost fondatorul acestui muzeu, vă răspund că eu am intrat la un moment dat, când am fost invitat, în discuțiile pe seama profilului acestui muzeu. Poate contribuția mea a fost aceasta care a înclinat spre o abordare mai puțin pătimașă și într-un context mai larg. Cred că am fost convingător din moment ce punctul acesta de vedere a fost acceptat. În sensul acesta, da, am avut un rol important în înființarea și definirea profilului muzeului și în acest sens pot fi considerat unul dintre fondatorii acestuia.
– Care sunt obiectivele muzeului pe care îl conduceți?
Muzeul are două obiective majore. Primul: să asigure cercetarea, prezervarea, expunerea și integrarea patrimoniului cultural (arheologic, etnografic, istoric și memorialistic) din estul Transilvaniei, în contextul Carpaților Răsăriteni, care se întind de la Prahova până la Maramureș și Bucovina. Toată zona asta, depresiunile din interiorul Carpaților, zonele subcarpatice ale Transilvaniei și Moldovei, toate fac parte din acest areal. Acest areal are un specific al său și permite punerea în valoare a relațiilor extrem de strânse dintre Transilvania, Moldova și Muntenia. Estul Transilvaniei se află astfel la intersecția căilor de comunicare între aceste provincii, iar intensitatea acestor relații aici este deosebit de ridicată. Este, cred, important în contextul istoriei naționale, în contextul istoriei europene, să abordăm zona aceasta, nu ca pe o enclavă în care populația are specificul ei, ci într-un context mai larg. Al doilea obiectiv al muzeului este cercetarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural românesc din secuime, în condițiile în care celelalte muzee din acest areal se ocupă în mod predilect de patrimoniul specific maghiar și secuiesc. Între muzeele locale și muzeul nostru nu există nicio suprapunere de activitate, întrucât, deși ne ocupăm de același teritoriu, avem perspective diferite, aș zice reciproc complementare. Eu sunt convins că și colegii noștri maghiari se simt confortabil în instituții de cultură în care se vorbește în mod predominant în limba maghiară, iar noi ne simțim confortabil într-o instituție în care se vorbește în mod predominant românește. Cred, din acest punct de vedere, că pentru locuitorii municipiului Sfântu Gheorghe și oaspeții care poposesc în acest oraș, existența a două muzee cu orientări diferite oferă posibilitatea de a vedea mai multe aspecte ale aceluiași teritoriu.
– Este Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni ceea ce ați fi dorit dumneavoastră să fie la înființare?
Pe scurt, realizările sunt mult sub așteptările mele și ale celor care au fost alături de mine acum 20 de ani. Totodată, uitându-mă în urmă și ținând cont de diminuarea dramatică a contribuției statului în dezvoltarea culturii, mă mir că am putut realiza ceea ce am reușit să realizăm. În același timp, noi, cei care lucrăm aici, nu am văzut întotdeauna lucrurile la fel, pentru că și noi creștem, ne schimbăm, lumea din jurul nostru se schimbă, lucrurile care ni se păreau foarte clare mai demult, astăzi le privim altfel. Nu vreau să se creeze impresia că acum 20 de ani noi știam exact cum va arăta muzeul acesta și că în fiecare zi am pus câte o cărămidă ca să ajungem unde trebuie. Dacă ar fi posibil acum să mă întorc cu 20 de ani în urmă, dacă m-ar fi întrebat atunci cineva cum văd muzeul acesta peste 20 de ani, eu mi l-aș fi imaginat mult mai mare.
– De ce nu ați putut să „îl faceți” mult mai mare? Care a fost bariera de care v-ați lovit?
Sunt cel puțin două aspecte. În primul rând, banii necesari pentru dezvoltarea muzeului, construcții, spații și așa mai departe, de care dispune ordonatorul nostru de credite, și anume Ministerul Culturii, sunt foarte puțini. Banii pe care îi putem atrage din altă parte, din diverse programe și proiecte, nu se dau pentru construirea clădirilor, ci pentru proiecte de cercetare, expoziții și activități educaționale. Deocamdată nu există posibilitatea să accesăm fonduri din surse extrabugetare ca să construim noi clădiri. Totodată, nu pot să nu remarc și un dezinteres din partea Ministerului Culturii. De exemplu, în strategia oficială a acestui Minister nu apare niciun obiectiv din sfera preocupărilor noastre.
– Ce regim juridic are clădirea în care ne aflăm acum?
Clădirea în care ne aflăm este proprietatea statului român și se află în administrarea Ministerului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni ca instituție subordonată acestui Minister. Noi am primit-o în urma unei Hotărâri de Guvern din 2004, în urma unor demersuri întreprinse de prefectul județului Covasna de atunci, dl. Horia Grama.
– Și cam de ce spațiu ați mai avea nevoie la momentul actual?
Raportat la patrimoniul pe care l-am acumulat în aproape două decenii de cercetări, achiziții și donații, precum și la numărul de persoane care ar putea să se bucure de serviciile noastre, am avea nevoie de un spațiu cam de cinci ori mai mare decât cel pe care îl avem acum. Insuficiența spațiilor este problema cea mai gravă cu care se confruntă muzeul nostru. După ce am reparat temeinic clădirile aflate în administrarea noastră, după ce am amenajat expozițiile permanente la sediul central, la Prima Școală Românească, la Casa Memorială Romulus Cioflec din satul Araci, am epuizat toate spațiile disponibile. Acum avem expoziții foarte frumoase, dintre cele mai reușite din România. Vizitatorii noștri sunt plăcut impresionați de ce văd la noi. Numai că avem o problemă: un om care o dată a văzut expozițiile noastre, care le-a văzut și a doua oară, a treia oară vine mai greu. Noi însă vrem ca muzeul nostru să fie tot timpul plin de vizitatori. Noi nu putem să înlocuim expozițiile de bază cu alte expoziții pentru că acestea sunt expoziții permanente care trebuie să stea încă mulți ani. Ca să putem aduce mai mulți vizitatori trebuie să avem spații în care să amenajăm expoziții noi, tematice, temporare, pentru 2-3 luni, apoi să le demontăm și să le înlocuim cu altele. Noi nu avem spații necesare și atunci impactul muzeului asupra publicului este limitat. Cât depinde de mine eu încerc să rezolv această problemă. Se întrevede acum o posibilitate, o perspectivă, ca noi să avem niște spații bune, suplimentare, dar nu în Sfântu Gheorghe, ci în orașul Covasna. Acolo, în urma unor demersuri oficiale întreprinse de fostul prefect dl. Codrin Munteanu, muzeul nostru a primit un teren în Valea Zânelor, pentru organizarea muzeului în aer liber. În orice muzeu în aer liber există și muzee pavilionare. Noi intenționăm să îmbinăm acolo mai multe modalități de expunere, de pildă să montăm niște case tradiționale, dar în interior să le îmbrăcăm, cum se spune în popor, cu mobilierul, covoarele, cu tot ce se găsește în casa țărănească, astfel încât vizitatorul să vadă cum arată casa tradițională și din interior. Organizarea muzeului din Covasna, în mare măsură, ar rezolva problema spațiului și totodată ar contribui foarte mult la dezvoltarea turismului din această stațiune. Noi am primit terenul în 2013, l-am intabulat și am solicitat Ministerului Culturii să aprobe o serie de măsuri pentru organizarea muzeului conform celor stipulate în Hotărârea de Guvern. Însă Ministerului Culturii nu a răspuns la niciuna dintre zecile de solicitări. Între timp, au fost schimbați trei miniștri și un secretar general cărora le-am reclamat lipsa unui răspuns din partea Ministerului. În ultima perioadă am avut discuții cu noul secretar general de la Minister. Acesta mi-a promis că în cazul unei rectificări bugetare pozitive vor aloca fonduri necesare. Am convenit că anul acesta se poate realiza studiul de fezabilitate, iar la anul proiectul. Ulterior, începând din 2018, poate fi amenajat muzeul. În cele mai bune condiții, lucrarea va dura 3-4 ani. Precum se știe, recent, în urma rectificării bugetare, bugetul Ministerului Culturii a fost drastic redus, ceea ce a ruinat speranțele noastre pentru obținerea fondurilor anul acesta. Ministerul Culturii, precum știți, nu are în subordine numai Muzeul Carpaților Răsăriteni, iar cele mai multe dintre marile muzee aflate în subordinea Ministerului se confruntă cu mari probleme.
– Ce fel de probleme? Sunt ele mai mari decât cele de aici?
Desigur. Vă pot spune că unul dintre cele mai importante muzee din România, Muzeul Național de Istorie a României, de ani de zile nu poate să deblocheze tot felul de obstacole în legătură cu reparațiile capitale în clădirea care necesită investiții foarte mari. Recent s-a renovat Palatul Culturii de la Iași, cu eforturi uriașe, dar muzeul nu este amenajat în interior pentru că nu sunt bani. Bugetul Ministerului Culturii în fiecare an este tot mai mic. Cândva, la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, se vehicula în cercurile oamenilor de cultură, a managerilor în domeniul culturii, că trebuie să tindem ca media aproximativă pentru cultură să fie măcar 1% din PIB. Bugetul Ministerului Culturii niciodată nu s-a apropiat de acest 1%, și a fost 0,3-0,2% adică mult prea mic. (…) Felul în care forurile decizionale, Parlamentul, Guvernul României înțeleg să finanțeze cultura nu depinde nici de mine nici de ministrul culturii. Probabil la nivelul elitei politice române, cultura nu este importantă. Nu vreau să fac în legătura cu asta nicio teorie, nu conduc Ministerul Culturii, eu lucrez la Muzeul Carpaților Răsăriteni în funcție pasageră de manager.
– De ce spuneți că este pasageră această funcție?
Eu nu am contract de muncă, am contract de management, care durează 3 ani, și în fiecare an, iar apoi la expirarea contractului, sunt supus unui examen extrem de riguros legat de felul în care îndeplinesc condițiile contractului de management. În ultima perioadă, în urma evaluărilor performanțelor manageriale, și-au pierdut funcțiile câțiva manageri de muzee importante din țara asta, persoane de altfel foarte calificate. Comisiile de evaluare nu ne judecă din punct de vedere științific sau artistic, ci din punct de vedere al managementului. Noi nu suntem directori în sensul vechi al cuvântului, adică șefi peste tot, ci suntem manageri chemați să generăm resurse din surse alternative de finanțare și să le utilizăm cu maximă eficiență.
. . – Vă considerați un manager bun?
Din punct de vedere formal, având în vedere că de fiecare dată, atât la evaluările intermediare cât și la cele organizate la sfârșitul mandatului de 3 ani, am luat note mari, pot fi considerat un manager bun. Însă, calitatea unui manager până la urmă, trebuie evaluată nu în funcție de notele pe care le-a primit din partea evaluatorilor, ci în raport cu rezultatele reale ale activității. Acestea trebuie măsurate în funcție de dezvoltarea patrimoniului, activitatea științifică, relația cu publicul, resurse umane și financiare atrase. Dacă judecăm calitatea mea de manager în felul acesta vă invit să veniți și să vedeți muzeul, dacă vă place înseamnă că sunt un manager bun, dacă nu vă place înseamnă nu sunt bun. Personal, îmi știu bine toate realizările și eșecurile. Realizările mele manageriale se datorează în primul rând faptului că m-am înconjurat cu oameni foarte performanți. Datorită lor, nu a fost în ultimii 15 ani un an în care noi să nu fi obținut fonduri extrabugetare. Noi am participat la diverse competiții pentru proiecte, pentru încheierea unor contracte comerciale și le-am câștigat pe toate. Nu exclusiv datorită mie, ci datorită faptului că în cadrul acestei instituții eu am reușit să aduc oameni care dincolo de faptul că sunt foarte buni profesioniști, sunt și foarte realiști și nu stau cu mâna întinsă să le dea directorul bani. Scriu proiecte, participă la proiecte și câștigă competiții de proiecte, iar cele mai multe activități de cercetare noi nu le facem din banii dați din subvenția Ministerului Culturii, ci din proiectele pe care le câștigăm întotdeauna. Au fost ani în care am câștigat 4 proiecte, 3 proiecte, un proiect, însă nu a fost un an în care să nu fi câștigat niciunul. Acest lucru este posibil când cel care scrie proiectul îl face în mod convingător, pentru că acolo este concurență. (…) Dacă eu am un merit, în toată povestea asta, este acela că în urmă cu câțiva ani, când colegii mei erau încă la început de carieră, le-am spus și nu am greșit că dacă vor să facă o carieră profesională bună, și în domeniul nostru nu se pot face cercetări fără bani, iar cercetările sunt tot mai scumpe pentru că sunt tehnologii noi, aparate noi, exigențele cresc, trebuie să știe să câștige bani. Banii din subvenții nu vor ajunge niciodată, sunt tot mai puțini, și atunci le-am spus: intrați pe competiție, scrieți proiecte. I-am trimis la tot felul de cursuri, am scris împreună cu ei proiecte, am câștigat, dar ușor ușor eu i-am lăsat pe ei pentru că au devenit la fel de buni ca mine, poate uneori chiar mai buni. Dincolo de aceste proiecte care sunt până la 15- 20.000 de euro, care nu sunt sume mari dar sunt și ele importante, muzeul nostru este una dintre puținele instituții muzeale din România în care se desfășoară un proiect de cercetare multianuală fundamentală în valoare de circa jumătate de milion de euro. (…) În afară de asta, întotdeauna căutăm să câștigăm contracte în zonele în care se fac anumite lucrări de construcție și unde există situri arheologice. Conform legii, constructorul care sapă o groapă, face o carieră de nisip, sapă un șanț, dacă face treaba asta într-un sit arheologic nu are voie să facă nimic până nu plătește bani pentru săpăturile și toată cercetarea care este necesară. (…) La ora actuală nu poți fi eficient dacă nu faci rost de bani. (…) Managementul nu mai este de mult o profesie distinctă de cercetare, nu, un cercetător trebuie să fie propriul său manager, să facă rost de bani, să știe să întocmească un buget, să știe să estimeze efectele economice și culturale, pentru că lucrurile trebuiesc planificate. Am identificat oameni foarte buni, din păcate unii au plecat pentru că au găsit locuri mai convenabile din punct de vedere material, dar au lăsat o urmă pozitivă, importantă și în continuare colaborăm cu ei, pentru că nu poți să reții omul dacă a găsit un loc de muncă unde este de 10 ori mai bine plătit decât la tine. Eșecurile instituției sunt exclusiv în sarcina mea și a împrejurărilor nefaste prin care trece domeniul culturii în ultimii ani.
(Va urma)
A consemnat Ioana Ardeleanu
