Cu toţii am auzit de multe ori expresia „a fi în pas cu moda”, moda însemnând: „obicei, deprindere colectivă specifică la un moment dat, într-un mediu social, pentru un anumit fel de a se îmbrăca, de a se comporta”. Dar până la urmă moda se naşte din spiritul de imitaţie al omului, care ne duce mereu cu gândul la starea de primată, care îi imită pe oameni un timp, apoi se plictiseşte destul de repede şi trece la altă activitate. Desigur, spiritul de imitaţie are şi partea lui bună, deoarece prin imitaţie se învaţă; depinde ce înveţi…
Nu ne vom referi aici prea mult la moda vestimentară, căci pe aceasta o mai înţelegem, ci la moda comportamentală, uneori mai greu de înţeles. În ultimul timp am remarcat şi noi că pe la show-urile televizate se perindă tot mai mulţi „bărboşi”, unii cu cravată, alţii fără, căci „aşa e moda”. Ori că le este lene să se bărbierească, ori că i-a cuprins spiritul de imitaţie şi consideră că „le stă bine”. Dar să-i lăsăm în pace pe aceştia, fiindcă totuşi sunt destul de cuminţi, şi să ne apropiem de extreme.
. .
Cică în marile oraşe aglomerate ale Occidentului, căci pe cei din Orient nu-i punem la socoteală, deoarece ei sunt chiar mai naturali cu barbă, se profilează la orizont o modă nouă: „lumbersexualii”, care reprezintă noua tendinţă masculină, „la mare căutare acum”, cum se afirmă într-un articol apărut pe internet. Cică aceşti lumbersexuali, caracterizaţi prin „barbă lungă, formă fizică perfectă, haine în trend şi multe tatuaje”, sugerând „forţa brută şi masculinitatea”, au apărut ca „o reacţie faţă de metrosexualii pensaţi, epilaţi şi cu unghiile lăcuite”. Se spune că această modă a fost inspirată de tăietorii de lemne din America secolului trecut, care erau numiţi „lumberjacks”. Deşi nu se mai duc în pădure, ci la birou, aceşti „pădurari moderni şi bărboşi” se îmbracă în „cămăşi din flanel în carouri, pantaloni din materiale rezistente, jachete impermeabile”, iar în rucsacul masiv pe care îl cară în spate nu se mai găsesc „unelte de supravieţuire în sălbăticie”, ci „laptopul şi diverse gadgeturi”. Văzându-i pe stradă, stai şi meditezi: „Oare ne îndreptăm spre trecut sau spre viitor?” şi nu-ţi poţi da un răspuns mulţumitor. Cel mult poţi să scuipi în sân şi să exclami: „Of, Doamne! Mare este grădina Ta!”.
N-am avea nimic cu „starea fizică perfectă” a acestor indivizi, fiindcă aceasta este un lucru bun, dar în ceea ce priveşte barba ni se pare cam anacronică, posesorii ei semănând mai mult cu troglodiţii din peşteri, însă trebuie să recunoaştem că tăietorii de lemne erau totuşi ceva mai evoluaţi. Dar în ceea ce priveşte tatuajele, aici chiar că trebuie lucrat puţin mai degrabă pe la mintea posesorilor decât pe pielea lor. Dumnezeu sau Natura, cum vreţi să-i spuneţi, ne-a dăruit trupul cu un anumit scop, şi nu ca să ne batem joc de el mânjindu-l cu toate aberaţiile vizuale posibile. Şi când îi vezi pe unii că şi-au tatuat întregul corp, ba chiar şi faţa, nu poţi avea o reacţie normală de aprobare, oricât ai vrea, fiindcă aceştia sunt mai mult de speriat decât de admirat. O fi ea libertatea de exprimare liberă, dar nici chiar aşa.
Departe de noi intenţia de a ne lega de barba cuiva, şi rugăm să ne scuze preoţii, călugării şi artiştii, care au motivele lor mai întemeiate de a-şi lăsa barbă, dar când moda străină pătrunde la noi sub forma unui comportament nu prea lăudabil, ea devine un „pericol” pentru tinerii noştri care au simţul imitaţiei dezvoltat, şi în curând, poate după ce se vor fi tăiat toate pădurile de prin împrejurimi, ne vom pomeni şi prin oraşele noastre cu o mulţime de „pădurari moderni”. Ei da! Dacă îi mai lăsăm pe corupţii noştri să defrişeze tot terenul, poate acesta se va deşertifica, şi atunci noii noştri „pădurari cu barbă” se vor putea transforma rapid în beduini călărind pe El-Zorabi şi admirând moştenirea strămoşilor. Să sperăm, însă, că nu vom ajunge până acolo.
E bine să fim „la modă”, dar nu oricum şi nu cu orice. E bine să fim la modă cu ultimele descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, şi cu tot ce ţările lumii au dobândit bun şi sănătos pentru pacea şi prosperitatea omenirii. Atunci da, poţi „să-ţi râzi în barbă” mulţumit şi să-ţi admiri opera.
Mihai Trifoi
