– În baza legii retrocedărilor de proprietăți, foarte multe persoane au solicitat și chiar au intrat în posesia unor terenuri, chiar și păduri, cam frecvent, pe căi dubioase. Problematica aceasta, a retrocedărilor de păduri către foști proprietari este tema interviului acordat de dl. prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, în cele ce urmează.
– În legătură cu procesele privind retrocedările de terenuri, dumneavoastră reprezentați statul român?
– În aceste procese de revendicări, în care se pune problema proprietăților istorice, a marilor latifundii care au existat în Transilvania în anii de dinainte de anul 1920 și aduse în actualitate în zilele noastre, potrivit legislației noastre de restituire, sunt o serie de probleme în care eu, în calitate de cercetător și profesor, am făcut foarte multe investigații. Pe de altă parte, am reprezentat în procese, alături de echipe bine consolidate de la instituțiile respective, în favoarea statului român. Adică, am reprezentat prefecturi, comisii județene, Regia Națională a Pădurilor, comisii locale, comune, cum ar fi în județul nostru Ideciu, în județul Covasna – Centrul de Cultură Arcuș, Întorsura Buzăului, o serie alte asemenea. În forumul nostru denumit „Transilvania Furată” aflat în legătură cu ziariști renumiți din această țară, o perioadă de câțiva ani, cam din 2013 până în zilele noastre, am avut vreo 18 ediții ale Forumului, în diferite localități ale țării unde ne-am documentat, am ascultat, am văzut, am cercetat și am consultat dosare și arhive legate de aceste pretinse restituiri.
– Este o muncă foarte migăloasă și de amploare. Cam câte procese ați avut până acum?
– N-aș putea să răspund exact la întrebare, pentru că pe noi ne interesează fenomenul. Eu am avut peste 50 de asemenea procese în care am fost implicat, într-un fel sau altul, fie consultant, fie prezentându-mă în instanță, fie făcând documentări la arhive, fie scriind studii și materiale pe această temă. Sunt momentele, spunem noi, istorice, raportate la problema proprietății. Este anul 1921 când s-a dat Reforma agrară a Statului Român pentru Banat, Transilvania și Crișana, raportându-se la Tratatul de la Trianon, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, la promisiunile Consiliului Dirigent pentru țărănimea din Transilvania, indiferent de originea și etnia ei. De cealaltă parte, optanții unguri și statul ungar, a dat în judecată statul român la instanțele internaționale, obligându-l după datele pe care le deținem, la plata a 4,8 tone aur, echivalent în coroane și franci aur, printr-un fond agrar constituit în anul 1934. Statul român prin această plată, contribuție, ca să spunem, în mare parte benevolă și filantropică în același timp, pentru că a dat zece la sută în plus peste ceea ce au acordat instanțele europene de arbitraj de la Paris, a considerat problema încheiată, pentru că prin acest Tratat și documente, statul român a ieșit din joc, în ideea că proprietatea a rămas la statul român, a cetățenilor săi, beneficiari ai reformei agrare și, pe de altă parte, contribuția lui s-a constituit într-un drept de creanță. Drept urmare, statul român a ieșit din joc și orice pretenție față de statul român, încă, de atunci, din anul 1930, nu mai era de actualitate. O actualizează însă, în zilele noastre, după 1990, ținând seama de slăbiciunile pe care le au în această privință autoritățile, Guvernul și ceea ce numim noi, la ora actuală, conducătorii statului român. Asemenea slăbiciuni sunt o tradiție, pentru că și în 1921-1922, familia regală și Guvernul român a avut o atitudine prea binevoitoare, prea receptivă, prea slugarnică față de aceste pretenții, dar, între timp, autoritățile și-au revenit și statul român a repurtat în acele vremuri, să spunem, o victorie care trebuia să închidă acest contencios. Contenciosul a fost redeschis după 1990, ca urmare a legilor greșite care au fost date de statul român, a instanțelor judecătorești care au aplicat legea în mod greșit, lege de fapt interpretabilă, autorităților publice care sunt comisiile locale, primarii, prefecții din această țară, și mă refer întâi la cei din Transilvania, unde cunosc situația mai bine, unde s-au întâmplat foarte multe „restituiri” greșite. În acest context și pe acest demers am participat, de-a lungul timpului, din 2008 până în prezent, la diferite procese, raporturi legate de aceste restituiri, consultând în același timp, atât în cadrul forumului „Transilvania Furată” cât și ca avocat, ca profesor universitar, cunoscător al acestor probleme, al acestor situații. Vreau să fac o precizare: ultimul care a scris despre optanți în 1934 a fost Nichifor Ghibu, după care s-a instaurat tăcerea. Următorul care a scris și s-a documentat despre acest lucru a fost subsemnatul, când am văzut devalizarea totală, ce s-a întâmplat în anii 2007-2008 în ceea ce privește restituirile de proprietăți. Și atunci am putea discuta despre ce se întâmplă în aceste procese și greșelile care se fac, cu sau fără intenție. În orice caz, în defavoarea României și a poporului român, de către propriile lui autorități.
– Să înțelegem că foștii proprietari de terenuri au fost despăgubiți anterior, în câteva rânduri. Acum vin din nou urmașii lor pentru retrocedări, pentru a patra oară.
– Problema este așa: Sunt câteva momente diferite în aceast traseu, pe etape. Este Reforma din 1921 în ceea ce privește aplicarea ei în Transilvania. Optanții unguri nu pot să se ia cu statul român. V-am explicat în linii mari care este problema. Este, după aceea, momentul 1940-1944, când Transilvania de Nord a fost ocupată de către Ungaria horthyistă ca urmare a Diktatului de la Viena și, unde, în materie de proprietate, beneficiind de „serviciile” lui Banffi Daniel, care era ministrul agriculturii în guvernul horthyst și care a restabilit aspectele de proprietate în Transilvania, ignorând toată evoluția din 1918 până în 1940. Bunăoară, un fiu l-a moștenit pe tatăl său. Moștenirea lui a fost anulată de către Ordonanța 1441 din 1941 și 1940, două ordonanțe ale așa-zisului guvern regal ungar, care în materie de proprietate ne-a reîntors în Transilvania, înainte de 1920. Apoi este reforma din 1945 prin care s-au atribuit, după război, suprafețe importante de pământ țăranilor români, cu foarte multă dărnicie de către guvernul de atunci a lui Petru Groza, pentru că se știa că următoarea etapă va fi colectivizarea, mergând pe ideea că le dăm acum pământ, ca apoi să-l luăm înapoi. Avem de discutat, atât la modul pozitiv cât și negativ, despre acel moment, dar, oricum, a fost o bucurie, un entuziasm enorm în rândul populației de la țară care a fost împroprietărită după război, neștiind că în foarte scurtă vreme, după 10-15 ani, de fapt acest pământ va fi luat înapoi. După aceea, avem trecerea în regimul silvic, 1947-1948 a tuturor pădurilor țării. Avem Constituțiile care s-au aplicat ulterior și avem Legea 260 din 1945 prin care s-a încercat să se restabilească încălcările și abuzurile făcute de ocupația horthystă în Transilvania de Nord și care nu a fost aplicată însă în mod corespunzător în Transilvania. Au rămas elementele de proprietate disparate, evidențiate, așa cum erau ele greșite, iar astăzi, urmașii celor care au moștenit din perioada regimului horthyist, regimul de dinainte de 1940, de fapt tot horthyst, vin și revendică asemenea proprietăți. În privința asta avem de dată recentă câteva situații. Punctual aș discuta despre procesul de la Giurgiu. Noi am fost nevoiți, și aici a fost rolul meu esențial, unde am fost cooptat pentru a merge cu numele, cu experiența, cu profesionalismul meu, cu notorietatea pe care o am, mai mult sau mai puțin recunoscută, să cerem strămutarea proceselor din Transilvania, pentru că, se știe foarte bine, în Ardeal există o influență foarte puternică a UDMR-ului în toate domeniile de activitate. Practic, Ardealul este condus, în mare parte, de recomandările care vin de la UDMR. Ei, și în această problemă, a restituirilor de proprietate, am avut asemenea situații surpriză. Administrațiile publice, instanțele judecătorești din aceste județe au aplicat în mod greșit legislația, datorită a numeroși factori. În primul rând, legislația nu avea o predictibilitate și o reglementare clară, după aceea, autoritățile administrative erau încorporate politic, obediente UDMR-ului, toate guvernele și regimurile care au fost, în sfârșit, instanțele judecătorești, unde nu toți judecătorii, aș putea spune, cei mai mulți, habar nu aveau de această interpretare succesivă, istorică a dreptului. Au generat foarte multe aspecte, adică, să nu aibă dureri de cap. În această privință, cu foarte multă lejeritate atribuiau/restituiau zeci, sute, chiar mii de hectare urmașilor grofilor, conților, baronilor care au avut asemenea proprietăți, sau au deținut înainte de 1920 în Transilvania de atunci. Sunt aspecte legate în primul rând de modalități grosolane de atribuiri ale restituirii: falsificări de acte de stare civilă, de acte de proprietate, măsluirea documentelor de la arhive, care, să spunem așa, constituia o situație mai grosolană, mai grosieră. După aceea veneau problemele mai rafinate, mai sofisticate, în legătură cu așa-zișii urmași, așa-zisele proprietăți care urmau să fie restituite, aducând tot felul de documente care se modulau pe o anumită direcție și instanțele judecătorești nu aprofundau acest lucru. Apoi au fost judecători din instanțele judecătorești, ostili acestui demers pe care noi l-am făcut și, în același timp, juriștii de la prefecturi, direcțiile silvice, comisii locale, în ideea de a păstra acest patrimoniu și cu reținere față de restituirile care constau în zeci de mii de hectare de pădure, pășune. Lăcomia depășise orice imaginație, ca atare, cel puțin eu, am rămas foarte surprins că cei care judecă aceste procese, parcă hotărau pentru câteva bețe de chibrituri, când era vorba de zeci de mii de hectare de pădure. În contextul acesta, ne-am pus întrebarea și o am și astăzi, de unde provine această hemoragie fantastică în ceea ce privește restituirile de proprietăți? Pentru că devalizăm, prin aceasta, statul și poporul român de o sursă patrimonială foarte importantă! Devalizăm mediul, protecția mediului, flora și fauna, pentru că toate jafurile și exploatările de păduri au la origine și restituirile care se fac fraudulos, și care, de fapt, duc până la urma-urmei, la o incertitudine a regimului juridic și de proprietate care există. Este ceea ce-i favorizează pe cei care se ocupă cu hoțiile, haideți să spunem, în țară și, venite din afară foarte multe firme, văd că în România este posibil să se întâmple orice. Bunăoară, există o legislație care spune că nu pot fi exploatate foioasele sau rășinoasele sub 80 de ani. A venit o firmă din Norvegia, alta din Danemarca, să impună statului român o nouă reglementare, să poată fi exploatate la 40 de ani. Desigur, la o întâlnire pe care am avut-o în județul Vâlcea, personal am spus: „De ce nu cereți aceste lucruri la voi în țară? Nu veniți să cereți Guvernului român să procedeze astfel”. După aceea, am modificat legislațiile silvice. Hold Industry a transmis Guvernului României o scrisoare prin care cerea o anumită modalitate și au încercat să se impună, să nu se aducă reglementările privind restricționarea și o reglementare mai clară și în interesul popuației, a regimului silvic, pe care a împărtășit-o inclusiv președintele, acest domn Johannis, când a respins legea de modificare a Codului silvic. Care era de fapt o intervenție, să spunem, destul de modestă și chiar se schița un gest de apărare, care, desigur, din capul locului a fost suprimată de către președinte și a trimis legea la rediscutare în Parlament. A revenit după aproape un an. A doua oară a promulgat-o, dar între timp s-a mai furat un milion de metri cubi de material lemnos de către protejații lui de la Holds Industry și Schwartkofer.
Așadar, întorcându-ne la problemele din justiție, am în față hotărâri judecătorești în care, pe aceeași problemă, există o contrarietate de soluții. Noi am încercat și, ca urmare a descoperirilor documentelor la Arhivele Naționale, la CNSAS, la Arhivele Militare din România și din Ungaria și s-a readus pe tapet revizuirea restituirilor care s-au făcut, considerând că sunt frauduloase, sunt false, și în aceste procese de revizuire am întâlnit foarte multă reticență. Acest interviu, la urma-urmei este dat de către mine și datorită faptului că mi-a produs o revoltă, o anumită situație, anume că, am văzut la un post de televiziune în care se aduceau elogii CNSAS-ului sau celor de la Arhivele Naționale, Ministerului Mediului, sau știu eu cui, în legătură cu faptul că aproape 10.000 de hectare, la procesul de la Giurgiu, a fost câștigat de către noi. Noi am fost singuri. Toți cei pe care i-am pomenit ne-au fost adversari, în sensul că nu ne-au ajutat. N-au sprijinit demersul. CNSAS-ul nu știu dacă este al României. Oricum, nu face parte din atributele pe care le are din structurile statului român. Ca atare, am avut emoții legate de Banffi Daniel, fost criminal de război și care a fost condamnat politic. Și în legătură cu alte date, pentru că, de fiecare dată, cercetările care se fac în interesul statului român de către persoane printre care pretind că fac și eu parte, se întâlnește pe traseu o anumită reticență, o anumită adversitate și, ca atare, autoritățile statului român nu sunt alături de acest demers, inclusiv, foarte multe complete de judecată de la instanțele judecătorești. Chiar de la Târgu-Mureș, am o hotărâre judecătorească, 176 din 2014, în care, în mod neîngăduit, judecătorul redactor aduce acuze reprezentantului Direcției Silvice în legătură cu sesizarea acestuia de verificare a unor documente și i se fac reproșuri la persoană, ceea ce nu este îngăduit în motivarea unei hotărâri judecătorești.
– Se pare că nici instanțele locale nu se prea „dau în vânt” pentru soluționarea retrocedărilor în folosul statului român.
– A-ți sesizat aspectul.
Într-o hotărâre judecătorească arătăm care este starea de fapt, care este legea aplicabilă și arătăm care este soluția data într-un asemenea proces. În acest demers s-a cerut strămutarea. S-a făcut la Tribunalul din Harghita și, spre jena instanței din Târgu-Mureș, Tribunalul Harghita a admis demersul nostru în legătură cu soluționarea unei pretenții legate de o suprafață de 100 de hectare de pădure. Nu dau nume de persoane, de date, nu este cazul, deși nu am reținere să o fac. Dar dacă citim din hotărârea judecătorească, la paginile 8 și 9 se arată clar modalitatea în care înțelege un judecător, ca să precizăm și asta, este român, și care ar trebui să cunoască lucrurile și puțină istorie a dreptului, a modului cum se interpretează succesiv, legislațiile care au fost în această Transilvanie mult rănită, însângerată și cu istoria ei dramatică, dar și cu o legislație succesivă. Am dat un exemplu. La Giurgiu, am câștigat acel proces. Bucuria noastră este împărțită și reținută, pentru că pe aceeași temă, pe același raport juridic și având un obiect în mare măsură asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la Giurgiu, unde s-a dat o soluție favorabilă statului român, pe care l-am reprezentat noi și care este corectă și legală, am avut și la alte instanțe judecătorești unde am avut surprize inverse. Bunăoară, la Tribunalul Bacău, la Tribunalul Iași, la Tribunalul Constanța. De asemenea, o soluție defavorabilă la Botoșani, unde s-au strămutat aceste procese și pe același raport juridic, pe aceeași documentație, judecătorii au avut o aplicare și o orientare diferite. Îmi pare rău, fac o comparație. Când eram copil, la țară, mă ducea bunicul meu la pășune și vedeam acolo, în căldura aceea mare cum bovinele dau din cap din cauza căldurii, după muște. Așa dădeau din cap judecătoarele din completul de judecată și, chiar am spus colegului de lângă mine, dă din cap, dar nu înțelege nimic. Așa s-a întâmplat până la urmă cu soluția care a fost dată la una din instanțele despre care am pomenit aici și unde s-au pierdut peste 4.000 de hectare de pădure după procesul de revizuire și, în ultimă instanță, nu a fost o suficientă aplicare. Nu pot face afirmația că ar fi vorba neapărat de corupție. Cred că, înainte de toate, ar fi vorba de o pregătire profesională superficială. Drept urmare și o abordare superficială a litigiului, pentru că, în situația aceea, timp de aproape trei ani, noi am dus documente și am lămurit lucrurile. La Giurgiu, de asemenea, noi am fost la proces aproape lunar, începând din 2014, când s-a strămutat acolo procesul, unde au fost date peste 45 de termene de judecată. Am mers pe timp de iarnă, pe timp de vară. În toate aceste situații așteptam înțelegere și corectitudine, pentru că nu ne duceam în interesul nostru, a rudelor, ori a comunității noastre, mergeam în interesul acestei țări, a cărei patrimoniu trebuie apărat pentru generațiile următoare. Dar cu atâta inconștiență, începând de la legiuitor, până la cei care aplică legea: prefecții în unele județe și instanțele de judecată nu realizează exact ce se întâmplă. Mai mult decât atât, de la comisiile locale de fond funciar le-am cerut, de la cei de la prefectură, să le trimită întâmpinări, să se apere în proces, pentru că era vorba de comuna lor. Nu au avut o reacție pozitivă. Se laudă pe la posturile de televiziune, am văzut de pe la Lunca Bradului, de pe la Răstolița, însă nu am avut o cooperare. A trebuit să luptăm cu forțele acestea, ca să spun, absolut din inerție, ca să reușim până la urmă în câteva locuri și prin asta explic eu că nu e clarificată această problematică și că trebuie luate măsuri, dar care nu se iau.
Am propus de-a lungul anilor, în ultimii zece ani, de câteva ori, soluții legislative de clarificare a acestor situații, nișe legislative în legătură cu Transilvania, cu particularitățile care au existat aici, nu legate de anumite minorități sau grupuri comunitare, ci de faptul că aici a existat un anumit regim juridic, începând de la austrieci până la Marea Unire și după aceea, au fost cărțile funciare care nu existau în sudul țării. Avem probleme pentru că și în afara Carpaților am avut acțiuni și activități. Bunăoară, situația în Munții Retezatului, Țara Hațegului, unde un prefect inconștient a dat aproape 8.000 de hectare unor așa-ziși moștenitori ai lui Kendofi, care la origine se numea Cândea, care, în secolul al XVIII-lea s-a maghiarizat și a devenit principe al Ungariei de atunci. Este o persoană care avea titlul nobiliar când încă era și se considera de origine română, înainte de a trece de la ortodoxie la catolicism. Asta este o altă problemă. Acolo, de asemenea, peste 20 de mii de hectare de pădure și pășune sunt date Academiei Române, din 1926, pentru cercetare. Este un spațiu de cercetare acea zonă de protecție. Dar am văzut că se „perforează” în continuare și ce deranjează cel mai mult este reacția necorespunzătoare, reacția atipică împotriva statului român chiar de către autoritățile statului român, plătite ca să îl apere. Și vorbesc aici despre Ministerul de Interne prin Arhivele sale Naționale, care nu își fac datoria. Dacă un prefect solicită de la Arhivele Naționale un document sau o verificare, i se dă un răspuns foarte vag. Și eu am asemenea răspunsuri. De aici vine și descurajarea unora dintre ei. Sunt de admirat, totuși, prefecții din județul Mureș, din județul Harghita, din Covasna și din alte părți, bunăoară în Arad știu că este o asemenea atitudine favorabilă a prefectului, gesturilor de a apăra această țară, pentru că, de fapt, acesta este rolul lor, fiecare țară se apără pe sine prin autoritățile ei, prin cetățenii săi. Eu în demersul acesta sunt un simplu cetățean. Eu nu am nicio autoritate, nicio funcție care să-mi permită să dispun luarea unei măsuri sau să fiu un factor de decizie. Or, factorii decidenți la noi sunt lipsiți de reacție de-a lungul timpului. Același lucru se întâmplă și cu CNSAS, unde aveam o informație, la un moment dat, că era o spioană din Ungaria. A stat acolo aproape un an și nimeni nu i-a făcut nimic. Făcea servicii informale săptămânale către procurorul general, către premier, către președinte și nimeni nu se lega de ea. Dar dacă ne ducem acolo, ne este foarte greu, trebuie întocmite foarte multe formalități astfel încât să descurajeze o încercare, o atitudine de a verifica o documentație și, în sfârșit, iată un aspect, dar care altora nu li se întâmplă. La nivel național, la fel. Avem situația de lângă Carei, deci vorbim din România, pentru că județul Mureș nu este singur sub soare. Lângă Carei este satul Ianculești. Datorită directorului direcției generale, român fiind, nu li s-au dat documente sătenilor care au fost de două ori colonizați în zonă, în 1895 și 1918, când li s-a dat acolo un sat întreg. Au fost împroprietăriți legal de către statul ungar la o vreme, și după aceea de către statul român. Nu li s-au dat documentele, li s-a spus că nu pot da documentele cu tabele unde sunt trecute mai multe persoane. Or, acel director general era pus acolo să servească țara, nu să fie împotriva ei, să servească locuitorii, să găsească soluții. Am vorbit cu el, este la ora actuală un pensionar și face pe marele cărturar în această țară, dar atunci, în soluțiile pe care le-a luat, era absolut împotriva locuitorilor. Care e situația acum? Sunt niște firme din Ungaria, niște indivizi veniți din altă parte și au pus mâna pe terenurile, pe iazurile, pe pășunile oamenilor de acolo, a celor care erau îndreptățiți să fie ale lor. Dar n-au fost sprijiniți de către autoritățile statului să-și recupereze aceste drepturi, pentru că nu discutăm numai de a nu se da terenuri, păduri, case și așa mai departe persoanelor care n-au dreptul, ci vorbim de a li se da celor care sunt îndreptățiți, după lege și după morala publică, începând chiar după legea pământului și a tradițiilor acestei țări. Deci, iată că trăim aceste situații paradoxale puse față-n față, ca să vă dau și acest exemplu. Și atunci, în ce țară trăim noi?
– Am înțeles că urmașii lui Banffi vor să atace decizia instanței de la Giurgiu la forurile internaționale. Ce șanse pot avea ei?
– Sunt mai multe ramuri ale familiei Banffi. Se spunea la un post de televiziune, cu care și eu am colaborat într-o vreme, și am rămas surprins de neadevărurile și de greșelile care s-au făcut acolo. E o lipsă de documentare a celor care se aflau și ei în treabă ca să nu stea acasă. Există o procedură posibilă, ca să fie atacată la forurile internaționale, cum au făcut în 1923, și acum, la CEDO, dacă există o hotărâre judecătorească prealabilă. Problema care e aici în gândurile mele, greu de digerat, este tocmai faptul că sunt multe hotărâri contradictorii pe aceeași temă. Am spus, instanța de la Reghin a dat hotărâri bune, favorabile. Alte instanțe, tot de la Reghin sau alte complete de judecată au dat hotărâri nefavorabile statului român. Tribunalul Mureș la un moment dat a fost cuprins de febra restituirilor și oarecum creaseră deja o regulă din asta. A fost și motivul pentru care s-a strămutat procesul, fiindcă șansele de reușită erau foarte mici. Vorbeam singur la proces, nu eram ascultat, nu erau ascultați cei care veneau cu aceste revizuiri, după foarte mulți ani, și nu pot pretinde unui județ, de la comisia județeană, de la Direcția Silvică sau unui primar dintr-o comună să știe tot ce s-a întâmplat în țara asta. Arhivele sunt locuri unde se află multe documente care sunt cotate, inventariate, care au enigma lor. În urmă cu un an, am descoperit la Brașov, răsfoind documente, un document despre Mihai Viteazul. Or, asta s-a descoperit după mai bine de 300 de ani, document pe care-l avem acum publicat într-o revistă, de un grup din care fac și eu parte. A fost o surpriză. Diploma lui Dragoș s-a descoperit în urmă cu 12 ani, la Viena, primul descălecător de țară. Și atunci, instanțele judecătorești și adversarii noștri pretind că trebuia să cunoaștem acele documente. Nu aveam cum să le cunoaștem pentru că atribuțiile comisiei județene și ale prefectului, să spunem a județului Mureș, nu sunt cele pe care le pretind ei. De unde să știe cineva că la arhivele din Craiova, sau din Pitești, sau la cele din Budapesta se găsește un document incriminator la adresa unei persoane, să spunem Banffi, din care să rezulte că nu este îndreptățit la restituire? Numesc doar câteva lucruri: cărțile funciare și alte documente au fost furate, au fost duse în Occident. Am mai spus asta în alte interviuri, de aceea, poate, nici nu mai este cazul să insistăm. N-au fost restituite documentele, în condițiile în care și Tratatul de la Trianon a obligat la acest lucru. Dar este problema de reciprocitate: documentele statului român, ale băncilor, ale lui Gojdu, ale ASTREI, nici în ziua de astăzi nu s-au restituit, nici măcar un milimetru. Noi restituim cu o larghețe absolut inexplicabilă asemenea proprietăți. Aceasta este problema foarte importantă, în legătură cu faptul că nu sunt implicate și nu cercetează cu răspundere și cu deosebit atașament față de profesia lor, în primul rând, cei care administrează în politică și apoi, judecătorii, pentru a apăra un patrimoniu al țării, pentru că sunt mijloace legale prin care se poate face, nu să expediem așa, pur și simplu o istorie întreagă. Batjocorim o istorie. Batjocorim drame însângerate care au fost în această Transilvanie prin asemenea hotărâri judecătorești, prin cea care o motivase judecătorul respectiv de care v-am spus, în anul 2014. Această decizie o am aici, în fața mea. În acest context, este de văzut și trebuie să apară foarte urgent o reglementare care să stabilească foarte clar, să oblige Arhivele Naționale, Arhivele Militare, Ministerul de Externe cu arhivele sale pe această problemă. Ministerul de Război din Franța are arhive cu optanții, dar statul român nu are. E posibil acest lucru? Astea sunt toate problemele care sunt de văzut. După aceea, însușirea unor merite. Să fie foarte clar, în această problemă, au merite de documentare, de silință, de aplecare cu profesionalism și credință, juriștii din Prefectură, de aici și de la Covasna, de la Direcția Silvică: Iacob Lucian, conducătorii Direcției Silvice care vroiau să clarifice situația și să știe în ce direcție se îndreaptă, la urma-urmei, administrarea pădurilor din România, fiindcă e o derută totală și singurii profesioniști în domeniul protecției pădurilor, a florei, a faunei, a râurilor al administrării sunt, până la urmă, inginerii silvici, care, deocamdată sunt dați deoparte de tot felul de indivizi și sabotori. De exemplu, ultimul prefect, domnul Lucian Goga a fost foarte receptiv și am colaborat foarte bine cu dumnealui. Deși nu este de profesie, a înțeles exact și cu foarte multă aplecare și curaj, și-a asumat niște decizii. Documentele într-o prefectură le scriu consilierii juridici, economiștii, iar prefecții le semnează. Așa că nu este vorba despre prefecții anteriori, cum am auzit că cineva s-a lăudat pe mijloacele acestea de informare electronică, cu asumări de merite, pentru că, repet, cu autoritățile statului român de la care așteptăm mai mult și care să ne determine să fim implicați, se întâmplă tocmai invers. Deci totul e cu susul în jos.
– Câte procese sunt în derulare în momentul de față pe această temă și care este fondul forestier pe care ați reușit să-l recuperați pentru statul român?
– Pădurile le-am recuperat pentru România. Procesele sunt în diferite ipostaze, în diferite județe, în jur de 60.000 de hectare de pădure, pășune, iazuri. Sunt, de asemenea, un număr important de clădiri. Despre asta n-am discutat, dar o vom face într-un alt interviu. Bunăoară, e o clădire în Oradea, cea mai mare clădire din Oradea, am avut-o într-un proces cu biserica romano-catolică. Și acolo sunt probleme în legătură cu direcțiile de unde vin, restituirile bisericești prin Statusul Romano-Catolic de asemenea sunt un dezastru pentru această țară. Nu știu dacă noi vom reuși să le concentrăm într-o problematică atât de restrânsă în spațiul și timpul care ne poate fi alocat, însă, cum am spus-o și în alte ocazii, prea apune soarele la București. Prea puțină preocupare din partea guvernanților pentru treburile serioase, importante și de durată ale acestui popor. Acest lucru pentru mine este dureros. Procese pe această temă sunt multe. Dacă mergeți la o instanță din țară, sunt zeci de procese. Noi vorbim de Ardeal. Sunt șase Curți de Apel. Acolo sunt 20 de Tribunale, sunt 100 de Judecătorii. La fiecare există zeci de procese pe rol. Vă pot da câteva jaloane. La ora actuală, se răscolește în această problematică și au început să pornească revendicările, văzând că România dă și nu are nicio reacție, cu foarte mult curaj și obrăznicie, prin județele Alba, Cluj, Sălaj, Bihor, unde am avut întâlniri, în zona respectivă, cu primari, cu oameni care sunt speriați, derutați, pe deasupra faptului că li se pune capac pe problemă și, oarecum, li se dă peste degete să nu se amestece, să nu supere UDMR-ul, să nu supere pe cineva anume, nu să apere legea țării și interesele patrimoniale care sunt generate de păstrarea, conservarea pământului, pădurilor, resurselor energetice. În fiecare domeniu avem date și știm ce se întâmplă în realitate în acest jaf, dar care nu se mai oprește. Mai am acum vreo zece procese în care eu sunt implicat. Doresc să ies încet din aceste bătălii. Vor fi duse de alții. Din păcate, nu e prea atractivă pentru profesia de avocat, pentru că necesită foarte multă documentare și ai parte de foarte puțin folos personal.
– Vă mulțumesc pentru interviul acordat.
http://www.cuvantul-liber.ro
