Din punct de vedere psihic, oamenii de azi au tendinţa de a crede că cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră erau mai puţin inteligenţi, dar realitatea este că aceia aveau o gândire mult mai profundă decât a noastră, pentru că aveau mai mult timp să-l dedice studiului vieţii practice şi meditaţiei, în timp ce oamenii zilelor noastre, având „totul de-a gata”, nu se mai implică în aceeaşi măsură în ceea ce ar trebui să facă şi nici în emanciparea minţii.
Priviţi ce se întâmplă cu un copil mai leneş care n-a învăţat suficient de bine tabla înmulţirii, dar care mânuieşte cu dexteritate calculatorul de buzunar în calculele matematice, însă dacă i-ai luat din mână acest instrument, de altfel foarte util, copilul se blochează, el nefiind obişnuit cu practica propriei minţi. Şi astfel utilizarea excesivă a mijloacelor tehnologiei moderne, fără a avea o bază solidă a practicii mentale, duce adesea la crearea superficialităţii şi la o prea mare dependenţă de unelte, în defavoarea propriei judecăţi. La fel se întâmplă când oamenii stau ore întregi în faţa televizorului în loc să se ocupe mai mult de propria lor viaţă şi desăvârşire.
Aşadar, să nu-i dispreţuim pe antici pentru că ei n-aveau calculator, telefon mobil şi televizor, ci să-i admirăm pentru profunzimea gândirii lor şi pentru sfaturile bune pe care le-au lăsat urmaşilor. Pentru o bună exemplificare, chemăm „la sfat” din „Enciclopedia înţelepciunii” pe câţiva reprezentanţi ai gândirii antice.
Hippocrate (460-377 î.Hr.), medic grec, reformator al medicinei antice şi iniţiatorul geografiei medicale şi chirurg celebru în timpul său, fiind supranumit „părintele medicinei”, despre care se spune că ar fi autorul textului „Jurământul lui Hippocrate”, care reprezintă „normele morale ale comportamentului medical” şi care s-a transmis până în zilele noastre.
Referindu-se la tratamentul medical, Hippocrate „spunea că medicul trebuie să vindece nu boala, ci pe bolnav, ţinând cont de specificul individual al organismului şi al mediului înconjurător. El pornea de la ideea influenţei definitorii a factorilor care ţin de mediul exterior (clima, starea apei, solul, felul de viaţă al oamenilor, legile ţării etc.) asupra formării atributelor trupeşti (constituţia) şi sufleteşti (comportamentul) ale omului”.
Dragi cititori, vi se pare oare că aceste sfaturi nu sunt perfect valabile şi azi?! Tocmai avem cazul bebeluşilor bolnavi şi decedaţi din cauze încă necunoscute, iar medicii şi autorităţile cercetează tocmai lucrurile indicate de Hippocrate acum două mii de ani şi ceva: „clima, apa, solul, mediul de viaţă al oamenilor”, dar care au legătură şi cu „legile ţării”. Şi credem că la acest capitol încă mai avem mult de lucrat pentru a avea o societate sănătoasă.
Dar să vedem şi câteva cugetări-sfaturi ale marelui gânditor antic: „Inactivitatea şi trândăvia aduc după sine viciul şi boala. Din contră, îndreptarea minţii către ceva anume aduce cu sine vioiciune, orientată mereu către fortificarea vieţii”. Statul ar trebui să asigure locuri de muncă tuturor cetăţenilor săi, pentru ca aceştia să iasă din „starea vegetativă” şi să se pună pe treabă pentru propriul lor bine şi al ţării, căci „Cei antrenaţi cu munci grele, chiar dacă vor fi slabi sau bătrâni, vor face aceste munci cu mai mare uşurinţă decât cei puternici şi tineri, dar lipsiţi de antrenament”. Şi să nu uităm că majoritatea infractorilor mărunţi provin din mediul celor mai lipsiţi de educaţie şi a celor fără loc de muncă.
Hippocrate ne mai atrage atenţia asupra unui lucru important: „Cei care, având o suferinţă la un organ anume al corpului, nu simt durerea, aceia au mintea bolnavă”, şi am zice noi că acest lucru este valabil şi pentru conducătorii care nu simt durerea poporului pe care-l conduc. Dar să trecem la un alt înţelept din vechime.
Tucidide (460-400 î.Hr.) – istoric antic grec, strateg şi comandant al unui escadron atenian în timpul războiului din Peloponez, fin observator al realităţilor acelui timp, lasă posterităţii o lucrare de istorie în opt părţi, despre războiul peloponez (431-404 î.Hr.) – Apărător al adevărului, Tucidide „dădea o mare importanţă verificării critice a informaţiilor deţinute de istoric în vederea unei teme”. Dar în afară de temele istorice, el ne-a lăsat şi multe cugetări profunde, dintre care alegem câteva care se dovedesc şi azi actuale: „Recunoaşterea sărăciei nu e o ruşine, dar e ruşinos să nu încerci să scapi de ea prin muncă”. Mai trist este atunci când încerci să scapi de sărăcie prin înşelătorie şi furt ori pe alte căi necinstite, am spune noi, dar şi aici depinde de cum vezi lucrurile, pentru că cei care o fac nu văd nimic rău în aceasta şi de multe ori ei rămân cu cele furate, iar ceilalţi cu paguba, atunci când cei care trebuie să vadă nu văd, şi acest lucru devine un prost exemplu pentru cei neobişnuiţi cu munca.
O altă cugetare de-a lui Tucidide ne atrage atenţia asupra impostorilor şi ne face să înţelegem de ce oamenii de bună credinţă nu prea au loc sau nu se înghesuie să ajungă în sfera puterii: „Mediocritatea ignorantă dă naştere curajului neruşinat, iar socoteala lucidă, şovăielii”. Nici nu e nevoie să exemplificăm acest citat cu personaje din societatea noastră actuală, aflate până de curând în vârful piramidei. Mai bine să ascultăm părerea lui Tucidide despre cei avizi de putere: „Eu nu îi blamez pe cei care tind către putere, ci pe aceia care sunt prea grăbiţi să i se supună. Fiindcă omul prin natura sa mereu doreşte să-i domine pe cei care i se supun”. În acelaşi timp istoricul grec dă un sfat şi conducătorilor lipsiţi de viziune: „Înflorirea unei cetăţi în întregul ei aduce mai multe foloase fiecărui cetăţean luat în parte, decât bunăstarea câtorva persoane pe fondul decăderii generale”.
Să mergem mai departe la un alt filozof antic grec, Socrate (469-399 î.Hr.), adept al acordului deplin între cuvinte şi acţiuni, deci între vorbe şi fapte. Despre Socrate se spune că „Îşi ţinea lecţiile pe străzi şi în pieţe, având ca scop o nouă educaţie a tineretului, şi se împotrivea sofiştilor”. Ar fi bine ca toţi tinerii de azi, mai ales cei care au devenit atât de aroganţi şi sfidători simţindu-se puternici sub aripile ocrotitoare ale unor părinţi îmbogăţiţi pe diverse căi, dar care n-au avut destul timp pentru educarea propriilor odrasle, să asculte frumosul îndemn a lui Socrate: „Tinerii ar trebui să privească mai des în oglindă: cei frumoşi pentru a-şi dojeni frumuseţea, iar cei neruşinaţi pentru a-şi atenua prin educaţie neruşinarea”.
Nu putem încheia scurta noastră „călătorie” în antichitate fără a afla cum gândeau, în cealaltă parte a lumii, filozofii antici chinezi, Sun Tzu (313-235 î.Hr.) – „Mare prim-dregător şi şeful învăţaţilor din împărăţia Tzi”, care considera că „natura rea a omului” poate fi îmblânzită şi transformată de către un „conducător luminat”, teoria lui constituind „temelia ideologiei oficiale a Chinei imperiale”. Deosebit de pilduitoare sunt gândurile şi sugestiile acestui învăţat asiatic: „Tradiţia spune: „Cârmuitorul poate fi comparat cu o barcă, iar poporul cu apa: apa poate purta barca, dar o poate şi răsturna”. Deci şi cârmuitorii de azi ar trebui să ţină cont de acest avertisment care vine din vremuri de demult fără să-şi fi pierdut valoarea pe drum. Iar pentru cei prea lacomi şi egoişti Sun Tzu are o vorbă: „Când omul se îngrijeşte doar de câştigul personal şi uită de sentimentul datoriei, aceasta se numeşte ticăloşie supremă”.
Confucius . . (551-479 î.Hr.) din provincia Lu, a fost întemeietorul primei şcoli particulare din China. El şi-a exprimat concepţia în cartea „Discuţii şi cugetări” (Lun Yu) „care reprezintă însemnările cugetărilor sale şi a discuţiilor avute cu elevii şi discipolii săi”, fiind mai târziu proclamat „învăţătorul celor o mie de generaţii”. Învăţătura lui „a devenit în realitate temeiul specific al modului de viaţă chinez, modelând în multe aspecte înfăţişarea unică a civilizaţiei chineze”, pentru că în ea era încrustată „Îmbinarea ideatică a tradiţionalismului şi a imperativului răspunderii individuale a fiecăruia pentru starea de lucruri din lume”. Se spune că [Odată, Confucius a văzut o femeie plângând şi a întrebat-o care îi este amărăciunea. Ea i-a zis că un tigru i-a sfâşiat toţi apropiaţii, unul după altul. „De ce nu pleci din locurile astea?” s-a mirat înţeleptul. „În alte locuri, cârmuitorii asupresc poporul”, răspunse femeia. „Vedeţi, a spus atunci Confucius elevilor, un tiran sângeros e mai de temut decât un animal feroce”].
Interesantă este şi meditaţia lui Confucius cu privire la libertatea de exprimare: „În ţara în care domneşte ordinea, fii curajos şi în ceea ce faci, şi în ceea ce vorbeşti. În ţara în care nu domneşte ordinea, fii curajos în ceea ce faci, dar ai grijă ce vorbeşti”. Şi un ultim sfat de la marele învăţat: „Fiţi severi cu voi înşivă şi blânzi cu ceilalţi. Astfel, vă feriţi de antipatia oamenilor”.
Mihai Trifoi
