Până la apariţia volumului Cronologie istorică – Sfântu Gheorghe (Sângiorgiu) – 550 de ani de atestare ca oraş, lucrare colectivă redactată de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Vasile Stancu, cu sprijinul unui colectiv de colaboratori, reluăm prezentarea în serial, în cuprinsul cotidianului Mesagerul de Covasna, pentru început, momente principale din viaţa publică din Sf. Gheorghe, în perioada interbelică.
Pe baza unei ample documentări, lucarea prezintă date despre o problematică cuprinzătoare, respectiv despre: evoluţia populaţiei, mişcarea naturală şi migratorie a acesteia, structura etnică, socială şi confesională a locuitorilor, administraţia publică locală, viaţa politică, civică, culturală, confesională, instituţiile de învăţământ, cultură, sănătate, mass-media, finanţe, bănci, industrie, prestări servicii, transport, asistenţă socială, unităţi militare şi de ordine publică, sport şi timp liber, urbanism şi gospodărirea teritoriului, patrimoniu, monumente de for public, personalităţi, evenimente, dezastre naturale, fapte diverse etc.
Sunt redate informaţii despre prezenţa marilor personalităţi ale vieţii publice româneşti şi maghiare, în Sf. Gheorghe, participarea reprezentanţilor oraşului la viaţa naţională românească, dar şi date despre anumite fapte, întâmplări, evenimente, aparent „minore”, dar care au semnificaţia lor pentru reconstituirea vieţii cotidiene, a stări de spirit şi a mentalităţilor colective, într-o anumită perioadă istorică. Informaţiile sunt prezentate cronologic, de fiecare dată, indicându-se sursa. Lucrarea constituie o bază de date cu utilizatori multipli, atât pentru specialişti, cât şi pentru toţi iubitorii istoriei locale.
Importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad, din punct de vedere românesc
Motivul principal, invocat de către unguri în revendicările lor asupra Ardealului, este de ordin naţional-economic. O propagandă, abil condusă, a convins pe mulţi de „nedreptatea”, suferită de eila Trianonşi nimic n-a rămas neutilizat pentru readucerea secuilor „nenorociţi” în cadrele utopicei „Ungarii Milenare”. (…)
În cele ce urmează dau în rezumat câteva din principalele chestiuni relevate în congresul secuilor din 1902 şi care reies din volumul cu acest nume.
1.Scopul Congresului Secuiesc
Salvarea secuilor de la ruina economică şi de la desnaţionalizare a fost principalul motiv al convocării acestui congres. Trebuia redată prosperitatea acestui popor, socotit de paznic al intereselor ungureşti înspre România. S-a studiat deci întregul material informativ şi documentar cu privire la problemele istorice, demografice, culturale şi economice, sociale şi politice. N-a rămas latură comercială, industrială, educativă, agricolă etc., care să nu fie dezbătută. (…)
2. Ce a constatat Congresul Secuiesc?
1. Că secuii trăiesc aici din cele mai vechi timpuri împreună cu românii
2. Că secuii au fost ademeniţi să vină în acest ţinut de făgăduieli serioase, că nu vor plăti nicicând impozite către regii unguri.
3. Că regii aceştia nu s-au ţinut de cuvânt şi mai târziu, când secuii s-au îmbogăţit, cereau bani sub formă de impozite. Populaţia nevoind să le plătească, se iscau bătăi între slujitorii regali şi secui. De câte ori erau înfrânţi secui, găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.
4. Că această situaţie a continuat şi după 1526, prăbuşirea Ungarieila Mohacişi declararea independenţei Ardealului. Secuii nemulţumiţi de Andrei Bathori, l-au omorât şi i-au dus capul ca plocon lui Mihai Viteazul, aliat cu ei.
5. Că refugiul în Ţările Româneşti a continuat şi mai târziu. Monumentul de la Madefalău-Ciuc vesteşte pentru toate timpurile omorârea secuilor, „Siculicidium”, organizat de către armatele Mariei Tereza, care cereau supunere necondiţionată. Ceea ce nu a fost omorât dintre congresiştii, adunaţila Madefalău, a scăpat peste hotar în Moldova.
6. Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soarta secuilor, care din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci trasportul scumpeşte prea mult valoarea articolelor de vânzare. Oricât ar produce Secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi salvată, decât printr-un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând spre România.
7. Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria, căci sunt preferaţi autohtonii, descendenţi de meseriaşi. Secuii nu pot găsi plasament decât în România.
8. Aconstatat cu spaimă că secuii, emigraţi în România, se deznaţionalizează repede, simţindu-se foarte bine în mediul românesc.
9. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.
3. Cererile formulate de Congres
Luând în considerarea cele mai de sus, congresul secuiesc cere refacerea de urgenţă din punct de vedere social-naţional şi economic a Secuimii, ameninaţată de ruină în urma raporturilor ce au decurs din unirea Ardealului cu Ungaria, înfăptuită la 1867.
1. Cere ajutoare eficace pentru ridicarea nivelului gopodăriilor ţărăneşti prin mijloace cum sunt ameliorarea raselor animalelor, instruirea populaţiei rurale cu ajutorul şcoalelor inferioare de agronomie şi exploatarea raţională a produselor agricole.
2. Cere şcoli industriale pentru formarea de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebit cu cea românească.
3.Cere articole fabricate după gustul românilor, pentru a le putea plasa cu uşurinţă pe piaţa românească
4.Cere căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea trasporta cu uşurinţă produsele casnice, gospodăreşti şi industriale spre România şi restul Răsăritului European.
5.Cere tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a Secuimei să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona şi secuii cu produse agricole, în primul rând cu cereale.
6.Cere posibilităţi uşoare de emigrare pentru secui în România, ca să nu fie siliţi, să ia drumul Americii.
7.Cere înfiinţarea de cămine de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigraţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească.
4. Concluziile lui Liviu Câmpeanu, din Braşov, formulate în anul 1941 –n.n.)
Congresul Secuiesc dela Tuşnad, ținut la 1902 sub auspicile celui mai şovinist guvern maghiar, recunoşte direct sau indirect că unirea Ardealului cu Ungaria, de la 1867, nu a rezolvat problema secuiască şi că o prosperitate a secuilor nu se poate concepe decât în strânsă legătură economică cu România. Cei 22 de ani, trăiţi de ei în cadrul României, le-a ridicat prosperitatea mult mai mult decât au făcut-o toate artificiile economice ale Budapestei.
Ardealul de răsărit face parte dintr-o unitate economică cu România, dovadă este trecutul îndepărtat, ca şi cel apropiat. Întra-colo şi nu înspre Ţara Ungurească s-a produs expansiunea acestui ţinut, pe care nu au reuşit să-l lege în mod organic de pieţele maghiare nici cele mai protecţioniste regimuri ale alcătuirii fanteziste sub denumirea de Ungaria Milenară.
Atunci, de ce ruperea lui de România şi încadrarea lui într-un sistem economic nenatural, sistem atât de nedrept pentru noi? Sistem nenorocit, care forţează ruperea celor mai româneşti ţinuturi din teritoriul Ardealului din străvechime românesc. Chiar în baza argumentelor maghiare, ce se proiectează asupra acestor stări în lumina Congresului Secuiesc de la Tușnad, din 1902, se impune reîntregirea României, singura care poate garanta pacea şi prosperitatea economică în această parte a Europei! Braşov, la 25 Mai 1941”.( Document identificat de prof. Petre Ţurlea la Arhivele Naţionale ale României, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dos. 87/1941 şi care a stat la baza editării volumului Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Editura Magic Print, Oneşti, 2011, 278 p.).
1941. Din datele statistice ale Eparhiei Ortodoxe a Clujului rezultă că, mai ales în cursul anilor 1940-1941, din cele peste 50 de parohii din secuime, într-un număr de 16, majoritatea credincioşilor au fost siliţi sau forţaţi să treacă la diferite confesiuni maghiare. Printre acestea s-a aflat şi parohia ortodoxă Sf. Gheorghe, unde din 2119 suflete au mai rămas doar 40-50. (Alexandru Moraru, Nicolae Colan Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, 1936 -1957, Cluj-Napoca, 1989, p. 81)
1941. În scrisoarea epitropului Parohiei ortodoxe din Cernatul de Jos, Timar David, trimisă episcopului Nicolae Colan la Cluj, se spune: „…Eu temându-mă de ordinul domnului pretor n-am îndrăznit să mai încerc şi la domnia sa, am cerut ajutorul părintelui dr. Diaconescu din Sf. Gheorghe să intervină pe la prefectura judeţului, căci pe mine mă duşmănesc grozav peste tot locul că de ce am rămas lângă averea scumpei noastre biserici. (Alexandru Moraru, Nicolae Colan Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, 1936-1957, Cluj-Napoca, 1989, p. 239)
1941. Într-un raport întocmit de preotul Mihail Grecu în anul 1941 se arată următoarele: „Averea parohiei, care constă în case, a fost luată spre administrare de către organele administrative, afară de casa protopopească, care încă în luna noiembrie a fost închiriată «Societăţii Tinerilor Catolici», pentru suma de 3600 lei lunar. În casa parohială şi altele au fost plasaţi refugiaţii. După intervenţii repetate, casele au fost puse la dispoziţia parohiei. Am încredinţat pe credinciosul Gheorghe Bârlă, singurul, care mai are curajul să se afirme ca român, cu administrarea averii, până la stabilirea din nou în localitate a unui preot. Pământul primit prin reformă agrară, în hotarul comunei Szotyor [Coşeni] a fost pus sub sechestru. Arhiva parohială şi biblioteca au fost duse la Primăria oraşului. Arhiva protopopească şi unele din matricole au fost duse de către Păr. Protopop A. Nistor. Situaţia catedralei, în construcţie, încă nu este lămurită. Din convorbirile pe cari le-am avut la Primăria oraşului, am constatat că terenul pe care s-a clădit s-a întăbulat pe parohie numai după arbitrajul de la Viena, aşa că Primăria a cerut anularea întabulării. Biserica Veche a suferit avarii în urma cutremurului, iar cimitirul a fost devastat de către grupuri răufăcătoare, poarta şi îngrăditura au fost de asemenea distruse”. Raportul era semnat şi de V. Bogdan, care îndeplinea funcţia de secretar eparhial. (Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita …., pp.71-92)
1942-1945. Pentru parohiile din protopopiatul Sf. Gheorghe, care nu au făcut parte din teritoriul cedat, între anii 1942-1945, prin grija mitropolitului Nicolae Bălan, a funcţionat un protopopiat cu sediul la Prejmer. Înfiinţarea protopopiatului ortodox de la Prejmer, după declararea dictatului de la Viena, a fost o măsură benefică pentru parohiile româneşti aflate dincolo de graniţa pusă în 1940. În timpul ocupaţiei maghiare s-a căutat prin toate mijloacele contactul cu credincioşii ortodocşi români din Ardealul de nord şi menţinerea trează a speranţei în revenirea la normalitate. „Văzând raportul cu No. 932 din 24 Iulie a.c. se cunoaşte, că am citi cu atenţiune informaţiunile asupra situaţiei credincioşilor noştri din teritoriul ocupat. Preoţii noştri care se găsesc de-a lungul frontierei vremelnice să fie îndrumaţi a strecura ajutoare pe seama celor năpăstuiţi şi a căuta prin toate mijloacele a încredinţa pe cei ce îndură asprul calvar să aibe răbdare şi tăria sufletescă de a-şi apăra limba şi credinţa cu orice jertfă asigurându-i că Biserica şi neamul le va fi recunoscător. Despre acţiune de ajutorare a preoţimii noastre, dorim să fim informaţi atât pentru trecut cât şi de aici înainte. Sibiu la 28 Iulie 1943”. Lucrarea pornită în 1942 în acest protopopiat, a avut în vedere obţinerea de ajutoare materiale pentru credincioşii de dincolo de graniţă, adăpostirea celor care se refugiau, preoţi şi credincioşi, consemnarea situaţiei bisericilor etc. Preoţii care au avut curajul să rămână acolo -scrie preotul Ioan Ludu- s-au văzut fie fără credincioşi, fie expulzaţi cu forţa din parohiile lor, încât la un moment dat nu mai aveam în întreaga Secuime nici un preot ortodox în funcţiune, şi eram bucuroşi să putem trimite credincioşilor cel puţin cărţi de rugăciune, apa sfinţită, anafora, şi câte un cuvânt de mângâiere. (Ioan Lăcătuşu, Preocuparea Mitropolitului Nicolae Bălan privind situaţia românilor ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în „Revista Teologică”, Serie Nouă, Anul XV (87), nr. 3, iul-sept 2005, p. 131)
1943 februarie 13. Multe informări privesc Divizia Secuiască. SSI anunţa la 13 februarie 1943: „În cadrul acţiunii iredentiste maghiare, care urmăreşte consolidarea stăpânirii maghiare în teritoriile anexate şi încorporarea tuturor teritoriilor ce aparţinuseră Ungariei, oficialitatea ungară a creat numeroase formaţiuni paramilitare, menite să servească acestui scop dublu. (…) al treilea regiment (al formaţiunii paramilitare), la Sfântu Gheorghe (un batalion la Sfântu Gheorghe şi unul la Târgu Secuiesc, plus patru companii); (Petre Ţurlea, „Români şi unguri”, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 100)
1943 august 21. Epicopul Nicolae Colan al românilor ortodocşi din Transilvania de Nord, aflată sub ocupaţia hortystă, aflat în vizită canonică în judeţele Mureş, Odorhei şi Trei Scaune, s-a oprit pentru o jumătate de oră la biserica ortodoxă din Sf. Gheorghe, unde l-a întâmpinat Al. Petruţ, administrator al parohiei şi epitropul Teodorescu de la lăcaşul de închinăciune din Sf. Gheorghe. După puterile puţinilor credincioşi care au mai rămas, biserica, este bine întreţinută. (Pr. Dr. Dorel Man, Pastoraţie şi istorie la Episcopul Nicolae Colan în Transilvania 1940-1944, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007, p. 180-183)
1944 mai 3. Nu numai românii au avut de suferit. Lista, cuprinzând sute de persoane, înregistrează efectele deportării evreilor din judeţ şi oraşul de reşedinţă în lagărele de exterminare, la Auschwitz îndeosebi. Iată un exemplu: ,, Către primăria oraşului Sf. Gheorghe … cu onoare vă rog să binevoiţi a-mi elibera un certificat din care să rezulte că la 3 mai 1944 am fost deportată împreună cu soţul meu din motive rasiale din partea autorităţilor maghiare în lagărele de concentrare germane… acesta din urmă neîntorcându-se până în prezent”. Sf. Gheorghe, 2.ian.1947. (ANC, Fond Primăria Sf. Gheorghe, dos nr. 24/1947)
1944 mai-iunie. În întreaga Transilvanie de Nord-Est erau 162.885 evrei. Autorităţile maghiare i-au strâns mai întâi în lagărele de la Târgu Mureş, Reghin, Bistriţa, Gherla, Dej, Cluj, Baia Mare, Cehei şi în ghetourile de la Oradea, Satu Mare, Sighet, Vişeul de Sus, Sfântu Gheorghe. Toţi evreii au fost deposedaţi de bunurile lor; cei care nu au acceptat de bună voie au fost torturaţi până au indicat locul unde-şi ascunseseră obiectele de valoare. La această acţiune de masă au participat reprezentanţi ai autorităţilor horthyste (prefecţi, subprefecţi, primari, ajutori de primari, secretari de municipii şi oraşe, jandarmi, poliţişti, militari, diverşi funcţionari de stat şi particulari etc.) (Petre Ţurlea, „Români şi unguri”, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, p. 172) (Va urma)
Dr. Ioan Lăcătuşu
