În ziua de 6 decembrie, după Sfânta Liturghie închinată Sfântului Nicolae, m-am pomenit în Sfânta Biserică cu un grup de oameni din localitatea Bod, care doreau să stea de vorbă cu mine, după ce m-au văzut la o emisiune a televiziunii Trinitas, mai precis la „Comorile ortodoxiei”. Discuţiile le-am purtat pe diferite teme. Am rămas profund dezamăgit aflând că nici unul dintre ei nu e mulţumit de copiii şi nevoile lor. Mai precis, nu le sunt recunoscători cum ar dori ei. Recunoştinţa lasă mult de dorit. Părerea mea, dar şi răspunsul pentru alţi părinţi în această situaţie îl dau în cele ce urmează.
*
Un proverb de demult ne spune că „recunoştinţa” este foarte rară. În timpurile pe care le trăim, acest proverb e o stare de fapt a societăţii. Ca şi în cazul celor zece leproşi vindecaţi de Iisus, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie, doar unul din zece se întoarce la Iisus să-i mulţumească. Cam acesta ar fi raportul „recunoştinţei” şi în zilele noastre, poate ceva mai mic. Din nefericire, acest fenomen al lipsei de recunoştinţă nu se manifestă doar în relaţia dintre oameni, ci de foarte multe ori în relaţia omului cu Dumnezeu. Când suntem în necazuri, în supărări, cerem ajutorul lui Dumnezeu, cu disperare de multe ori, şi atunci când ni se împlinesc cererile, foarte puţini mai şi mulţumesc pentru binefacerile primite. Lipsa de recunoştinţă de astăzi are la bază narcisismul, hedonismul, auto-suficienţa, izvorâte din mândria insului modern. De când oamenilor le-a intrat în cap că sunt măsura tuturor lucrurilor, şi unii conştient sau inconştient se declară autonomi, din mândrie au uitat că tot ceea ce sunt şi ceea ce au se datorează cuiva, şi în primul rând lui Dumnezeu.
*
Vedem în zilele noastre oameni care se proclamă a fi credincioşi, chiar apărători ai credinţei în societatea secularizată în care trăim, şi totuşi prin lipsa de recunoştinţă pe care o manifestă faţă de cei care i-au ajutat în momente grele din viaţa lor, arată că în teorie sunt „mai creştini”, dar în practică nu există între păgâni şi ei nici o diferenţă. Poate doar că unii dintre cei care nu sunt creştini au totuşi un sentiment al recunoştinţei mai dezvoltat decât unii care se proclamă a fi creştini. Creştinul îşi dovedeşte ortodoxia credinţei în societatea de astăzi nu doar prin proclamarea publică a acesteia, ci mai ales prin viaţa sa plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cei care l-au ajutat.
*
Viaţa noastră, conform învăţăturii Mântuitorului, se vădeşte ca o Evanghelie deschisă pentru întreaga lume, prin conduita, prin faptele şi prin atitudinile noastre din societatea în care trăim. Degeaba clamăm peste tot că suntem credincioşi, dacă faptele noastre ne arată că suntem necredincioşi.
*
Omul contemporan, marcat de egocentrism, foarte greu mai lasă loc în viaţa sa smereniei din care izvorăşte recunoştinţa. Întâlnim oameni care la prima vedere, după masca pe care o afişează în public, dau impresia de smerenie, de oameni ai credinţei, însă în realitate, prin faptele şi scrisul lor, arată că transformarea nu este decât una exterioară, iar în interior răutatea, invidia, neuitarea greşelii aproapelui rodesc veninul nerecunoştinţei.
*
Atunci când nu uiţi o greşeală a fratelui tău, chiar dacă acesta, în trecerea timpului de când ţi-a greşit, te-a ajutat în momente grele şi i-ai devenit dator cu recunoştinţă, dacă tu persişti în neuitarea greşelii lui şi, mai mult, chiar o clamezi în societate, nu faci altceva decât să te situezi în afara cuvântului pe care ne învaţă să-l rostim în Rugăciunea Domnească Iisus: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
*
Nu poţi fi cu adevărat creştin dacă nu ştii să ierţi, şi mai ales dacă nu eşti recunoscător faţă de Dumnezeu şi semenii tăi. Să sădim în inima noastră floarea recunoştinţei pentru a nu dispărea din viaţa noastră, prin nerecunoştinţă, Împărăţia cea gătită tuturor!
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
