De multe ori am fost întrebat, mai ales la şedinţele de dializă, de ce suferă copiii, ei fiind nevinovaţi? Răspunsul ni-l dă Origen la Omilia a VIII-a, cap. VI: Cât va dura lumea aceasta, diavolul, care este părintele păcătoşilor, nu este pedepsit pentru vina păcatelor lui: Acestea îşi primesc pedeapsa în fiii lui, adică în aceia pe care i-a zămislit prin păcat. Cu alte cuvinte, aceştia sunt oamenii care trăiesc în trup, pedepsiţi de Domnul, loviţi, biciuiţi. Căci, Domnul nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 33, 11), de aceea buna Sa îndurare, El pedepseşte păcatele părinţilor în fii, căci, dacă părinţii, adică diavolul şi îngerii lui, ca şi ceilalţi stăpâni ai acestei lumi şi cârmuitori ai întunericului, fiind nevrednici a fi îndreptaţi în veacul acesta, îşi primesc ceea ce li se cuvine în veacul viitor, în schimb, Domnul a găsit de bine ca fiii Săi, adică aceia pe care diavolul i-a făcut să păcătuiască, dar care s-au legat de El ca nişte complici şi asociaţi, să obţină aici jos, pedeapsa care li se cuvine, ca să ajungă curaţi în lumea viitoare şi să nu mai fie diavolului la pedepsirea lui. Pentru că în îndurarea Sa, Domnul vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4), de aceea zice: Cerceta-voi cu toiag fărădelegile lor şi cu bătăi păcatele lor, iar mila Mea nu o voi depărta de la ei (Psalmul 88, 32). Domnul cercetează şi caută creaturile zămislite de blestematul lor părinte, care i-a convins să păcătuiască, spunându-le fiecăreia dintre ele: Ascultă fiică şi vezi, pleacă urechea şi uită poporul tău şi casa părintelui tău (Psalmi 44, 12). Astfel se împlineşte cuvântul Scripturii că păcatele părinţilor sunt pedepsite până la al treilea şi al patrulea neam (Ieşire 20, 21). Nu ştiu în ce măsură vor fi mulţumiţi cei suferinzi citind aceste rânduri. Nici eu nu sunt pe deplin mulţumit.
*
Este bine ştiut că la neoprotestanţi „cultul morţilor” n-are mare importanţă. Doar în data de 1 noiembrie a fiecărui an îşi curăţă mormintele şi aprind lumânări, dar fără slujbă religioasă. La noi, la ortodocşi, zilele de pomenire pentru cei adormiţi, ar fi după cum urmează:
Ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, cu excepţia celor în care rânduiala nu prevede acest lucru, este consacrată pomenirii celor adormiţi. Fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, aşa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Scripturi.
*
În Biserica Ortodoxă, la trei zile după trecerea la Domnul a unui creştin se oficiază slujba înmormântării. Cele mai cunoscute slujbe referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, precum şi la 3, 6 şi 9 luni şi un an, şi apoi în fiecare an. În afară de aceste pomeniri, Biserica face pe parcursul anului mai multe pomeniri generale ale celor adormiţi.
Prima dintre ele este Sîmbăta Moşilor de iarnă, care precedă Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”.
*
A doua zi de pomenire generală este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Duhului Sfânt. Cea de-a treia este Sâmbăta Moşilor de toamnă, la începutul lunii noiembrie. Alături de sâmbetele moşilor, mai există şi alte câteva zile de pomenire generală a celor adormiţi, care nu au aceeaşi însemnătate, dar care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi. În perioada Paştelui Mare se fac pomeniri ale celor adormiţi în zilele de sâmbătă până la Sâmbăta lui Lazăr.
*
Ziua Înălţării Domnului este considerată o zi a pomenirii eroilor, adică a tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru „apărarea patriei şi a credinşei ortodoxe strămoşeşti; pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”. Îi pomenim, de asemenea, pe cei adormiţi şi în zilele hramurilor bisericilor, când sunt amintiţi în mode deosebit ctitorii lăcaşurilor de cult şi toţi membrii comunităţii respective trecuţi la Domnul.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
