Cercetări efectuate la Bugiulești (azi comuna Tetoiu) au dus la descoperirea unui important depozit fosilifer villafranchian (începutul Cuaternarului), cuprinzând oase sparte, oase folosite ca măciuci, străpungătoare, răzuitoare, precum și câteva fragmente de oase ale unui hominid.
Uneltele din os și pietrele necioplite folosite de acești hominizi, care își procurau hrana din vânătoare, sunt asemănătoare celor descoperite la Olduvai, în sudul Africii, și au o vechime de aproape 2.000.000 de ani.
Din paleoliticul mijlociu și superior datează materiale descoperite în așezările de la Olanu, Drăgoești, Bârsești, Căzănești, iar din neolitic — materiale descoperite la Râureni, Ocnița, Govora etc. Descoperiri arheologice din epoca bronzului au fost făcute în arealele localităților Bunești, Vlădești, Govora, Costești ș.a., iar din epoca fierului — la Copăcelu, Ocnița, Govora, Costești, Râureni, Brezoi ș.a. În comuna Costești, satul Ferigele, a fost descoperit un cimitir de incinerație din prima epocă a fierului (sec. VI-IV îHr.).
În așezările de la Govora sat și Ocnița, în apropiere de vechea salină, au fost descoperite urmele așezării unei întinse comunități tracice. Din această perioadă datează și primele mărturii (unelte) privind exploatarea sării pentru nevoile proprii și pentru schimburile cu alte triburi.
Există numeroase dovezi referitoare la evoluția civilizației geto-dacice pe aceste teritorii între secolele IV î.Hr.—I d.Hr., precum complexele cetăților și așezărilor dacice de la Ocnița, Ocnele Mari, Roești, Stolniceni, Drăgășani, Râureni, Vaideeni etc. La Ocnița a fost descoperit un complex de așezări civile, cetăți cu palisadă, turnuri de pază, ateliere și gropi pentru păstrarea proviziilor. Uneltele de fier sunt și ele numeroase, atestând practicarea feluritelor meșteșuguri, a agriculturii și creșterii vitelor. În perimetrul actualei localități Ocnița se afla cetatea dacică Buridava, centru militar, politic, religios și economic foarte important, menționat de geograful grec Ptolemeu în secolul II d.Hr.
Civilizația dacilor din zona Ocnița — Ocnele Mari și din alte localități a cunoscut influența romană cu mult înainte de cucerirea Daciei (106 d.Hr.), aici fiind create mai înainte premisele romanizării.
Lucrările arheologice conduse de cunoscutul istoric Dumitru Berciu au dus la descoperiri importante, printre care o mască de bronz, lucrată într-un atelier local la sfârșitul secolului I î.Hr., în perioada regelui Burebista (82-44 î.Hr.), descoperită la Ocnița.
După cucerirea Daciei de către romani aceste ținuturi au fost împânzite cu numeroase castre romane de-a lungul limesului alutan construit în timpul împăratului Hadrian, printre care Pons Vetus (azi Câineni), Castra Traiana (Sânbotin), Buridava (Ocnița), Rusidava (Drăgășani). Așezarea civilă a Buridavei s-a extins în lungul drumului roman al Oltului în secolele II-III d.Hr., descoperirile de aici oferind indicii despre organizarea militară a Daciei și pătrunderea armatei romane pe Olt, în Transilvania.
Castrele și orașele romane au favorizat procesul de romanizare. După 106 d.Hr. bogatele saline de aici au fost exploatate de romani. Locuirea pe aceste meleaguri a continuat și după retragerea romană (271/275). Într-un document din 1233 se vorbește despre Țara Loviștei de pe stânga Oltului.
Renumita Diplomă a Cavalerilor Ioaniți, din anul 1247, furnizează date prețioase cu privire la evoluția societății feudale românești. Sunt menționate aici formațiuni politice — cnezatele conduse de Ioan și Farcaș (în dreapta Oltului, cel de-al doilea în Vâlcea) și voievodatele lui Litovoi și Seneslau — , aspecte din viața economică și socială (sunt amintiți acei ‘majores terrae’ (nobili), precum și ‘rustici’ (țărănimea).
Lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330), în care oastea Țării Românești, condusă de Basarab I (c.1310-1352), a învins-o pe cea a regelui ungar Carol Robert de Anjou, suzeranul său, a consfințit independența Țării Românești față de Coroana Ungariei.
Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea sunt amintite documentar mai multe localități vâlcene, printre care Râmnicu Vâlcea (1370), Ocnele Mari (1373), Călimănești (1386) ș.a. Râmnicul este menționat pentru prima dată într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) din 20 mai 1388, prin care domnul dăruia Coziei ”și moara de la Râmnic care au miluit Dan Voevod”. Numele ‘Vâlcea’ apare într-un hrisov din 8 ianuarie 1392 al lui Mircea cel Bătrân, în care se specifică faptul că Mânăstirea Cozia capătă de la domn albinăritul județului Vâlcea (prima mențiune documentară despre județul Vâlcea).
Tot de acum își fac apariția târgurile, se dezvoltă schimburile și morăritul — ocupație tradițională pe aceste meleaguri în toată perioada Evului Mediu. Renumita salină de la Ocnele Mari ajunge una dintre cele mai importante mine din Țara Românească, despre care avea să scrie mai târziu și călătorul Paul de Alep.
Unii voievozi au acordat o deosebită atenție acestor locuri. Matei Basarab a înființat la Râmnic o moară de hârtie și a adus o tipografie la Govora, unde începe seria tipăriturilor în limba română. El a fost ctitorul Arnotei și adesea oaspetele orașului Râmnic.
Constantin Brâncoveanu este ctitorul complexului Hurezi, monument unic al artei medievale românești. El a organizat aici una dintre cele mai mari și importante biblioteci din acea perioadă. Prin aducerea eruditului cărturar Antim Ivireanul ca Episcop al Râmnicului, orașul a devenit un însemnat centru cultural, iar începând din 1705 aici s-a desfășurat o rodnică activitate tipografică.
Din secolul al XVII-lea o serie de localități — Râmnicu Vâlcea, Drăgășani, Brezoi ș.a. — devin cunoscute ca principale centre meșteșugărești de prelucrare și comercializare a lemnului și vinului, iar în secolele XVIII-XIX apar ateliere meșteșugărești.
Populația românească de pe cele două versante ale Carpaților din zona Vâlcii și Sibiului era într-un permanent contact, multe localități de ‘ungureni’ fiind formate din români coborâți din Transilvania.
În 1716, Vâlcea, împreună cu alte ținuturi ale Olteniei, au fost încorporate în hotarele Imperiului habsburgic, numeroase locuri de aici fiind consemnate pe harta întocmită în 1722 de Fr. Schwantz. Din considerente militare și economice, administrația austriacă a acordat o atenție deosebită rețelei de căi de comunicație, pentru a înlesni circulația oamenilor și a mărfurilor în provincie. După două decenii de dominație habsburgică, în urma Păcii de la Belgrad, în 1739 Oltenia a fost restituită Țării Românești.
Numeroși panduri din localități ale județului Vâlcea s-au alăturat Revoluției din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, care a cuprins repede toate județele Olteniei. Printre vâlcenii apropiați lui Tudor Vladimirescu se numără și Petrache Poenaru, care a deținut funcția de secretar al lui Tudor Vladimirescu în perioada cât acesta a stat la București (martie-mai 1821).
În lupta de la Zăvideni, din 26 mai 1821, pandurii din Oltenia au luptat înverșunat împotriva armatelor otomane. După asasinarea lui Tudor Vladimirescu (27/28 mai) oastea lui s-a destrămat, iar eteriștii s-au retras spre Oltenia. Au mai urmat două lupte la Drăgășani (29 mai și 7 iunie), soldate cu înfrângerea eteriștilor de către turci.
Numeroase și importante evenimente s-au desfășurat pe teritoriul județului Vâlcea în cursul Revoluției de la 1848. Potrivit planului stabilit de Comitetul revoluționar de la București, conform căruia revoluția trebuia să izbucnească simultan în mai multe puncte, în județul Vâlcea a fost trimis Costache, fratele mai mare al lui Nicolae Bălcescu. Printre decretele date de noul guvern, format la 14 iunie 1848, s-a numărat și cel privind organizarea unui corp de dorobanți și panduri voluntari, care să constituie baza unei armate, sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general.
După victoria revoluției în Țara Românească, la 29 iulie 1848, în Parcul Zăvoi din orașul Râmnicu Vâlcea a avut loc o ceremonie, la care a participat, alături de oficialitățile orașului, și Anton Pann. Cu acest prilej s-a cântat pentru prima oară cântecul revoluționar ‘Deșteaptă-te, române’, pe versuri de Andrei Mureșanu.
În perioada august-septembrie 1848, armata aflată sub comanda generalului Gheorghe Magheru se retrage în Oltenia, în tabăra de la Râureni, pe „Câmpul lui Traian”. La 13 septembrie 1848 trupele otomane intră în București, unde întâmpină o rezistență eroică din partea armatei, sub comanda locotonentului Pavel Zăgănescu. La 15 septembrie pătrund în Țara Românescă și trupele țariste, iar raportul de forțe devine în mod evident inegal. La sfârșitul lunii septembrie Gheorghe Magheru hotărăște dizolvarea taberei de la Râureni. Ocuparea Bucureștilor și sfârșitul taberei de la Râureni au semnificat sfârșitul revoluției din Țara Românescă.
Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, a fost primită de vâlceni cu deosebit entuziasm. Vizitele făcute de Cuza în județ, în 1859 și 1862, au dovedit atașamentul populației de aici pentru el, iar în amintirea acelor memorabile evenimente a fost construită în defileul Oltului ‘Fântâna lui Cuza’.
Populația județului Vâlcea și-a adus apoi contribuția entuziastă la cucerirea independenței naționale, în războiul din 1877-1878. Escadronul II Vâlcea din Regimentul II Călărași a participat la luptele din sudul Dunării, între care cea de la Rahova.
În 1873 în comuna Brezoi ia ființă prima unitate de prelucrare a lemnului. La sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX începe exploatarea sistematică a sării din masivul Ocnele Mari, în antrepriza inginerului austriac Karl Voith.
Răscoala țărănească din 1907 a cuprins, între 12-19 martie, și teritoriul vâlcean, începând cu comuna Laloșu. Incendieri de conace și ciocniri sângeroase cu armata represivă au avut loc la Laloșu, Bălcești, Berbești, Făurești, Popești, Drăgoești ș.a.
În cursul Primului Război Mondial s-au dat lupte crâncene și pe teritoriul județului Vâlcea, remarcându-se eroismul ostașilor din Regimentul II Vâlcea și din alte unități în luptele cu armatele germane, din lunile octombrie-noiembrie 1916, pentru apărarea Defileului Oltului, la Câineni etc.
Făurirea statului național unitar român la 1 decembrie 1918 a avut un ecou puternic și în județul Vâlcea. După 1918 apar noi întreprinderi în industria lemnului și în cea alimentară.
În 1950 județul Vâlcea a fost desființat, teritoriul lui fiind inclus în regiunea Pitești (1950-1960) și apoi în regiunea Argeș (1960-1968). La 17 februarie 1968 a fost reînființat județul Vâlcea în limitele cunoscute și astăzi.
S-au dezvoltat mai multe ramuri ale industriei: extractivă (petrol, gaze, cărbune, sare), chimică (Râmnicu Vâlcea, Govora, Ocnele Mari), alimentară (conserve, băuturi alcoolice, vinuri). De menționat aparte sunt meșteșugurile populare cu tradiție îndelungată — vase ceramice (Horezu, Vlădești, Lungești, Slătioara, cu renumitul târg de ceramică populară „Cocoșul de Horezu”), covoare populare oltenești, țesături, cusături, năframe (Horezu, Bunești, Pietrari ș.a.).
Consemnată documentar aici încă din timpul lui Mircea cel Bătrân, cultura viței-de-vie s-a dezvoltat pe dealuri largi. Zona Drăgășanilor, una din principalele zone viticole din țară, este cunoscută de multă vreme pentru întinsele sale podgorii, dar mai ales pentru calitatea vinurilor.
Din punct de vedere turistic, județul Vâlcea se bucură de un potențial valoros — numeroase obiective istorice, monahale (Arnota, Bistrița, Mânăstirea dintr-un lemn, Hurez, Cozia), arhitectonice, balneoclimaterice (Băile Olănești, Băile Govora, Costești, Călimănești-Căciulata), etnofolclorice. Cei dornici de călătorii pot admira ținutul de munte cu peisaj specific, în zona văii superioare a Lotrului, în jurul lacului Vidra, în perimetrul stațiunii climaterice Voineasa, a rezervației forestiere Latorița, a Munților Cozia, aria turistică a Văii Oltului, culele de la Măldărești ș.a.
În apropiere de Râmnicu Vâlcea se află o rezervație geologică și geomorfologică cunoscută sub numele de „Piramidele de pământ” de la Stăncioi.
AGERPRES
