Conform teoriei lui Martinus, principiul divin al creaţiei se răspândeşte în fiinţele vii prin impulsuri spirituale cosmice, în anumite condiţii favorabile, menite a accelera progresul sau evoluţia spirituală.
În Capitolul 3 din „Cartea vieţii vol.1”, Martinus îşi continuă „analizele cosmice” explicând acest proces spiritual. Vom încerca să comentăm câteva fragmente din acest capitol, pentru a ne face o idee despre conţinutul cărţii.
În paragraful 51, autorul susţine că omenirea (ca de altfel toate fiinţele vii) se află în relaţie directă cu acest principiu creator, unde radiaţia întunecată a acestuia, care în urmă cu mult timp, sub formă de capacităţi şi dispoziţii naturale, a devenit factorul fundamental în manifestarea ei şi în viaţa sufletească, „acum începe să fie subminată de radiaţia luminoasă a acestui principiu. Această subminare este continuată în aşa fel, încât în cele din urmă, şi tot sub forma unor capacităţi şi dispoziţii naturale, radiaţia luminoasă va ajunge să preia locul pe care acum în ocupă radiaţia întunecată”, şi treptat va deveni factorul fundamental în manifestarea fiinţelor şi în trăirea vieţii lor.
Dar pentru ca acea subminare să poată avea loc „radiaţa luminoasă a principiului creaţiei trebuie să fie îmbrăcată într-o asemenea specie de energie sau materie, încât ea să poată deveni accesibilă pentru talentul perceptiv al fiinţelor respective”. Aşadar, fiinţele care urmează s-o accepte trebuie să fie „pregătite” pentru aceasta, adică să se afle într-o anumită stare sau treaptă de evoluţie. Sau aşa cum spune Martinus: „Aceasta înseamnă mai departe că ea (radiaţia luminoasă) trebuie să fie transformată în imagini mentale, care sunt exact aşa adaptate, încât ele să nu fie nici prea sus situate, nici prea jos situate pentru a putea străbate creierii acelor fiinţe”. În continuare autorul vine cu explicaţii suplimentare: „Aici trebuie să menţionăm că creierii fiinţelor vii pot accepta numai imagini mentale de o forţă specială. Nişte imagini mentale care se află deasupra acelei forţe se estompează şi devin fantezii sau devin total neaccesibile individului, şi tot la fel nişte imagini mentale aflate mai jos de acea forţă menţionată devin primitive şi dispar în naivitate”. De aceea, spune autorul, „pentru ca radiaţia luminoasă a principiului creaţiei să devină accesibilă indivizilor, ea trebuie să fie transformată în imagini mentale de o astfel de forţă adaptată sau „lungime de undă” ca şi aceea la care sunt adaptate organele cerebrale ale fiinţelor respective, după evoluţia şi experienţele lor. Astfel de imagini mentale, în care radiaţia luminoasă a principiului creaţiei este încarnată în timpul nostru, se identifică cu ceea ce noi numim „gânduri religioase”. Şi unde acele „gânduri religioase” apar într-o astfel de natură, încât ele formează sisteme de sine stătătoare, acolo acele sisteme se pot recunoaşte ca „religii”, care mai departe se împart în „secte religioase” şi „biserică şi societăţi de credinţă”. Dar cum timpul şi evoluţia merg mână-n mână, nimic nu rămâne neschimbabil: „Odată cu evoluţia, organul cerebral al individului se schimbă în aşa fel, încât puţin câte puţin el devine capabil să primească imagini mentale cu forţe din ce în ce mai mari, şi deci el devine capabil să primească în mod corespunzător şi radiaţia luminoasă a principiului creaţiei sub formă de imagini mentale mai ample şi mai rafinate”. În acest fel, pe măsură ce a evoluat, omenirea a schimbat religiile sau formele de credinţă, astfel că unele dintre acestea, care anterior erau pe deplin stimulative şi edificatoare pentru indivizi, treptat au devenit învechite sau naive, şi s-au născut concepţii lumeşti noi, care după aceea şi ele s-au învechit şi au devenit primitive şi aşa mai departe, din cauză că indivizii au devenit capabili să primească imagini mentale din materii sau „lungimi de undă” mai penetrante şi mai delicate.
Mihai Trifoi
