De-a lungul timpului oamenii au fost încercați de un lung șir de greutăți, obstacole, boli, nenorociri, războaie etc., însă niciodată nu s-au dat bătuți, n-au renunțat la visul lor de a fi fericiți. Neputând găsi răspuns la întrebările lor, și-au inventat zei la care să se închine și care să-i ajute în lupta lor împotriva vicisitudinilor vieții, apoi mulți dintre ei l-au „descoperit” pe Dumnezeu și-au renunțat la zei însă, pe măsură ce progresau, alții l-au părăsit și pe Dumnezeu, luându-și soarta în propriile mâini și căutându-și fericirea cu „mijloace moderne”, dar și unii și alții n-au ajuns niciodată să fie fericiți cu adevărat, și aceasta pentru că nu se cunoșteau bine pe ei înșiși și nu țineau seama de propriile lor gânduri, vorbe și fapte. În continuare, vom reda mai jos, în traducere din esperanto, modul cum vedea filozoful danez Martinus legătura dintre conștiință și fericire:
- „Unde condiția de viață este a ucide
Toate ființele vii au conștiință, dar conștiințele nu sunt la fel de detaliate. Conștiința plantei este numai o conștiință subsimțită. Planta este capabilă doar să simtă puțin o diferență între „plăcere” și „neplăcere”. Dimpotrivă, conștiința animalului nu este un subsimț. Animalul este capabil și să trăiască într-o conștiință diurnă în stare de veghe. Trăirile lui pot fi durere sau ele pot fi o stare de bine, nu doar ca subsimț, ci și ca fapt de conștiință real. De aceea viața conștientă a animalului are ca scop să-l protejeze împotriva trăirilor provocatoare de durere și moarte. Dar regnul animal, desigur, în mare parte are condiția de viață că animalele trebuie să se mențină în viață prin organismele altor animale, și de aceea conștiința lor în același grad se adaptează la acea stare. Tocmai acea conștiință ucigașă realizează viața tigrului și leului, cu alte cuvinte pe scurt spus a tuturor animalelor carnivore. Fericirea animalului de pradă depinde total de faptul dacă el este capabil să învingă și să ucidă acele animale cu care el trebuie să se hrănească pentru a trăi. Dacă animalul de pradă devine invalid și nu mai este capabil să ucidă, atunci el nu-și poate întreține viața și deci fericirea sa. Atunci el însuși va fi ucis sau va muri în mod firesc de foame. Prin urmare fericirea animalului de pradă depinde complet de capacitatea lui de a ucide.
- Omul și principiul ucigaș
Dar cum se prezintă fericirea la omul pământean? De care stare de conștiință depinde ea? Privind acei oameni care sunt cei mai apropiați de animal, noi vedem că și fericirea lor este bazată pe capacitatea acestora de a ucide. A ucide pur și simplu este religia lor. Noi cunoaștem cu toții mitologia nordică, după care nici un om care n-a ucis el însuși sau n-a fost el însuși ucis nu poate ajunge în „împărăția cerului” său, Valhala. Cei mai mari eroi au fost aceia care au ucis pe cei mai mulți. Uciderea pur și simplu era un ideal, era calea către cea mai înaltă fericire. Și cum se prezintă oamenii timpurilor noastre, așa-numiții „oameni moderni”? Oare nu încă în multe domenii capacitatea de a ucide este fericirea pentru ei. De ce au provocat oamenii ultimele două mari războaie mondiale, de fapt toate războaiele pe care istoria le arată între națiuni, ca și între oamenii individuali? Oare nu toate acele războaie au fost începute pentru a salva fericirea? Și oare principiul comercial modern nu are aceeași bază, chiar dacă profiturile realizate sunt complet imorale? Oare noi nu vedem că niște oameni din jurul nostru fraudează și jefuiesc pentru a obține fericirea? Fără îndoială, oameni recurg chiar la sinucidere pentru a salva fericirea, pentru că acea faptă ei o săvârșesc, desigur, numai pentru a evita nefericirea sau presupusa nefericire.
- Pentru plantă și animal aviditatea pentru fericire nu este o problemă
Pentru plantă și animal acea aviditate pentru fericire nu constituie o problemă. În acele stadii de viață, ființa încă nu posedă capacitatea de a avea alte avidități decât cele cu adevărat condiționale de viață. Dar pentru omul pământean este altfel. Datorită conștiinței sale mult mai evoluată, el are avidități care nicidecum nu sunt condiționale de viață, dar satisfacerea acestora totuși este considerată ca o necesitate pentru a trăi experiența fericirii perfecte.
- Aviditatea omului pentru stări de fericire imaginate
În prezent, cea mai mare problemă pentru om este că în contrast cu animalul el are o capacitate de a fi avid pentru lucruri care nu sunt condiționale de viață pentru el, ci chiar adesea sunt de-a dreptul periculoase. Omul are o mulțime de avidități a căror satisfacere din punct de vedere superficial par a fi fericire, dar care distrug sănătatea lui, starea lui de bine zilnică, relația lui bună de fiecare zi cu persoanele din jurul lui, distrug baza lui economică de fiecare zi etc. O astfel de fericire nu este o fericire adevărată, ci dimpotrivă, este o bază camuflată pentru crearea unei sorți nefericite.
- Prin satisfacerea unor avidități greșite omul însuși creează soarta sa dureroasă
Singura cauză adevărată a ceea ce noi înțelegem și experimentăm ca nefericire deci înseamnă unele avidități greșite. Dar aviditățile își au baza în conștiință. Și, desigur, o conștiință plină de avidități greșite poate da posesorului ei sentimentul de fericire numai prin satisfacerea acelor avidități. Dar satisfacerea acelor avidități este fără îndoială direct provocatoare de nefericire și de aceea omul prin aviditățile sale greșite își creează propria nefericire, propria soartă plină de durere. Singura cale către o stare de fericire stabilă și de nezdruncinat deci este curățarea acelor avidități greșite din conștiința sa, și în schimb a face să progreseze acele avidități care conduc singure către scopul dorit.
- În ce fel se poate distinge între aviditățile corecte și cele false
Dar în ce fel se poate afla care avidități sunt corecte și care sunt false? Mai ales cum se descoperă care semințe de plante sunt bune și care sunt false? Acest lucru se vede pe câmp. Un câmp cu plantă-intrus neapărat a avut semințe false. Și conștiința omenească, care are regiuni mari a căror fericire se bazează pe o satisfacere a unor avidități nefirești, în principiu este aceeași precum câmpul cu ierburi false. La fel cum planta falsă este periculoasă și împiedică creșterea seminței potrivite, tot așa satisfacerea avidităților false este dăunătoare pentru satisfacerea avidităților firești. Ele devin plante vătămătoare în conștiință. Acea „plantă vătămătoare” este identică cu umorul rău, disperarea, melancolia, boala, scârbirea de viață, teama, pesimismul etc. Acele stări reduc și paralizează orice conștiință și împiedică încolțirea și creșterea dragostei de viață, optimismului, sănătății și stării de bine.
- Nu e de mirare că omul nu este fericit
Pe baza aceasta nu este de mirare că omul modern nu este fericit, pentru că el nu este capabil să distingă între sămânță și iarba falsă când este vorba despre acțiunea de a semăna câmpul propriei fericiri. Pentru că acel câmp, pe care omul trebuie să producă propria sa fericire a vieții, este nimic altceva decât conștiința lui. Cum orice alt câmp care este pentru semănat tot așa și acea conștiință trebuie să fie arată, grăpată și curățată de eventuale ierburi false, pentru ca recolta, care este soarta lui, să poată deveni trăire de sănătate, stare de bine, optimism, bucurie și dragoste de viață.
- Semințele bune ale recoltei vieții și ale sorții fericite a omului
Dar ce sunt semințele potrivite, aviditățile corecte pentru om? Pentru omul evoluat aviditățile corecte sau sămânța de viață sau de soartă normală pot fi numai avidități a căror satisfacere este exclusiv creare de bucurie sau binecuvântare pentru tot ce este viu. Fiecare aviditate care are ca scop orice altceva este doar o aviditate falsă și deci poate da numai o fericire falsă. Dar cum arată în prezent conștiința omului obișnuit? Câte procente de recoltă bună are ea și câte procente de iarbă falsă se află în acea recoltă? Oare nu prin aceasta răspunsul obligatoriu trebuie să fie că în prezent conștiința absolut a celor mai mulți oameni obișnuiți în principiu este un câmp cu o uriașă mulțime de iarbă falsă, aceasta însemnând avidități ucigașe cu efectele sau urmările lor. Mari terenuri necultivate sunt stăpânite de avidități pentru nicotină, alcool și alte otrăvuri distrugătoare. O altă regiune imensă, care de asemenea este un loc sălbatic, este aviditatea omului pentru hrana animală. În urmă cu mult timp omul a evoluat atât din starea de animal, încât pentru el nu mai este o condiție de viață să ucidă animale pentru a trăi. Dimpotrivă, a devenit o adevărată condiție de viață pentru el să nu ucidă și deci să îndeplinească a cincea poruncă divină. Nici cu satâr sau sabie, nici cu armă de vânătoare sau bombă cu hidrogen el poate produce un câmp cu grâu curat în minte, aceasta însemnând fericirea absolută. A păstra și a realiza aviditățile ucigașe deci înseamnă a recolta pentru sine însuși numai scaieți în loc de grâu sănătos pentru pâine.
- Când dușmănia intră în minte, atunci fericirea iese
Dar în conștiința omului pământean se află și alte avidități vătămătoare și ucigașe. Aceasta este, de exemplu, atitudinea față de dușmanii lui. A avea dușmani și a adora dușmănia înseamnă efectiv a da foc cerealelor din conștiința sa și a arde recolta bună care se află acolo. Urmează inevitabil o mizerie a foamei spirituale, dacă acel foc nu se stinge. Nici un om nu poate ajunge vreodată la fericirea perfectă prin dușmănie. Unde înflorește dușmănia în conștiința unui om, acolo ea arde semințele fericirii. Unde intră dușmănia în minte, de acolo iese fericirea.
- Oare se poate evita dușmănia?
Oare într-adevăr se poate evita dușmănia? În această epocă de evoluție în care în prezent se află omenirea, nu întotdeauna se poate evita ca unii oameni să simtă antipatie, ba chiar dușmănie față de noi, dar aceasta nu înseamnă ca noi să ne lăsăm influențați de acest lucru și prin urmare să fim infectați de dușmănie împotriva acelor oameni. Din cauza dușmăniei manifestată de alți oameni față de noi, nu este neapărat nevoie să umplem propria noastră minte cu dușmănie și prin aceasta să distrugem recolta de fericire pentru noi înșine. Dimpotrivă, ne putem strădui să umplem acel teren din conștiință cu cele mai iubitoare gânduri față de persoana respectivă, amintindu-ne că în fiecare moment nici un om nu poate fi altul decât este. De fapt, este necesar ca fiecare om să privească viața pe baza acelui talent sau capacitate de înțelegere pe care el o posedă în prezent. A pretinde orice altceva este o exprimare de pură lipsă de înțelepciune. Acest lucru înseamnă a semăna iarbă vătămătoare în propriul său grâu.
- Cea mai profundă analiză cosmică a fericirii adevărate
Cea mai rapidă cale către fericirea absolut perfectă deci este a curăța însuși propria sa sămânță mentală. A înlătura iarba falsă din grâu și a semăna numai sămânță curată. Sămânța fericirii arată că cineva este liber de toate aviditățile care se opun propriei dorințe de a fi prin viața sa binecuvântare pentru cei cu care intră în contact. A face să evolueze aviditatea pentru a deveni o ființă „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte a deveni un soare mental strălucitor care poate trimite lumina și căldura vieții în absolut toate regiunile nefericirii, și acolo să alunge aviditățile ucigașe din regiunile sorții conlocuitorilor noștri nefericiți, și prin focul iubirii noastre să-i conducă înainte pentru a deveni una cu abundența radiantă a chipului lui Dumnezeu – aceasta este cea mai profundă analiză cosmică a fericirii adevărate.”
(Comentariu introductiv și traducere în limba română: Mihai Trifoi, din revista KOSMOS Nr.2 – 2019)
(Titlul danez oficial: „Bevidstheden og lykhen”, prelegere la Institutul Martinus din Copenhaga, la 6 noiembrie 1955. Manuscris prelucrat de Erik Gerner Larsson și acceptat de Martinus… Traducere în esperanto: Ib Schleicher, 1966)
