De fiecare dată am scris cu bucurie despre op–urile lirice (13 până acum, un număr fast în cazul de faţă) ale poetei Anthonia Amatti, alias profesoara de franceză Mioara Nicolau. Acum, când i-a venit sorocul celui de-al 14-lea volum intitulat „Graffiti”, îi fac prezentarea cu strângere de inimă. Fiindcă odată cu frumoasa carte de poezie apărută la Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe în 2015, mi-a parvenit cu întârziere – fiindcă am fost plecat din ţară – cumplita veste a stingerii din viaţă a soţului autoarei, actorul, omul de cultură şi, aş îndrăzni să . . –l numesc amicul, Laurenţiu Nicolau.
Simt nevoia ca din capul locului să fac o digresiune pentru a spune cum l-am cunoscut pe distinsul om de cultură în urmă cu aproape un deceniu. Lucram pe atunci la ziarul „Cuvântul Nou” din Sf. Gheorghe. Laurenţiu Nicolau venise la redacţie cu un volum de versuri abia apărut semnat de sufletul său pereche, scriitoarea Anhonia Amatti. Mi-a spus pe scurt interesanta lor poveste de viaţă, relatându-mi că locuiau la Brăila şi veniseră iniţial la o banală cură în Covasna, dar fuseseră cuceriţi de frumuseţea locurilor, amabilitatea oamenilor şi efectul miraculos al băilor.Apoi s-au ataşat într-atât de această zonă, încât au decis ca sezonul estival să şi-l petreacă la munte, aproape de Valea Zânelor. Ca atare, şi-au cumpărat un mic apartament în cunoscuta localitate balneară, fiind repede adoptaţi şi respectaţi de comunitatea locală.
Interlocutorul mi-a făcut din prima clipă o impresie foarte bună; un om deschis, cu verb jovial şi charismă tipică artiştilor talentaţi.
Am publicat la scurtă vreme cronica la carte, una elogioasă, pe măsura valorii ei. Au urmat şi altele. Am păstrat de atunci legătura. Ne convorbeam destul de des (mai ales telefonic), fiindcă soţii Nicolau făceau naveta între oraşul lor de adopţie, Brăila, unde verile sunt mult prea fierbinţi, şi cocheta staţiunea Covasna, care îi întâmpina cu atmosfera ei răcoroasă şi miros de cetină. De asemenea, aici în mijlocul munţilor puteau să-şi trateze felurite beteşuguri. În ultima vreme însă vajnicul artist acuza tot mai des necazuri cu sănătatea, iar în cele din urmă s-a produs implacabilul sfârşit.
Amândoi soţii s-au implicat activ în toţi aceşti ani în viaţa culturală a oraşului lor de suflet, ca şi a judeţului Covasna, poeta Anthonia Amatti devenind membră a Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România. Aşa cum am semnalat cu satisfacţie de mai multe ori, este o mândrie pentru noi să o cunoaştem şi să o avem alături pe singura scriitoare profesionistă de expresie română (atestată USR) din judeţ.
Domnia sa ne reprezintă cu cinste în rândul breslei meşteşugarilor…cuvântului tipărit. Atât prin cărţile sale, cât şi prin participarea la anumite lansări de carte, la evenimente literare, precum manifestarea de tradiţie „La umbra nucului bătrân” care se desfăşoară la Casa memorială „Romulus Cioflec” din Araci, prin implicarea în diferite proiecte literare. Merită de semnalat în acest sens editarea volumului trilingv (în română, maghiară şi franceză) „Covasna, mon amour”, în primăvara anului 2014, ca un omagiu adus localităţii şi concetăţenilor.
Iată ce declara poeta Anthonia Amatti cu acel prilej: ”Mă bucur că a prins contur acest proiect cultural, volumul „Covasna – mon amour” constituind un dar de suflet oferit concetăţenilor mei, aceşti oameni harnici, amabili, ordonaţi, cu un dezvoltat simţ civic. Aici, în oraşul care a dat şi numele judeţului, noi, locuitorii simţim din ce în ce mai pregnantă dorinţa autorităţilor locale de modernizare, înnoire, astfel ca pitoreasca localitate din Curbura Carpaţilor să dobândească o alură de staţiune celebră, în care viaţa decurge normal, civilizat, la standarde europene”.
…Poeta Anthonia Amatti îmi spunea zilele trecute cu adâncă mâhnire , că în timp ce lucra la noul volum de versuri presimţea că se va întâmpla ceva rău în proximitatea sa. Aşa se explică de ce unele poeme sunt încărcate de o tensiune negativă, aproape morbidă. Chiar titlul are o semnificaţie aparte -„Graffiti”. Dar nu în sens peiorativ; ci unul nobil, nişte „desene pe suflet”, cum am intitulat prezentarea de faţă.
În accepţiunea actuală a termenului, multă lume înţelege prin graffiti acele mânjeli agresive în alb-negru sau color ce urâţesc peisajul cotidian, întâlnite până la saturaţie pe faţade, ganguri, pereţi, ziduri, uşi, ferestre, pe mijloace de transport în comun, chiar pe vagoane şi locomotive etc. Dar unde nu?
… În urmă cu 25 de ani, imediat după Revoluţia din România, am văzut cât de oribil pot urâţi asemenea desene în exces un oraş. Mă refer nu la unul oarecare, tern de felul lui, ci la celebrul magalopolis New York, care în pofida faimei sale, a impunătoarelor „building”-uri cu zeci de etaje, monumente, clădiri istorice fusese maltratat (in)estetic în aşa hal de parcă era un…ghetou!!! Cel mai aglomerat din lumea pe atunci, fusese agresat vizual de nişte „artişti” refulaţi, care împânziseră cu graffiti totul, fără a se sinchisi de nimeni şi de nimic.
Populaţia era disperată, de turişti, ce să mai spun. A venit pe acest val de nemulţumire generală un primar cu mână forte, care le-a promis newyorkezilor să redea strălucirea de altă dată a urbei lor. Ca atare, a emis o hotărâre ce-i trimitea rapid la…închisoare pe cei ce murdăreau şi urâţeau oraşul. Şi efectul s-a văzut în scurtă vreme. Nu mi-a venit să cred în primăvara următoare când am vizitat din nou „Big Apple” (astfel îşi alintă localnicii „town”-ul), cum s-au putut curăţa ca prin minune zidurile de asemenea desene dezagreabile. Municipalitatea le pusese în schimb la dispoziţie năbădăioşilor creatori de artă urbană nişte locuri speciale, unde fuseseră amplasate panouri gigantice ca artiştii veritabili ce folosesc… spray-urile în loc de peneluri să-şi arate talentul. Aşa da!
Dar iată cum vede autoarea Anthonia Amatti lucrurile în prefaţa volumului „Graffiti”: « Încerc să-mi asum şi alte conotaţii ale cuvântului-titlu. Termenul e blamat pentru că implică o „activitate” realizată uzual pe ascuns, ca o replică „obraznică” dată de unii frustraţi, nedeprinşi cu îndrăzneala luptei deschise (foarte adesea inutile).
Sunt însemne graffiti, simple lozinci, sau încercări spontane de „a se da talent”, neavând alte mijloace, sau calităţi necesare unui protest civilizat „pictorii” de ocazie, naivi, sau răutăcioşi, mâzgălesc ziduri ( adesea exact unde e o blasfemie) uneori urâţindu-le sau batjocurindu-le. Poetul din mine îmi impune amintiri ale frescelor, ale culorilor copilăriei, sau ale mesajelor primitive, ori ale universului concentraţionar. Deseori ne vine să ne „urlăm” durerile. Posibil că ţipătul să devină vopsea sau CUVÂNT CITIT».
Multe dintre capitolele volumului ilustrează semnificativ stare sufletească a poetei: „Tristeţi fără leac”, „Frica”, Dor de dor”, „Fără răpsuns”, „Cuvântul”…
Ce poate fi mai semnificativ decât acest pasaj:”Sunt penitentă fără de căinţă/ Închisă în carcasa străinelor acuze./ Nu-mi intră remuşcarea în fiinţă,/ Şi rugile mi se opresc pe buze”. Multe poeme abordează temele fundamentale ale existenţei, sinelui, dragostei, religiei, logosului, moralei şi, fireşte, iubirii faţă de semeni. Se vede că Anthoania Amatti este un cărturar, care pe lângă o lungă experienţă de viaţă, a acumulat şi ştiinţa de a-şi exprima într-un mod elevat, convingător şi suav simţămintele, trăirile, emoţiile, zbuciumul.
Prin pierderea Jumătăţii, s-a frânt iremediabil echilibrul Familiei sale . Doar versurile i-au mai rămas să-şi strige disperarea.
În „Risipire” aflăm că „Dacă ai putea să cumperi durerea mea,/ M-ai avea din nou pe mine!/ Şi ne-am reconfunda, purificaţi./ Dar tu nu mai vrei să cheltuieşti şi înviu degeaba/ De când nu te mai am, mi-am pierdut şi sinele/ Probabil că nu te-am avut niciodată!/ Deci nici eu n-am fost!”(…)
Acest al paisprezecelea volum din creaţia Anthoniei Amatti mi se pare a fi unul dintre cele mai bune, liricul şi dramaticul completându-se benefic pentru a da valoare demersului creator.
Lector de carte a fost regreratul Laurenţiu Nicolau, care şi-a pus astfel harul creator şi în acest domeniu. Cuvinte de apreciere trebuie spuse şi în legătură cu excelentele ilustraţii şi coperta realizate de un maestru în materie – prof. univ. dr. Ioan Horvath Bugnariu, preşedintele Filialei Cluj a Uniunii Artiştilor Plastici din România.
…Nu-mi rămâne decât să adresez felicitări realizatorilor acestei minunate cărţi pentru suflet şi inimă!
Horia C. Deliu
Toamna
Aștept ruginiul pestriț al pădurilor toamnei
Adulmec. Aroma pirsicilor coapte e un dor
Rabd-pe păr o ploaie iute mă înfioară
Îmi încordez auzul să nu pierd „ les violons de l`automne”
Sper. Sper că voi mai reuși să-mi culeg gutuile…
Bine că mai am gustul lor.
Și…s-a așezat peste crizantemă o brumă deasă, ascunzând culorile
(Anthonia Amatti- GRAFFITI)
