Deprimarea este o stare sufletească de demoralizare, de tristeţe şi de descurajare profundă şi persistentă, pe care o putem numi şi un regres psihic. Netratată, prin nerezolvarea problemelor care îl macină pe om, această stare se poate transforma într-o formă mai gravă, alienarea, adică o tulburare a minţii soră cu nebunia, când cel stăpânit de această stare ajunge la sinucidere sau crimă. Şi dacă la fondul problemelor se mai adaugă o altă „boală” frecventă, gelozia, atunci lucrurile scapă total de sub control, aşa cum ne-o dovedesc faptele cotidiene.
. .
Undeva, într-o localitate, un individ gelos îşi înjunghie soţia în faţa copiilor; în altă parte un individ îşi ucide fiicele, alţii îşi ucid fraţii sau părinţii, după care, probabil speriaţi sau cuprinşi de remuşcări, se sinucid. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, părând că deprimarea şi alienarea au cuprins un popor întreg, un popor care şi-a pierdut busola şi, presat de multele probleme nerezolvate, nu mai ştie să-şi regăsească drumul spre normalitate.
Mai zilele trecute o biată femeie s-a sinucis pentru că patronul nu-i mai plătise la timp salariul de câteva sute de lei, iar viaţa sărmanei depindea de aceşti bănuţi. Oare atât de puţin să valoreze viaţa unui om?! Pe de o parte disperarea femeii de a nu-şi fi primit modestul salariu din care să plătească dările către stat şi să supravieţuiască, iar pe de altă parte lipsa de corectitudine şi omenie a patronului, care îşi vedea doar interesele proprii. Ce să mai vorbim despre bieţii bătrâni care de-abia-şi mai duc zilele, nereuşind din amărâtele de pensii s-o scoată la capăt cu puţinul pe care-l primesc după o viaţă de muncă? Ce să mai vorbim despre starea spitalelor noastre, despre condiţiile precare ale unora, despre tot mai desele cazuri de malpraxis sau despre insuficienţa personalului sanitar ori despre plecarea în masă a medicilor în ţări străine unde sunt plătiţi regeşte, în comparaţie cu ce câştigă aici? Bineînţeles că ei au depus un jurământ, dar până la urmă se spune că „conştiinţa trece prin stomac” care are prioritate în menţinerea vieţii. Putem să-i condamnăm?! Am putea, dar înainte de aceasta ar trebui să-i condamnăm pe toţi care au adus România în această stare de deprimare şi alienare, în care doar jaful şi corupţia înfloresc, deoarece acestea au găsit aici terenul potrivit pentru „a se reproduce”. Şi înclinăm să credem că acestea nu sunt de natură extraterestră.
În sfera roz-portocalie unde îşi duc traiul fericit cei avuţi şi corupţii care, nemaiştiind pe unde să-şi ascundă averile, folosind chiar şi cavourile din cimitir pentru a-şi masca hoţia, grija zilei de mâine pare o glumă. Unii dintre aceştia dorm cu un Picasso sub pat şi cu alte asemenea valori dosite între pereţi falşi, ei declarându-se mari iubitori de artă, numai că le place şi metalul frumos încrustat şi aranjat în lingouri galbene pentru a-ţi lua ochii. Şi de ce n-ar fi aşa când proprietarul lor s-a ocupat de finanţele ţării? Păi dacă-ţi tot bagi degetele în butoiul cu miere, la un moment dat îţi vâri toată mâna şi nu te mai poţi opri până când nu te îneci de atâta dulceaţă. Ei da, cum să nu fie roz-portocalie viaţa acestor nababi români născuţi din sudoarea unui popor pe care tocmai ei aveau datoria să-l facă fericit?
Mult mai jos, la polul opus, în sfera bătând în negru-cenuşiu, îi găsim pe amărâţii lumii, mereu înşelaţi, mereu duşi cu vorba sau ademeniţi cu promisiuni deşarte şi puşi la treabă din zori şi până spre seară, căci cineva trebuie să susţină clasa trântorilor şi însetaţilor de putere, altfel castelul de nisip s-ar nărui repede îngropându-i pe toţi sub propria-i greutate. Aici îşi au loc disperaţii, alienaţii, cei lipsiţi de speranţă, cei fără viitor, căci lumea de când o ştim a făurit acest tipar din care cu greu se poate ieşi. Nu, n-o să le spunem „paria societăţii” acestor năpăstuiţi, căci n-ar fi frumos într-o ţară europeană „democratică” aflată în secolul al XXI-lea, ci trebuie să le zicem mai departe, precum se obişnuieşte: muncitori, şomeri, disponibilizaţi, pensionari şi alţii asemenea, care toţi la un loc îşi duc traiul lipsit de speranţă, la limita sărăciei şi disperării, căci cei din „sfera roz-portocalie” chiar şi atunci când sunt nevoiţi să schimbe vila sau palatul cu celula unei închisori, după un timp scapă şi „o duc bine”, căci „au rezerve”; au fost atât de deştepţi ca să se asigure, în timp ce pe un amărât din sfera de jos, dacă l-ai băgat „la răcoare” pentru vreo faptă mai măruntă, atunci e „Vai de mama lui!” cum ar zice poporul, căci fără bani şi sprijin dinafară este „un nimeni”. Şi aşa dreptatea a ţinut şi va ţine mereu cu cei bogaţi.
Şi ce este mai interesant în toate acestea, este faptul că cele două sfere se întrepătrund şi nu pot trăi una fără de cealaltă, dar deja aceasta este o altă poveste. Poate că într-o zi, dintr-un viitor îndepărtat, va exista o singură sferă, a celor fericiţi.
Mihai Trifoi
