. . Drama deportării, strămutării și arestării românilor din Bucovina de Nord,Ținutul Herței și Basarabia, constituie, și după 75 ani, o rană sângerândă pe trupul acestei comunități, greu încercate de-a lungul istoriei.
În satele românești din regiunea Cernăuți s-a plâns și se plânge mult. Sunt puține familii care să nu fi pierdut pe cineva drag în Gulagul sovietic sau care să nu aibă apropiați care au trăit ororile acelor vremuri. Aproape în fiecare localitate este ridicată o cruce, în memoria celor care au fost uciși, deportați, care au murit de foame sau frig și care au suferit chinuri de nedescris, pentru că erau români și gospodari.
Campania de deportări a început în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, când în teritoriile anexate de URSS, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, s-a declanșat represiunea bolșevică. Numai într-o singură noapte, mii de români — femei, copii, bătrâni — din regiunea Cernăuți au fost scoși din casele lor, urcați în vagoane de vite și duși în Siberia, de unde puțini s-au mai întors. Este primul val de deportări care a cuprins Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, cedate în 1940, peste 30 000 de persoane fiind ridicate în câteva ore și duse în Siberia sau la Cercul Polar de Nord.
Un astfel de destin tragic a avut și Anița Nandriș-Cudla, din satul Mahala, care a fost separată de soț și de mama bolnavă, pe care nu i-a mai revăzut vreodată și a fost deportată împreună cu cei trei copii ai ei și dusă undeva, în apropierea Cercului Polar. Timp de 20 ani, țăranca cu o voință de fier a supraviețuit regimului de înfometare, diverselor boli și muncii într-un mediu extrem de dur, unde și-a crescut cei trei copii și de unde s-a întors în anul 1961, când a continuat să trăiască o nouă perioadă de lipsuri și necazuri. Anița Nandriș, femeia cu doar trei clase primare, a scris povestea supraviețuirii sale, care a fost publicată în cartea de memorii intitulată „20 ani în Siberia. Amintiri din Viață” și care reprezintă una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit de români în Gulagul sovietic.
Pentru a marca împlinirea a 75 de ani de la începerea campaniei de deportări, strămutări și arestări din Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia, Institutul Cultural Român, prin Direcția „Românii din afara granițelor”, le-a oferit românilor din regiunea Cernăuți două reprezentații cu piesa „20 de ani în Siberia”, aflată în repertoriul Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, adaptare după cartea Aniței Nandriș.
Spectacolul, un monolog dramatic emoționant, interpretat de actrița Amalia Ciolan, a avut loc, sâmbătă seara, chiar în satul Mahala, al Aniței Nandriș, pe scena Casei de Cultură din localitate, situată aproape de monumentul care îi cinstește memoria și la câteva sute de metri de casa din care a fost ridicată femeia și cei trei băieți ai săi. Spectatorii prezenți în sală, unii dintre ei supraviețuitori ai acelor vremuri sau urmașii celor care au avut de suferit (mai bine de jumătate dintre săteni fiind atunci deportați), au fost foarte emoționați să retrăiască povestea destinului tragic al multora dintre rudele lor, reprezentat pe scenă de tragedia Aniței Nandriș și mulți dintre ei au plâns pe toată perioada reprezentației.
După spectacol, preotul Vasile Covalciuc și soția sa, Maria, nepoata Aniței, ne invită în casa din care femeia a fost ridicată, în urmă cu 75 de ani. Interiorul păstrează amintirea țărăncii simple, dar cu o credință nezdruncinată în Dumnezeu, iar nepoata sa își amintește că primul lucru pe care aceasta îl făcea dimineața era să se așeze în genunchi și să se roage. Urmașii săi ne spun că era o femeie bună, blândă, dar dârză și cu o voință de fier, care a ajutat-o să reziste timp de 25 de ani într-un univers al terorii, frigului și foamei.
Prezent la eveniment, consulul general al României la Cernăuți, Eleonora Moldovan, le spune celor prezenți că „Anița s-a întors acasă, într-un mod mai neobișnuit, așa cum se cuvine eroilor să vină acasă” și că astfel de proiecte culturale derulate de ICR au rolul de a trezi spiritual și identitar comunitatea românească.
„Toate delegațiile oficiale care vizitează localitatea Mahala se închină Aniței Nandriș. Nu e un monument, e un moment istoric Anița Nandriș, de aducere aminte a ceea ce a însemnat viața și istoria pentru comunitățile noastre. Să fim treji și să ne aducem aminte, să împărtășim și să-i învățăm pe copilașii noștri, tânara generație, pentru că uitarea este cel mai mare păcat al nostru”, a afirmat consulul Eleonora Moldovan.
A doua zi, la monumentul ridicat în memoria Aniței Nandriș, din centrul satului Mahala, s-a organizat un eveniment de comemorare și o slujbă de pomenire a celor care au avut de suferit în perioada bolșevică, iar printre cei prezenți s-au numărat și supraviețuitori ai acelor vremuri. Bustul Aniței Nandriș a fost ridicat cu sprijinul Consiliului județean Prahova, în anul 2012.
Aurora Bujeniță, de 80 ani, care a fost deportată cu familia ei pentru că tatăl său a reușit să treacă granița în România, le-a povestit celor prezenți la comemorare chinurile prin care a trecut în Siberia și a mărturisit că doar credința în Dumnezeu a ajutat-o să treacă peste acea perioadă.
„Când ne-am dus în primul lagăr eram 350 de familii și în decurs de un an ne-am întors în Sudostroi, 60 de persoane. Foame, înjosire, mâncați de țânțari. De-amu închipuiți-vă cât de multă lume a rămas. Acolo a rămas bunicul, acolo a rămas sora mamei, Mariuța. Îi arunca în mormânt comun și o lecuță de țărână deasupra. Știe Domnul unde îș și cum îs și cine calcă pe oasele lor. Mama tot timpul ne spunea că trebuie să mergem la patria noastră. Fratele nu vorbea deloc românește, dar eu am ținut minte că mama noaptea grăia cu mine românește. Când am ajuns acasă, casa era fărâmată și distrusă (…) Ne-am întors în anul 1947, anul foametei, și iarăși, de la început, foame și nevoi. Să le fie țărâna ușoară acelora care au rămas în pământuri străine, în țări străine, fără cruce, fără mormânt, fără prohod, fără lumânare. Ce-am suferit numai Domnul știe și numai rugăciunea la Dumnezeu și credința într-însul și sfânta Cruce pe care mi-am făcut-o cu limba, aceia mă ține și în ziua de azi. Scuzați-mă”, povestește Aurora Bujeniță, o bătrână cu un zâmbet senin, dar care mai păstrează încă pe chip durerea acelor vremuri.
La rândul său, profesorul Ilie Popescu, își amintește că într-o noapte, mama sa, împreună cu opt copii, printre care s-a numărat și el, a fost ridicată și trimisă în Kazahstan, purtând vina faptului că soțul său a încercat să treacă granița în România, la Fântâna Albă. Mânată de dorința de a-și proteja copiii, unii foarte mici, femeia i-a scris lui Stalin și, întâmplarea sau miracolul face ca după doi ani să fie eliberată și trimisă acasă. Abia după 45 de ani avea să afle că soțul său a fost condamnat la moarte la Moscova și împușcat. Profesorul Ilie Popescu a publicat povestea supraviețuirii familiei sale și, prin forțe proprii, a amplasat deja șapte cruci, în diverse localități din Bucovina, pentru a cinsti memoria celor care au avut de suferit în Siberia.
„E o rană cicatrizată și când vorbesc o deschid și mă doare extraordinar. Dar trebuie să vorbesc, nu pentru noi, cei care am trecut prin calvarul regimului comunist, ci pentru generațiile ce vin. Că ferească Dumnezeu să se repete ce a fost, nu dorim nimănui. (…) Am amplasat șapte cruci în memoria celor morți și mai am în plan alte trei. De fapt, este istoria neamului meu în piatră și am o bucurie că pot face ceva pentru neamul nostru. Tinerilor vreau să le spun să întărească dragostea de limbă, de cultură, credința în Dumnezeu și să cunoască istoria adevărată. Totul e în mâna lor, ca nu cumva să se repete cele ce s-au întâmplat în istorie. Să nu uitați că sunteți români, pentru că pe noi ne-au ținut dragostea de țară, de limbă, de popor’, afirmă Ilie Popescu.
Sunt însă și supraviețuitori care nu doresc să rememoreze ororile trăite în acele vremuri și pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina. Vorbesc cu voce joasă, parcă de teamă că orice cuvânt spus i-ar aduce înapoi în timp, când durerea a fost mult prea mare ca să fie împărtășită cuiva.
Primărița din satul românesc Mahala, Elena Nadriș, rudă cu Anița Nandriș, ne spune că „drama acestor oameni este cunoscută de fiecare casă și nu poate fi uitată, pentru că durerea se transmite din generație în generație”.
La rândul său, academicianul Vasile Tărâțeanu, președintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți consideră că drama neamului nostru nu poate fi dată uitării și, oricât de mulți ani ar trece, este o rană sângerândă care rămâne în sufletele și în memoria românilor.
„Iată că se împlinesc exact 75 de ani de atunci, de când în Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei, Ținutul Herța au intrat trupele sovietice, aducând, după cum spuneau ele, chipurile, „eliberarea”. În realitate, ceea ce au adus au fost deportările, foametea, incultura, dezrădăcinarea țăranilor noștri de pământul strămoșesc și multe-multe alte păcate care, de-a lungul timpului, s-au multiplicat. Dacă e să vorbim numai de satul Mahala, unde cu ajutorul ICR au avut loc acțiuni de comemorare a foștilor deportați, au fost deportați peste 1500 de oameni, mulți au fost împușcați aici, la prima lor încercare de a trece peste Prut și a fugi în România de teama urgiei bolșevice, la 7 februarie 1941. Apoi, în noaptea de 12 spre 13 iunie au fost ridicate 13 000 de familii de români și duse în Siberia. Și teroarea a continuat și în perioada 44-56, când oamenii noștri au fost ridicați și duși în Siberia. Tragedia neamului nostru este enormă’, ne spune Vasile Tărâțeanu.
Aflat la reprezentațiile piesei „20 ani în Siberia” în satul Mahala și la Cernăuți, directorul Direcției „Românii din afara granițelor” din ICR, Radu Baltasiu, a declarat că aceasta este una dintre cele mai recente perle teatrale ale Teatrului Național, prin care publicul, cu ajutorul ICR, poate avea acces la memoria semnificativă prin manifestări ale culturii majore, pornind de la mărturii locale, organice, țărănești.
„Monologul Amaliei Ciolan face apel la cel mai puternic transfigurator la care are acces omul: lacrima mântuitoare a suferinței întru credință, neam și țară. Momentul începutului răului lumii este foarte bine surprins în dramatizare, în spiritul memoriei Aniței, care scria despre noaptea de iunie 1941: „Când a început să scoată lumia din casă, să încarce pe mașini, s-a început un zgomot prin sat, de îți păria că e sfârșitul lumii”. Și sfârșit a fost pentru 20 de ani și mai bine. Crucea acestor martiri este una dintre cele mai solide legături dintre România și comunitățile sale istorice, de dincolo de frontieră, și totodată una dintre cele mai frumoase experiențe de rezistență neprihănită, fără ură, adevărat model european de integrare între state. Institutul Cultural Român prin Direcția Românii din Afara Granițelor își propune să fructifice și să tezaurizeze aceste elemente de substanță, mărturii, prin acțiuni culturale de teatru, conferințe, comemorări”, a declarat Radu Baltasiu.
Acesta a punctat faptul că memoriile Aniței, reprezintă „un adevărat requiem scris de o țărancă care a reușit să înfrângă un imperiu” și a apreciat jocul magistrat al Amaliei Ciolan, „una dintre cele mai rafinate actrițe ale momentului, de mare forță interpretativă”.
De altfel, actrița Amalia Ciolan a mărturisit că în momentul în care a aflat că va juca în satul Mahala și la Cernăuți, a simțit o responsabilitate enormă, ținând cont că mulți dintre spectatori au trăit acele vremuri, dar recunoaște că acești oameni și sufletul lor i-au luat greutatea de pe umeri și au făcut-o să se simtă ca în imponderabilitate.
„În momentul în care am intrat aici m-am simțit foarte „acasă”, mi-am dat seama că istoria a creat disensiuni între oameni, că oamenii aceștia au fost deportați, au fost obligați să plece de aici, dar spiritul lor a rămas. (…) Și atunci, fără să spun cuvinte prețioase, m-am simțit ca acasă, ca și cum am venit la bunicii mei. M-am simțit bine, m-am simțit emoționată și într-o permanentă fericire. (…) Iar mesajul cel mai curat și cel mai simplu al piesei este mesajul uman. Aproape nu are importanță că Anița este româncă, deși contează foarte mult că-i din neamul acesta. Dar, uman, ea conține ceea ce este mai valoros în om: dragostea de pământ, dragostea de familie și dragostea de Dumnezeu. Dacă avem lucrurile astea în noi, putem să învingem orice greutate ne vine”, a afirmat Amalia Ciolan.
În satele românești din regiunea Cernăuți se plânge mult și acum, la 75 de ani de la tragicele evenimente. Oamenii ridică în continuare cruci pentru a cinsti memoria celor care au suferit în acele timpuri, care au plecat și nu s-au mai întors. Așa este cazul satului Budineț, unde bătrâna Floarea Dumitriuc, de 92 de ani, are grijă, în fiecare zi, de un monument pe care l-a amplasat în livada familiei, după ce a visat nopți la rândul că trebuie să pună ridice o cruce pentru sătenii, care au pierit pe pământurile străine.
Dar cele mai importante monumente ridicate în regiunea Cernăuți sunt în sufletele oamenilor, care nu pot și vor să uite, și în memoria comunității, pe care durerea extremă a determinat-o să rămână neclintită în credință și în dragostea de neam.
AGERPRES
