PAGINI REGĂSITE. Gazeta “La noi în Treiscaune”, din 19 noiembrie-10 decembrie 1933, publică, în serial, sub semnătura lui R.V. Bossy, articolul Recunoaşterea oficială a numelui România, articol datat octombrie 1933, Viena.
Aflăm că Poarta Otomană a sancţionat “contopirea administrativă a Moldovei cu Ţara Românească numai pe timpul domniei lui Cuza Vodă”, prin firmanul din 7 decembrie 1861. În intenţia Porţii şi a Puterilor garante era vorba de o “fuziune temporară”. Dar autorităţile române au început să adopte termenul de “România” în loc de “Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, termen impus de Convenţia din Paris din 19 august 1858.
Turcia şi Austria au făcut demersuri pentru a nu se admite întrebuinţarea denumirii “România”. Ministrul de externe austriac a propus omologului său din Londra, lordului John Russel, un demers colectiv la Bucureşti pentru a aminti “moldo-valahilor” caracterul temporar al unirii lor. Lordul Russel nu s-a raliat acestei propuneri. Austria se temea, pentru că folosindu-se termenul “România” se implicau şi “populaţiile româneşti din Austria la mişcarea care are loc pe malurile Dunării de jos”. Austria a intervenit în acest sens la “Sublima Poartă” pentru a se păstra “principiul separaţiunei celor două provincii, acordând principelui Cuza unirea administrativă şi legislativă numai cu titlu viager”, arătând că se vor ivi dificultăţi “dacă nu se vor pune din timp un zăgaz veleităţilor moldo-valahilor de a se constitui într-un stat sub numele de România”. Lordul Russel a mai refuzat încă o propunere a Austriei pe acest subiect. Autorităţile române s-au folosit însă constant de numele nerecunoscut oficial. În anul 1866, principele Carol de Hohenzollern–Sigmaringen este proclamat “Domn al României”. Dar Viena şi chiar Parisul foloseau, în continuare, şi în 1869, termenul “Moldo-Valahia”. Doar Prusia, prin consulul general, i se adresează lui Carol ca “Principe al României”. În 1870, Austria şi Rusia acceptă întrebuinţarea numelui de România, prima putere condiţionând obţinerea asentimentului Porţii. Turcia rămâne intrasigentă şi în 1871, folosind termenul de “Principatele Unite”. Austria, fiind interesată de încheierea unei convenţii privind joncţiunea căilor ferate române şi austriece şi de alte convenţii a fost interesată de recunoaşterea denumirii “România”, însă se opunea, prin cancelarul conte Andrassy ca principele Carol să poarte titlul de “Domn al românilor”, deoarece “Austria, având şi români ca supuşi, nu poate tolera ca suveranul să ia titlu de Domn al românilor”, în caz contrar, “ar face să înceteze numaidecât legăturile amicale care există între Austria şi România”. Guvernul român a renunţat astfel la titlul de “Domn al româilor”. Ca răspuns la opoziţia Turciei, ministrul de externe român, Vasile Boerescu, a rugat pe reprezentantul român în Turcia, Iancu Ghica, “să se folosească cu orice prilej pentru a menţine cât mai des cuvântul <<supuşi români>> la corespondenţa oficială adresată Porţii, ca afirmare permanentă a dreptului nostru„. Mihail Kogălniceanu, ajuns ministru de externe la 11 mai 1876, a cerut din nou Turciei recunoaşterea numelui de România şi trimite un memoriu la 7 iulie 1876, cerând “recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui său istoric”. Din partea Turciei a venit un răspuns sfidător: “Pentru moment Poarta se ocupă de lucruri mai importante”. Kogălniceanu, revoltat, “adresează un mesagiu ameninţător Porţii şi, spre a nu crea dificultăţi prea mari ţării, se retrage din minister”. Românii continuă cu intervenţii energice la Poartă şi obţin şi sprijinul reprezentanţilor puterilor europene, “mai ales concursul activ al lui sir Henry Elliot”. Savfet Paşa promite în 1876 că “faptul va fi îndeplinit în foarte scurt timp”.
A venit însă Războiul de Independenţă, care a rezolvat această problemă. Raoul V. Bossy (el însuşi diplomat, era în perioada 1931-1934 consilier la Legaţia Română din Viena) laudă în final “acţiunea diplomatică statornică a României, după cum răsare tot mai luminoasă icoana acelora cari, în scurgerea deceniilor, au stat neclintiţi în slujba ţării”.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
