A trecut mai bine de o lună de la întoarcerea acasă a celor 10 temerari care au participat la a 6-a expediţie pe Mont Blanc, organizată de Asociaţia Alpin Sport din Sfântu Gheorghe şi coordonată de alpinistul Tulit Zsombor. Deşi la începutul verii erau înscrise 55 de persoane, la finalul perioadei de pregătire au fost acceptate 10 persoane, printre care doamna doctor Deme Judit împreună cu fiica sa Kinga.
Doamna Deme, de unde v-a venit ideea de a vă înscrie şi, ulterior, de a participa la această expediţie?
A fost o dorinţă a mea mai veche, deoarece, eu totdeauna am fost o pasionată a munţilor şi a drumeţiilor şi, de aceea, mi-am educat şi copiii în acest sens. Astfel, în fiecare an, de câte ori am avut ocazia, am mers în drumeţii prin ţară, în Ciucaş, Piatra Craiului, la Piatra Singuratică, în Făgăraş, unde ne ducea gândul să ne ducem. Însă, ideea de a mă aventura peste 3000 de metri mi-a venit cu ocazia acelor câteva zile de schi pe care le-am petrecut în străinătate, pe parcursul câtorva ani. Atunci mi-am pus în gând că ar trebui să vin vara, pe jos, să văd cum arată piesajul pe care îl vezi de pe schiuri, iarna.
Când am citit ştirea din ziar cu privire la înscrierile pentru o nouă expediţie pe Mont Blanc, i-am spus fiicei mele Kinga, în vârstă de 20 de ani, că îmi doresc să merg pe vârful muntelui, iar ea, împreună cu fiul meu, să mă aştepte la Chamonix, într-un camping. Însă, răspunsul ei a fost prompt: Dacă tu te duci, de ce nu m-aş putea duce şi eu? Aşa că ne-am înscris amândouă pentru a merge în expediţie. Iniţial dorea să vină şi fiul meu- un adolescent de 15 ani. Dar, în această vară a terminat clasa a VIII-a şi a avut un an mai greu, astfel că a renunţat.
Ce a urmat după înscriere?
Toţi cei care ne-am înscris am început pregătirea fizică ce a ţinut 6-8 sfârşituri de săptămână. Am început cu Piatra Mare, Ciucaş, Cheile Râşnovului, Făgăraş, Cheiele Vârghişului şi Piatra Craiului. Am făcut căţărări, coborâri în rapel, şi-am învăţat cum să utilizăm diferitele echipamente de alpinism (mersul cu crampoanele şi utilizarea acelui ciocan pentru gheaţă le-am experimentat în munţii Făgăraş). Una e să mergi pe o potecă, şi alta e să ai tot felul de lucruri noi pe care trebuie să le înveţi, deoarece, până la urmă şi mersul legaţi în coardă e greu, şi nu din punct de vedere fizic, ci trebuie să fii atent la ce face cel din faţa ta dar şi la cei din spate, dacă pot să ţină pasul. Necesită o corelare a tuturor persoanelor care sunt în aceeaşi coardă.
Împreună cu Kinga am participat la toate pregătirile, dar ea a fost mai hotărâtă să se antreneze pentru expediţie. Astfel, în timp ce eu am mai avut obligaţii şi în spital, ea a putut să se antreneze şi în timpul săptămânii- să meargă cu bicicleta, să alerge pe stadion. Şi pentru că selecţia echipajului s-a făcut pe baza unor probe eliminatorii care au vizat rezistenţa fizică şi mentală, atât eu dar mai ales Kinga am fost foarte fericite atunci când am fost selecţionate în echipa formată din 6 băieţi şi 4 fete, în care eu am fost cea mai în vârstă iar cel mai tânăr participant avea 18 ani.
Pe timpul pregătirilor v-a trecut prin gând să renunţaţi sau v-aţi zis: Fie ce-o fi?
Chiar după prima întâlnire mi-am spus că şi dacă nu o să ajung în Mont Blanc, faptul că în decurs de o vară am avut atâtea excursii frumoase, am învăţat atâtea lucruri noi, şi am trecut prin câteva experienţe pe care nu ştiu dacă voi mai avea şansa să le am în viaţă, mi-am zis că merită şi fără Mont Blanc. Faptul că mi-a ieşit şi Mont Blancul, a fost nemapomenit.
În timpul antrenamentelor, câteodată am simţit că mi-e greu şi mi-am pus întrebarea: Oare pot să fac faţă? Şi asta pentru că toţi participanţii erau mult mai tineri decât mine; pot să spun că părinţii multora dintre ei erau mai tieneri decât mine. Vă daţi seama că şi lor le-a fost greu să mă considere ca fiiind un coechipier egal lor.
Cum a fost pe Mont Blanc?
Porinirea se face din Saint Gervais, un sat mic de lângă Chamonix de unde se pleacă pe majoritatea traseelor de Mont Blanc. În gara din Saint Gervais am avut acel sentiment că e imposibil că eu pot să fiu în acel loc; am trăit un sentiment ciudat şi m-am întrebat: Oare mie mi se întâmplă toate acestea? Dar da, mie mi se întâmpla acel lucru minunat. Am mers cu un trenuleţ care duce turiştii la 2300 de metri (cât vârful Piatra Craiului în România). De la 2300 de metri sunt două tabere- una la 3200 metri iar cealaltă la 3800 metri. Până anul acesta, la fiecare tabără se putea înnopta în cort. Anul acesta numai la 3200 s-a putut. Acolo am stat în cort, şi aceasta a fost o experienţă interesantă.
Am prins o vreme frumoasă, şi ăsta a fost un lucru foarte bun. De la 3200 m este zăpadă, iar faptul că a fost soare, cer senin, nu a bătut vântul, a făcut ca să ne bucurăm din plin de frumuseţea naturii. Când am ajuns în vârf mi-a venit să plâng (de fapt toate fetele asta am făcut). Mi s-au adunat lacrimile în ochi de bucurie, în primul rând că am ajuns acolo unde mi-am propus să ajung.
Aţi pus tricolorul pe vârful muntelui?
Ştiţi ce este foarte interesant? Pe vârf nu există niciun semn că acolo este punctul final al expediţiei şi chiar nu am văzut niciun steag. Cei zece membri ai echipei ne-am dus pe Mont Blanc cu sufletele noastre, însă, pentru că expediţia s-a numit „Secuii la înălţime”, am avut un steag secuiesc care a fost dus de cel mai tânăr membru al expediţiei, Attila, un tânăr de 18 ani din Miercurea Ciuc, care acum este elev în clasa a XII-a.
Pe timpul expediţiei a fost nevoie de intervenţia Dvs., ca medic?
Din fericire nu, ci doar în cazul unor mici disconforturi de aclimatizare gen durere de cap sau greaţă care au putut fi ameliorate foarte uşor. Şi asta pentru că am fost antrenaţi cu toţii foarte bine, toţi membrii echipajului au fost în condiţie fizică foarte bună şi sănătoşi.
Am avut la mine medicamente şi m-am pregătit pentru tot felul de posibile situaţii, însă doar cele mai simple au trebuit utilizate. Drept urmare, am zis că cineva acolo sus ne iubeşte, pentru că, a fost un moment care ne-a şocat deoarece, aproape în faţa ochilor noştri s-a produs un accident cumplit. Pe o potecă îngustă, pe o creastă , unul dintre turişti a alunecat la coborâre (nu erau asiguraţi în coardă) şi a căzut într-o prăpastie de gheţari. A fost nevoie de intervenţia alpiniştilor de la salvamont şi a unui elicopter pentru a-l salva.
După o aşa experienţă, aveţi în plan o altă expediţie?
Nu se ştie niciodată. A fost atât de frumos, încât mi-ar plăcea să mai am parte de asemenea experienţe .
Maria Graur
