Are 99 de ani. În toamnă îi face. Mai în glumă, mai în serios, îmi zice că a făcut contract cu viața pe 100 de ani. E sprinten pentru vârsta pe care o are, sănătos tun și nu prea stă locului – când îl cauți, e prin vecini, ba pe bancă, la vorbă, ba la neamuri, interesându-se de sănătatea lor sau de ce le mai fac animalele. E o minune de om. Și e o plăcere să stai de vorbă cu el, asta după ce treci printr-un interogatoriu deloc neobișnuit pentru oamenii locului – „Sunteți de-aici? De-a cui sunteți? Câți ani aveți? Sunteți măritată?”. Am observat, și nu doar acum, că oamenii ți se destăinuie mai ușor după ce s-au lămurit că faci parte din comunitate, că ești de-a lor.
În timp ce îmi povestea întâmplări din viața lui, deloc ușoară în prima ei parte, des rostea, ca o concluzie, uneori cu lacrimi în ochi, alteori cu zâmbet de mulțumire, „și-uite așa ne-am petrecut”. Așa că vă invit să privim în urmă, la drumul vieții unui om de vârsta unui secol. Viață petrecută la oi, pe munți, în transhumanță, în refugiu, apoi în liniștea familiei.
„Tata Titu” s-a născut în 1922, la Păpăuți. Rămas orfan de tată, împreună cu surorile lui mai mici, ajunge la Covasna în 1940, când mama lor s-a recăsătorit cu un voineștean, Ioan Bârlă. În 1949 se însoară cu vecina lui, Maria Manea, cu care a avut două fete. Dar mai bine să îl ascultăm chiar pe el:
– Am venit aici în ’40. Am vint, am dormit o noapte sau două, nu pot să spui precis. Vecinul (n.n. arată spre casa din dreapta, a familiei Bârlă) a fost taică-meu de-al doilea, să zic așa. M-a luat și m-a dus la oi, în județul Buzău, la Bobocu. În martie a fost asta. N-am mai vint acasă, că în ’40 toamna ne-am refugiat, n-am mai tras acasă. La Sita Buzăului, acolo am fost refugiați, am fost găst un om bun. Revenind la oi: noi, cu oile, de la munte ne duceam unde găsea bătrânu’ loc de iernat bun, fân pentru iernat, acolo iernam. Am iernat patru ani la rând acolo, în județul Buzău. Acolo mă cunoșteam cu toți, aici nu mă cunoșteam cu nimeni; nici pe soția mea pe care-am avut-o n-o cunoșteam bine atunci, chiar de eram vecini. Că dacă veneam rar acasă… Am vint după copchii: era mama cu cinci copchii acasă și-am luat-o p-asta mai mică și-am dus-o-n șchinare, am trecut-o granița până la Sita Buzăului, adică o comună de lângă, nu mai știu cum îi zicea. Acolo am stat două zile și m-am dus îndărăt la oi. Toamna am vint, ne-am dus în Ardeal, acolo am iernat…pe Târnavă, nu mai știu care Târnavă, pe lângă Târgu Mureș.
– Cât timp făceați pe drum, cu oile? De exemplu, până la Târgu Mureș în câte zile ați ajungeați?
– Apăi nu ne sileam. Nu ne sileam, că dacă găseam fir de iarbă și nu ne zătignea nimeni, stăteam. Nu ne sileam, că știam unde ajungem și făceam așa ca să se sature animalele. Dormeam în cojoc, pe lângă oi.
– Aveați oi multe?
– Aveam, că nu erau numai ale noastre. Se întovărășeau mai mulți. Bătrânu’ avea vreo doi frați, el le văra și ierna oile mai mult.
– Vă plăcea la oi? Nu era muncă grea?
– Dacă nu-mi plăcea, poate plecam și-i lăsam, dar mi-a plăcut. Așa că… toamna plecam, primăvara vineam, stăteam la munte… n-a fost ușor, dar îmi plăcea. Așa ne-am petrecut cu oile. Așa făceau toți.
– Vorbiți-ne, vă rog, despre Sântilia din tinerețea dumneavostră. Cum era pe-atunci?
– Câteodată cădea duminica, altădată cădea că era după duminică…uite-așa…mi-aduc aminte că odată zic că viu de Sântilie; de unde, că am vint sâmbăta și luni am plecat. Treceam pe la o stână p-acolo și m-au întrebat: „un’ te duci, nea Mitre?” Mă duc la oi! „păi mâine-i Sântilia!”; eu nu lăsasem la oi numa’ doi băieței și n-aveam nădejde pe ei, cine știe ce se poate-ntâmpla…și acasă n-au zis că „stai de Sântilie”, au fost bucuroși că mă duc, să fie sigure oile acolo. Ș-așa a fost!
– Și eu care speram să-mi ziceți că v-ați cunoscut soția la Sântilie…
– Am cunoscut-o ca vecină. Că aici stătea (n.n. în casa în care locuiește acum Tata Titu, alături de casa tatălui său vitreg). Da’ nu ne cunoșteam prea bine, nici poveste nu era. Într-o toamnă nu ne-am mai dus cu oile în Ardeal, ne-am dus în Regat, prin județul Buzău. Asta a fost în ’48. Și vine bătrânu’, încarcă căruța cu porumb. În ’48 a dat Dumnezeu bucate bune, cereale, porumb din belșug. Și mi-a-ncărcat căruța cu porumb și zice: „te duci acasă, n-o duci la tine, o duci la Țica, la vecina”. Știam cine e. Am vint, am tras acasă, fără să vorbesc. Văd că erau mândre. Am descărcat căruța, am dus porumbul sus în pod, caii i-am băgat în grajd, dincolo, că eram vecini. Eu nu știam, da’ zicea bătrânu’ „vezi s-o iei pe Țica!” (că Țica o chema și pe fată, și pe mamă-sa). În iarna aia nu m-am mai dus la oi până primăvara. Și uite-așa ne-am petrecut… În ianuarie ’49 ne-am căsătorit, în ’50 am avut-o pe Viorica, care s-a-nstrăinat, în ’55 pe Maruțica (n.n. fiica cu care locuiește acum; doamna Maruțica intervine râzând: „eu trebuia să fiu băiat, dar n-a fost să fie”; între timp, ne uităm la poze de familie). Din ’49 până în 2005 am fost împreună, când ne-a părăsit nevasta. A murit la 80 de ani. Uite-așa ne-am petrecut…
– Câți frați ați avut?
– Când a murit taică-meu bun, eram trei. Aveam o băiețică micuță, mititică, după taică-meu a murit ș-aia. Am rămas cu două surori, una o am și-acum, Maria, cu cinci ani mai mică decât mine. A lui Poțeraș, stă aici, aproape. N-a fost ușor, că am rămas de mici fără tată. P-atunci, prieteni, vecini, se duceau vara la Telechia, ciobani la unu’ care-aduna oile, un zăbălean. Și mă luau și pe mine, ca să dau la ușă. Am fost vreo trei veri la oi, dup-aia am rămas. Cât trăia tata, era slugă la un boier. Ăsta știa că tata a murit și i-au rămas copiii orfani și-a vint după mine, m-a găsit, m-a luat și m-a ținut acolo până-n ’40. Da’ eu nu știu că mi-a dat ceva, că nu mi-a dat, că ce mi-a plătit, ce-au luat pe urma mea…nu știu. Și în ’40 am ajuns aici, în Voinești. A vint mama acasă, că era plecată în timpul ăla, a vint cu căruța, ne-a luat pe toți trei, ne-a adus aici. A doua sau a treia zi m-a luat și m-a dus la munte, la oi. Uite-așa am petrecut… O aveam și pe mama, m-au ținut destul de bine îmbrăcat, n-am avut treabă. Acasă nu prea veneam, da’ mereu ne trimetea primenelile de-acasă, curate, spălate; de-acolo (de la oi) le trimetea devale. Și mult acasă n-am stat. Aicea pot să zic că după ce m-am însurat am început a cunoaște lumea din Covasna. Până atunci, pe nimeni nu știam.
– Aș vrea să ne întoarcem un pic la viața pe munte, cu oile și vă rog să ne povestiți despre întâlnirile cu animalele sălbatice, că sunt sigură că au fost. Veneau lupii, urșii?
– Vineau, da’ aveam câini buni! Îmi aduc aminte acum de-o întâmplare: am avut un măgar, niciodată nu trebuia să-l legi. Alții îi mai legau, că nu stăteau. Ăsta dormea în aripa oilor, lângă oi. Într-o noapte, a dat să vie ursu’. Acuma, că l-or fi simțit câinii mai repede, cum l-or fi simțit, că l-au fugărit drept peste măgar. Măgarul a fugit vreo treizeci de metri… Ursul a fugit, au tăcut și câinii. Eu n-am văst că măgaru-i fugit, numa’ dimineață am văst că nu-i. Mă duc oleacă mai la vale, îl găsesc trântit – n-avea nicio zgârietură, cred că a murit de frică, i-o fi pleznit inima; l-am chipăit, nicio vătămătură n-avea; nu l-a-nceput ursul, că pe urs l-au gonit câinii.
– Aveați încredere în câini!
– Aveam! Îi păstram pe ăi pe care-i vedeam buni… fătau cățelele, îi lăsam să crească, pe care-i vedeam că-s mai buni, îi opream. Cum îi alegeam? Îi vedeam! Ca și mama pe băieți, vede care-i mai rău și care-i mai bun. Și nu le era frică de urs, că dacă simțea unu’, săreau toți la sălbăticiune! Și ne bazam pe ei! Că toamna plecam, ne duceam pe unde găseam tomnat și iernat bun, primăvara vineam și urcam la munte…
– Pe ce munți ați vărat?
– Păi…în ’40 aici, lângă Comandău, în Borta; în ’41, în Clăbuci, în ’42 în Meneșberț, în ’43 pe Goru, în ’44 în Zăpadu… în ’44 toamna n-am mai plecat d-acolo. În septembrie ’44 rușii cu nemții au trecut dealu-ncoace, în ’45 s-a terminat războiul. Am părăsit Sita Buzăului și-am tras acasă. V-am zis că am lucrat și la C.A.P.? După ce m-am căsătorit, n-am mai stat la oi. În ’49, vara, mi-am luat doi cai, am ținut caii până am intrat cu ei în C.A.P. Și în C.A.P. am rămas până l-au dărâmat pe Ceaușescu. Numa’ cu caii am umblat, nu mi-a fost rău. Aveam cereale, era podu’ plin, se rupea, că făceam câte 600 de norme, că ne plăteau la normă. Așa că…nu m-am înstrăinat de-acasă. După ce-am ieșit la pensie, n-am părăsit C.A.P.-ul, mă plăteau, aveam și pensie…și ne-a dat și 15 ari de pământ…
În acest moment, fiica domnului Dumitru Oltean intră în încăpere cu o mână de poze vechi, alb-negru, care îi trezesc amintiri. Este momentul să îl întreb pe „Tata Titu” ce sfat le-ar da tinerilor de azi: Să își trăiască viața în cinste și omenie!
Probabil dumneavoastră, cititorii acestui articol, l-ați fi întrebat mai multe și mai diverse. Eu, ascultându-l, mă gândeam cum un om care multă școală n-a făcut, că a muncit din greu de mic, a fost atât de frumos școlit de viață. În vremurile noastre, cu prea mulți cărturari și mai puțini înțelepți, acest om, cu simplitatea lui și seninătatea cu care își trăiește cei 99 de ani, cu felul lui de-a fi și de-a vorbi, ne este exemplu. Exemplu de firesc, de simplitate, de românesc.
La mulți și frumoși ani, cu sănătate, domnule Dumitru Oltean! Să ne vedem sănătoși și să sărbătorim în ziua în care faceți suta, așa cum ați promis!
Prof. drd. Florentina Teacă
