Ce este prezentul nostru dacă nu o mixtură între ce a fost, ce este şi ce visăm să fie? Şi, desigur, trebuie să fim atenţi la ce visăm…
Era o vreme când vechii africani îşi proiectau dorinţa în viitor, deci în prezentul nostru, visând la o cale de comunicare directă şi rapidă, dar pentru că nu o puteau realiza tehnic şi pentru că, totuşi, nu erau lipsiţi de inteligenţă, au inventat „tam-tam”-ul, un fel de tobă africană, al cărei „limbaj” sonor era menit să înştiinţeze ceva sau să avertizeze cu privire la un pericol iminent. Şi astfel ei comunicau rapid cu triburile învecinate. Astăzi însă acest sens arhaic s-a mai păstrat pe ici pe colo în forme alterate, cam cum ar fi pe la noi circulaţia ştirilor prin comunităţile săteşti, numită peiorativ şi „radio-şanţ”, căci în rest şi sătenii au radio, televizor, internet şi telefon mobil. Însă în zilele noastre, cu sens figurat, cuvânt tam-tam înseamnă: „zgomot mare, zarvă; publicitate excesivă”.
„Cancan” – cuvânt de origine franceză, având sensul de bază: „dans excentric de cabaret”, are şi sensul secundar de „intrigă, bârfă, vorbă răutăcioasă”, şi după cum ştie toată lumea de intrigi şi de bârfe cam nimeni nu scapă… Dar o fi vreo legătură între cele două cuvinte? Bineînţeles că este, fiindcă cei care se ocupă de cancanuri fac mult tam-tam, adică multă zarvă ca să-i audă lumea. Era în copilăria mea în oraşul natal un turc cu o tarabă cu îngheţată. Şi ca să-şi atragă muşteriii, striga în gura mare: „Ce-i la mine nu-i la nime!” şi „Cine cumpără de la mine toată noaptea doarme bineee! Veniţi, oameni buni! Veniţi la îngheţată!” Şi lumea, amuzată, mergea şi cumpăra îngheţată…
Astăzi însă, nemaifiind „turcul cu îngheţata”, oamenii tot se duc acolo unde e zarvă mare şi se uită „ca la urs”, însă locul turcului l-a luat Măria Sa Televizorul, unde cancanurile fac un mare tam-tam înfăţişându-ne fel de fel de „nunţi şi divorţuri de operetă”, nu de puţine ori trucate de dragul publicităţii, încât îi zăpăcesc pe bieţii oameni de nu mai ştiu ce să facă cu viaţa lor amărâtă. Şi vezi o „nuntă împărătească” cu o mireasă ca-n poveşti, că o cheamă Bianca sau Monica ori altfel, are mai puţină importanţă, important e că mireasa are o rochie şi accesorii cumpărate la Paris ori la Viena pe mii de euro, că mirii îşi jură credinţă „până la moarte”, că nuntaşii „aleşi pe sprânceană” vin în limuzinele cele mai luxoase şi se face bal mare, mai ceva ca în capitala Austriei, şi toată lumea e fericită, ce mai, zarvă mare, adică mare tam-tam. Dar să vezi apoi după vreo trei luni cum „porumbeii” noştri, care cu puţin timp îşi ciuguleau din palmă, acum se iau la palme şi se ciugulesc în cap, şi hai la tribunal, căci vezi Doamne, cică nu mai sunt „compatibili”, că „al meu face ochi dulci ăleia”, că „a mea s-a întâlnit cu altul”, şi repede la divorţ, domnule! Cică apoi trebuie „să-şi refacă viaţa”… Dar nu de puţine ori vedem că vechii îndrăgostiţi-divorţaţi-şi reîmpăcaţi o iau de la capăt şi tam-tamul continuă. Şi dacă nu-s ei, vin alţii asemenea lor şi televiziunile se întrec în a face zarva mai mare, căci „le creşte ratingul” prostindu-i pe cei care se uită. Ce-i drept, în lumea aceasta de cancan mai sunt cupluri care rezistă mai mult, dar după un timp, îmbogăţindu-se nevoie mare şi dând de „bucluc”, şi ei repede la divorţ, căci averea câştigată uneori fraudulos trebuie „trecută pe numele soţiei”, ca bietul soţ să intre „în stare de faliment”, altfel cum poţi păcăli societatea? N-aţi văzut doar că şi pe cei „penali” îi apucă toate bolile când trebuie să dea socoteală, şi toţi cer clemenţă şi spitalizare, fiind capabili chiar să-şi „facă rost” de o boală-două, numai să scape…
Şi iată cum tam-tamul şi cancanul fac casă bună împreună aruncând „praf în ochii poporului”, ca astfel el să nu vadă realitatea adevărată. Căci la urma urmei ce l-ar interesa pe omul de rând lamentările Biancăi sau Monicăi şi ce ne foloseşte nouă să vedem fastul „nunţilor de operetă” şi bogăţiile fără număr afişate ostentativ? Şi ce gândesc familiile mizere uitându-se la asemenea spectacole ale celor îmbogăţiţi, când pe masa lor farfuriile sunt goale şi copiii bolnavi ori cu hainele rupte? Cum îşi permit aceşti „bogătaşi de mucava”, căci cei adevăraţi sunt mai cumpătaţi, să sfideze poporul, iar televiziunile de ce-i promovează cu atâta sârg?! Într-o ţară sărăcită, care suferă, n-ar trebui toţi să pună mână de la mână şi să sprijine efortul comun pentru a ieşi la liman?! De ce unii potentaţi „instigă” oamenii ca să le urmeze exemplul prost, şi atunci mulţi încearcă să ajungă (pe orice cale) unde sunt aceştia, adică să meargă „pe drumul pierzaniei”? De ce alţii, mai neiubitori de ţară, inventează Crimei acolo unde nu sunt şi vor cu orice chip să fie singuri şi izolaţi, crezându-se o „rasă pură”, când de fapt toţi suntem „copiii lui Dumnezeu” şi ar trebui să ne iubim unii pe alţii şi să ne ajutăm reciproc?! De ce „iubirea faţă de aproapele” nu este mai puternică decât invidia, dispreţul şi ura faţă de aproapele? Probabil pentru că mulţi şi-au pierdut credinţa faţă de Dumnezeu, şi atunci rămâne „fiecare cu Dumnezeul lui” şi se descurcă cum ştie şi cum poate, şi în acest caz avem cu toţii marea şansă de a înainta victorioşi „pe drumul pierzaniei…” sau cum spunea vestitul Dante: „Prin mine mergi la neamul dat pierzării”. Lumina şi întunericul, iubirea şi ura sunt în noi; şi este libertatea noastră să alegem cum le folosim, iar dacă nu alegem bine, viaţa noastră se va rezuma numai la tam-tamuri şi cancanuri, plus lupte fraticide şi multă multă disperare…
Eu totuşi cred cu tărie în şansele acestui popor!
Mihai Trifoi
