Satul românesc de acum nu mai e satul lui Ion Creangă, chiar dacă iarna „pe uliță” copiii încă se mai dau cu săniuța. Nu e nici satul lui Alecsandri, generator de inspirație poetică, nici satul lui Sadoveanu cu vechile și frumoasele povestiri, și nici satul lui Eminescu, care odată cu trecerea timpului recunoștea faptul că ce a fost cândva nu mai este: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri”.
Odată cu trecerea anilor, implacabil satul tradițional s-a schimbat încet-încet, rămânând, așa cum îl știau poeții și scriitori de odinioară, doar în istorie, în opere literare sau etnografice, muzee și expoziții, chiar dacă în zilele noastre există o tendință tot mai accentuată de revigorare a obiceiurilor și tradițiilor de altădată.
Azi satul românesc, vrem-nu vrem își schimbă fața apropiindu-se de „satul european”, căci el aparține acum generației tinere, în bună parte plecată „în străinătate”, de unde se întoarce cu idei și obiceiuri noi. Acum ulițele au devenit străzi, căruțele sunt înlocuite de bolizi cu mulți cai-putere, manelele au luat locul doinelor și baladelor, vechile căsuțe de lemn cu cerdac sau prispă încep să dispară fiind înlocuite de construcții din beton, metal și sticlă, case cu etaj sau vile, frumoase nimic de zis, dar departe de stilul arhitectural tradițional. Acum există o adevărată întrecere, a cui casă să fie mai arătoasă, mai mare, mai frumoasă, mai altfel…
Aveam să-mi dau seama de acest lucru cu ocazia ultimei mele călătorii în Maramureș. Din cauza unor reparații la calea ferată, trenul care trebuia să plece de la Sighetu Marmației spre Salva a fost înlocuit cu un autobuz până la Vișeu, unde călătorii urmau să urce în vagoane. Împrejurarea dată a avut și un avantaj, deoarece curioșii aveau ocazia să privească fața schimbată a așezărilor prin care treceau. Și într-adevăr ele nu mai arătau deloc cu cele de acum 40-50 de ani. Ochii, uimiți de noile construcții în forme și culori diferite, căutau să întâlnească arhaicele căscioare cochete din vremea copilăriei, însă prezentul dureros de incisiv a tăiat adânc în inima trecutului impunându-și forța novatoare încât privitorul, cuprins de un sentiment nostalgic, simte din plin vântul schimbării. Și nu pentru că noile case n-ar fi frumoase în felul lor, ci pentru că nu prea se potrivesc în peisajul rustic românesc, păi cum să se potrivească girafele cu oile? Ar zice unii că „ăsta bate câmpii”, că nu se pricepe la ce spune, că n-a văzut case mai frumoase, că n-a văzut lumea și e ignorant etc. Ba să ne scuze cel ce-ar zice astfel, însă lumea a cam văzut-o și nu-i chiar ignorant, dar toate neamurile păstrează o anumită tradiție în istoria și viața lor, și cum noi n-am sărit direct din nisipul pustiului în era petrolului ca să ne permitem să înălțăm peste noapte zgârâie-nori ca la Abu Dhabi, ar fi mai cuminte să nu renunțăm abrupt la trecutul nostru, ci să-i dăm o nouă înfățișare în limitele bunului gust. Din fericire, mai sunt încă zone în țară unde trecutul se îmbină cu prezentul în mod armonios și plăcut simțurilor. Și aș aminti aici din nou Maramureșul, unde în bună parte locuitorii satelor au știut să păstreze și arhitectura specifică locului, și tradițiile, portul popular și obiceiurile strămoșești chiar dacă acum se plimbă și ei cu mașini de lux aduse din țările europene și își construiesc case mari și frumoase, cu acareturi „ca altădată”. Aici lemnul este la el acasă, iar meșterii populari îi dau o viață nouă: porți de lemn impunătoare și sculptate cu măiestrie, bisericuțe de lemn, acoperișuri cu șindrilă și diverse obiecte de uz casnic. Frumusețea locurilor, ospitalitatea oamenilor și viața autentică atrag an de an tot mai mulți turiști. Și Maramureșul nu este singura zonă geografică unde locuitorii satelor continuă să păstreze vii vechile tradiții și obiceiuri, peste tot în țară românii, dar și naționalitățile conlocuitoare, se străduiesc să îmbine trecutul cu prezentul într-o manieră mai puțin șocantă, pentru că ei sunt conștienți de valorile materiale și spirituale transmise de străbuni urmașilor. Cel mai important lucru acum este ca familia, școala și Biserica să educe tinerii atât de dornici de schimbare, ca ei să continue strădania înaintașilor, să ridice satele țării la un nivel de civilizație superior, dar nu renunțând la valorile trecutului, ci adăugând ei înșiși plusvaloare, căci acest popor n-are nicio șansă de reușită dacă nu va dezvolta toate localitățile țării și nu va pune un accent mai mare pe educație, sănătate și cultură. Viitorul obligă satul să se schimbe, dar acesta va continua să rămână încă mult timp baza societății, generator de forță de muncă și valori umane, fără de care țara nu se poate ridica din zona cenușie a prezentului.
Mihai Trifoi
