dl trifoi - modificata color   A treia etapă a călătoriei noastre în cadrul Proiectului şcolar Nitra 2016 a inclus drumul de întoarcerea de la Nyíregyháza (Ungaria) la Bixad, jud. Covasna. Menţionăm Jud. Covasna, deoarece mai există un Bixad în judeţul Satu Mare.

De fapt, această parte a călătoriei reprezintă un alt „cadou” pentru cei patru copii din Bixad (CV), care, deşi la început protestau pe bună dreptate, căci voiau să ajungă mai repede acasă, au înţeles apoi importanţa acestui mic ocol ce avea să le aducă multe cunoştinţe în plus despre teritoriul de Nord al ţării noastre şi despre ospitalitatea oamenilor de acolo.

Aşadar, prin amabilitatea dlui Müller János din Bixad, care a venit după noi cu microbuzul în Nyíregyháza, împreună cu profesorul Emil Crâncău şi însoţiţi de alţi doi esperantişti, Mariana Berariu din Gherla şi Junkee Lee din Coreea de Sud, ne-am îndreptat spre graniţa cu România. Întrucât distanţa până la graniţă nu era prea mare, în după-amiaza zilei de 6 august am intrat în ţară şi, trecând prin municipiul Satu Mare, în scurt timp am ajuns în judeţul Maramureş, unde ne-am oprit pentru popas într-o localitate devenită de curând oraş, Tăuţii-Măgherăuşi, situat la circa 8 kilometri de Baia Mare, în apropierea aeroportului. Ajunşi aici, ne-am despărţit de cei doi colegi care ne-au însoţit, şi care au plecat mai departe spre Gherla cu o altă maşină.

Era o zi frumoasă de vară, dar soarele se pregătea să coboare pe bolta cerului, iar noi eram destul de obosiţi după atâtea evenimente, astfel că prima noastră dorinţă era cazarea. Prin grija colegului şi prietenului meu, prof. Emil Crâncău, care avea domiciliul în acest orăşel, am fost cazaţi la pensiunea „Trei păuni”, în condiţii foarte bune. A urmat o cină îndestulătoare, după care copiii au plecat fericiţi că, în sfârşit, vor putea dormi mai mult. În compania colegului meu, a şoferului şi a unui alt profesor din localitate, am mai stat puţin de vorbă, să ne împărtăşim impresiile despre cele trăite şi „să luăm pulsul” specificului local. Pe noi, cei din Covasna, ne interesa în mod deosebit situaţia aeroportului, deoarece acesta nu era încă funcţional, fiind în faza de extindere şi modernizare, urmând ca lucrările să fie finalizate în această toamnă, însă noi ne gândeam cu nostalgie şi cu oarecare nemulţumire la faptul că Braşovul, un judeţ aflat în centrul ţării, o zonă turistică frecventată, încă este lipsit de un aeroport internaţional, care ar putea fi extrem de benefic şi pentru Covasna şi judeţele învecinate, dar acolo unde nu există suficient interes, nu există nici rezultate palpabile…

Cum timpul nu înceta să se scurgă şi oboseala ne împresura şi pe noi, ne-am despărţit de gazdele noastre, urmând să ne revedem a doua zi de dimineaţă, pentru a ne lua rămas bun şi a o porni din nou la drum; ne aşteptau Ţara Oaşului şi Maramureşul istoric, care meritau văzute chiar şi „din mers”. În mod deosebit doream să vedem renumita localitate oşenească Certeze, şi într-adevăr, străbătând această aşezare, exclamaţiile noastre de uimire s-au auzit neîncetat, pentru că aveam impresia că ne aflăm într-o lume de poveste, cu case una şi una, încât nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Şi fără să vreau mă gândeam că atunci când ţara noastră va avea pe tot teritoriul ei astfel de aşezări de vis, vom putea spune că „am evoluat” şi noi. E adevărat însă că majoritatea locuitorilor din Certeze lucrează de ani buni în alte ţări, unde munca este bine plătită şi valoarea omului preţuită. Dar pentru a ajunge la această bunăstare a fost nevoie de ani grei de muncă şi de multe sacrificii, a fost nevoie de o anumită dezrădăcinare din glia ţării, şi oricât de mult cei plecaţi se străduiesc să-şi păstreze tradiţiile şi datinile strămoşeşti, întorcându-se mereu la locul de baştină, cu fiecare an ce trece „lumea de dincolo” îi captează şi trecându-i prin malaxorul ei, îi schimbă, îi transformă în altceva, astfel că generaţiile următoare nu vor mai fi la fel, aşa cu nici aceasta nu mai este ce a fost cândva…

Am părăsit totuşi cu oarecare admiraţie, dar şi regret, acest spaţiu de poveste şi, urmând cursul Tisei, ne-am îndreptat către Maramureşul istoric, întâlnind în drumul nostru câteva sate ucrainene, ca să ajungem apoi într-o aşezare românească renumită pentru tradiţiile ei strămoşeşti, dar şi pentru originalul şi nemaiauzitul Cimitir Vesel din Săpânţa, pe care neapărat trebuia să-l vizităm, mai ales că elevii mei întrebau mereu: „Cum vine asta, cimitir vesel?” Şi abia văzându-l s-au dumirit ce şi cum, şi-au umblat pe cărările lui să-i admire crucile de lemn  pictate în culori vii şi având pe ele versuri care redau îm mod amuzant esenţa vieţii celui dispărut. Nu mai puţin atrăgea privirile biserica impunătoare din mijlocul cimitirului, construită într-un stil la fel de original, încadrându-se astfel în restul peisajului. Şi la fel de atractivă era şi „zona comercială” din faţa cimitirului, plină de tarabe cu tot felul de suveniruri, la care copiii alergau cu multă curiozitate şi doritori să ducă acasă celor dragi ceva, un suvenir din minunăţia locului.

Şi aşa timpul trecea pe neobservate, iar noi eram aşteptaţi la Sighet, unde urma să facem un popas de o oră şi cu acest prilej să-mi revăd rudele. Ştiind că drumul nostru este lung şi obositor, surorile mele, Veronica şi Maria, împreună cu familia ne pregătiseră o masă copioasă, la care copiii au exclamat cu mulţumire: „Asta da mâncare!”, simţind astfel că se află cu adevărat pe drumul spre casă, căci ce-i drept prin cele străinătăţuri în care au petrecut două săptămâni mâncarea nu era „ca acasă”.

După ce ne-am ospătat cu toţii din plin şi am mai prins puteri, o pornirăm din nou la drum, de astă dată înapoi spre Baia Mare, dar pe alt traseu, admirând peisajul montan cu depresiuni însorite şi îmbietoare, satele cu grădini mari şi pline de rod, portul popular mult deosebit de cel din Covasna, arhitectura construcţiilor ţărăneşti etc. ca în cele din urmă, trecând şi de Baia Mare, să ne îndreptăm cu sârg spre casă, dar nu înainte de a mai face un popas într-o localitate din Sălaj, unde am fost omeniţi din toată inima cu cafea, cozonaci, fructe proaspete şi sucuri naturale, iar pentru adulţi şi o degustare a unor licori mai tari produse în zonă, la care doar şoferul înghiţea în sec a neputinţă, mulţumindu-se şi cu apa minerală. După atâtea bunătăţi, şi cum seara se lăsa încet peste noi, singurul nostru gând de-acum era: „Acasă!”

Dar mai aveam încă drum lung de străbătut, aşa că am ajuns la Bixad abia pe la miezul nopţii, obosiţi, însă fericiţi că aventura noastră s-a încheiat cu bine şi fiecare s-a revăzut în sânul familiei. Şi aşa un plan, proiect, un vis a fost realizat cu succes, iar lucrul cel mai important din toate acestea îl reprezintă cunoştinţele şi trăirile pe care cei patru copii din Bixad (Ciucă Valentin, Szakács Kriszta, Darvas Kamilla şi Ilie Flori) le-au acumulat şi le-au simţit, şi care se sculptează în portretul lor intelectual şi moral în devenire, căci ei deja „au văzut lumea”.

Încă o dată aducem mulţumirile noastre sincere Redacţiei ziarului „Mesagerul de Covasna” şi tuturor celor care ne-au sprijinit în realizarea proiectului nostru.

În numărul următor vom reveni cu prezentarea ultimei părţi a proiectului, care se referă la diseminarea informaţiei pe plan naţional şi internaţional, cuprinzând de fapt rezultatele unui şir de proiecte desfăşurate de-a lungul anilor. Şi în care se înscrie şi acest ultim proiect prezentat mai sus.

În lumea latinităţii exista dictonul precum că „Toate drumurile duc la Roma”, deci vom vorbi despre… Roma.

 

. . Prof. Mihai Trifoi

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail