Interviu cu actorul Sebastian Marina
Zilele trecute am avut onoarea de a mă întâlni şi de a sta de vorbă cu Sebastian Marina, actor al Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Sebastian mi-a povestit despre viaţă, despre cariera lui de actor şi despre teatrul românesc, în general. Dacă ar trebui să îl descriu în câteva cuvinte, aş alege cuvintele „sincer”, „prietenos”, „cald”, „plin de viaţă”. Cu siguranţă m-am încărcat cu energie pozitivă pentru următoarea săptămână!
Reporter: Primul lucru pe care mi l-aş dori să te întreb este: când şi cum ai înţeles că trebuie să devii actor?
Sebastian Marina: Nu am înţeles că trebuie să devin actor, sau… Ba da. Am înţeles la finele anului II de facultate. Atunci mi-am dat seama că vreau. Până în anul II nu prea înţelegeam despre ce e vorba. Sigur, înţelegeam ce-mi spun profesorii, dar nu realizam. Fiind tânăr, foarte îndrăgostit, nu găseam valoarea artei teatrale, nici nu credeam că există, iar profesorii mei mi-au zis: „La revedere”. Mi s-a zis că legal nu au voie să mă dea afară, însă voi pica examenele până mă voi retrage singur. Atunci m-am ambiţionat foarte tare şi ceva în mine s-a schimbat. De atunci teatrul a însemnat cu totul altceva şi eu m-am schimbat probabil foarte tare din ziua aia, pe care o să o ţin minte toată viaţa. Sigur, ei ştiau că îmi vor produce un şoc, dar trebuiau să mă ambiţioneze.
R: Mi-ai spus că vroiai fotbal, şi totuşi te-ai dus la admitere la teatru. De la fotbal, la teatru, este o cale puţin cam lungă.
S.M.: În aparenţă, da. În esenţă, sunt asemănări foarte multe între orice şi orice. Când eram copil, pasiunea mea era fotbalul. Vroiam neapărat, părinţii mei veneau după mine, plângeam, aş fi făcut asta toată ziua. Am ales să renunţ la fotbal când aveam 17 ani şi am ales să merg la teatru, întâmplător, nu ştiam ce să fac. Nu m-am pregătit cu nimeni, nu ştiam nimic. Cred că dacă nu intram, nu mai încercam. Poate aş fi făcut Conservatorul.
R: În momentul în care ai terminat facultatea, care a fost drumul tău, clujan fiind, la origini?
S.M.: Am terminat facultatea şi-am mers la Baia Mare, unde nu mi-a plăcut. Dar, nu mi-ar fi plăcut nicăieri! Teatrul de acolo nu are nicio vină. Eu mă aşteptam să fie totul roz. Ajungând acolo, pe banii mei, m-am lovit de nişte experienţe pe care nu le cunoşteam şi erau neplăcute: viaţa într-un teatru, adaptarea… Şi-atunci am plecat cu gândul să merg la Cluj, era visul meu. Am ajuns însă la Turda unde am petrecut un an, şi unde m-am simţit neaşteptat de bine, eram deja obişnuit. Şi… am fost dat afară! La acea vreme în teatru era un conflict ca în politică, între două tabere. Fiind foarte franc, eu mi-am ales una dintre tabere, aşa mi s-a părut just, însă am mizat greşit deoarece a ieşit directoare altcineva decât se preconiza. Iar primul lucru pe care l-a făcut, în noua funcţie, a fost să mă dea afară. Am ajuns într-o situaţie oribilă în care nu aveam bani, nu aveam unde să stau. Încercam să fac spectacole independente, mai jucam la Cluj, era foarte greu. Am încercat să fac şi altceva, dar m-a ţinut doar trei luni. Spre norocul meu, la teatrul din Turda a fost numit director fostul meu profesor de actorie, care m-a chemat acolo, iar eu nu l-am refuzat. Însă, după un an şi jumătate, el, care era un om nobil, foarte integru – noi îi spuneam „Ţarul” -, a fost implicat într-un conflict pe care eu nu îl cunosc în detaliu, motiv pentru care şi-a dat demisia şi a plecat. Înainte cu un an de această plecare m-am întâlnit cu Horaţiu Mihaiu, actualul director al Tetrului „Andrei Mureşanu”, iar el m-a chemat aici, la Sfântu Gheorghe. La acea vreme am fost nevoit să îl refuz pentru că trebuia să joc într-un spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija, un mare regizor, şi nu puteam rata acea ocazie. Însă Horaţiu m-a înţeles, şi am venit aici, ulterior.
R: Dacă mâine nu ai putea să mai faci teatru, ce ai face?
S.M.: E greu de spus. Habar nu am. Nu mă văd fără teatru. Aş putea face şi alte lucruri, dar nu ar veni din mine iniţiativa. Poate aş cânta.
R: Cum ai descrie, foarte pe scurt, lumea teatrului?
S.M.: E-o lume altfel, din orice punct de vedere. Se pot spune cuvinte multe, se poate spune că e multă mizerie, că e foarte frumos, că e original să fii actor. Nu neapărat. Eu cu siguranţă nu o privesc doar ca pe o meserie. E o continuă luptă pe care o ai cu tine însuţi, în primul rând. Trebuie să mergi mai departe. Viaţa mea particulară e un lucru, scena e un altul.
R: Cum te pregăteşti pentru un rol?
S.M.: Dacă ştiu piesa, atunci sper ca rolul să îmi placă. Se citeşte scenariul, pe personaje, regizorul explică viziunea sa despre spectacol şi încet se conturează. Dar rolul trebuie să îl faci tu, ca actor. Apoi începe etapa cea mai interesantă în care eu habar nu am ce să fac şi mă întreb: de ce m-am făcut actor? Apoi sunt calm, o iau încet, încet, ideile vin iar lucrurile se leagă între ele. Apoi urmează curăţarea: scoţi, adaugi… ca la pictură. Şi sfârşeşti prin a fi nemulţumit. E un proces ce nu se sfârşeşte. Personajul evoluează.
R: Încă mai ai emoţii când intri pe scenă?
S.M.: Totdeauna. Ar fi prea romantic să spun că am emoţii la fiecare spectacol, însă la premieră nu poţi vorbi cu mine. Momentul meu preferat e înainte de premieră, cu două minute, când pulsul este imens. Iar când regizorul spune „Intră publicul”, atunci nu mai am aer.
R: Cum este publicul din Sfântu Gheorghe?
S.M.: Excepţional! Ştie teatru. Nu e un lucru bun că nu e sala plină, mereu, însă e un lucru ce ţine de promovare, de cum teatrul îşi promovează spectacolele şi de cum le vinde. Aş fi ipocrit să spun că avem doar spectacole perfecte, dar dacă spectacolul nu e atât de bun, publicul tinde să fie mai deştept decât spectacolul, vine cu replici, şi enervează. Sigur, pot doar să ignor, nu am ce să fac, nu pot pleca acasă. Am fost pus în situaţii destul de neplăcute, cum ar fi să mănânce seminţe. Însă nu aici. Aici publicul este mai civilizat.
R: Dacă ai fi în juriul de la admiterea de la facultatea de arta actorului, ce ţi-ai dori să vezi la candidat?
S.M.: Autenticitate. Ba nu. Onestitate. Să fie sincer faţă de cei din comisie, pentru că ei nu sunt niciodată neştiutori. În meseria asta trebuie să fii sincer. Cu tine în primul rând. Chestia cu „Minciuna are picioare scurte” e foarte valabilă aici.
R: Ce relaţie ai cu lumea filmului?
S.M.: Am jucat în Katalin Varga alături de Fatma Mohamed. Filmul a fost premiat la Berlin şi difuzat în toată lumea. Dar e mai frumos teatrul. E viu, e dificil, e fascinant. La film e mai multă tehnică inclusă.
R: A fost vreun rol pe care l-ai urît din tot sufletul?
S.M. (râde): Da! Chiar aici la TAM. Să urăşti rolul este destul greu, pentru că înţelegi personajul, devii acel personaj. Mai degrabă decât personajul, nu-ţi place spectacolul, textul. Am jucat rolul principal în „Manej”, dar consider că este cel mai prost text pe care l-am citit vreodată. Am detestat textul! Personajul e drăguţ, dar textul m-a înnebunit. Aici însă, am făcut şi cel mai bun rol al meu, Petronel din „De mână”. L-am îndrăgit foarte mult.
R: Este vreun actor pe care îl admiri foarte mult?
S.M.: Nu mai trăiesc, din păcate. Octavian Cotescu sau George Constantin. Dar sunt foarte mulţi actori extraordinari. Îmi place foarte mult Cezar Antal, joacă cu noi, aici la teatru. Sigur, sunt şi actori care nu-mi plac, însă cu siguranţă nu voi spune nume. Şi sunt şi foarte mulţi actori care se pierd pe drum.
R: Cum eşti tu când nu eşti pe scenă?
S.M.: Joc fotbal (râde). Prima dragoste nu moare. Stau cu familia, văd filme, citesc. Nu fac nimic deosebit, cred. Nu emit teorii filosofice. Şi dacă le emit, o fac totuşi pentru mine.
R: Ce proiecte ai pe viitor?
S.M.: Foarte multe. O să merg să joc la Bucureşti, joc şi la Oradea. La Bucureşti e un text de Rodrigo Garcia, pe 6 august mă întâlnesc cu regizorul. La Oradea joc „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale. La Deva am jucat „Moartea accidentală a unui anarhist”, a fost un spectacol care îmi place foarte mult. Tot acolo o să joc în Lady Macbeth a lui Shakespeare. „Underground” pregătesc un spectacol, alături de soţia mea Ioana, despre care nu pot spune încă nimic. Ea a avut nişte texte deosebite şi urmează să le lucreze, când vom avea timp.
R: Ce proiecte are TAM pentru următoarea stagiune?
S.M.: Anul acesta, Teatrul „Andrei Mureşanu” a împlinit 25 de ani. În acest sens se pregăteşte o săptămână-eveniment, undeva în octombrie. În noua stagiune sunt cuprinse o premieră a directorului nostru, Horaţiu, un spectacol Ştefănuţ Iordănescu, o piesă a lui Cristi Popescu. Însă vor veni şi Cristi Ban şi Radu Afrim care vor monta alte spectacole.
R: Ca de final, ce ai transmite publicului din Sfântu Gheorghe?
S.M.: Nimic, ce să le transmit? Le transmit că îi pup cu drag şi le urez o vacanţă plăcută. Şi, să vină la teatru! Îmi sunt dragi, îmi place publicul, am spus-o deja. Pot găsi cuvinte mari, dar nu este cazul.
R: Îţi mulţumim frumos pentru timpul acordat!
Interviu realizat de Cristina Ramona Cioba
