Despre egoism (“preocupare exagerată pentru interesele proprii şi nesocotire a intereselor altora”) şi altruism (“calitatea de a acţiona dezinteresat pentru binele celorlalţi oameni”) am mai scris în articolele noastre, ca şi despre oamenii naturali (mai puţin evoluaţi) şi oamenii culturali (mai evoluaţi, deci cu mai multă cunoaştere despre problemele existenţiale). În materialul de faţă vom încerca să exemplificăm diferenţa între cele două categorii apelând la folclorul românesc.

 

     Chiar dacă noi trăim azi în „timpuri moderne” şi avem uneori impresia că folclorul aparţine trecutului, trebuie să recunoaştem că el îşi urmează cursul integrat în civilizaţie. Nici cântecele populare, nici poveştile şi nici glumele ori bancurile nu şi-au încetat existenţa, deoarece ele izvorăsc din talentul înnăscut al poporului şi din spiritul de observaţie, uneori critic, alteori ironic sau glumeţ,  exprimat în vorbe meşteşugite spre încântarea sau amuzamentul nostru. Înţelepciunea omului din popor a rămas proverbială şi azi.

     Astfel într-una din zilele săptămânii trecute ne-am deplasat la Braşov cu o maşină de ocazie. Trei doamne foarte simpatice, dintre care una şoferiţă, m-au acceptat în maşina lor şi, pentru trecerea timpului, am început să conversăm, iar la un moment dat discuţia noastră a abordat teme spirituale. Atunci una dintre doamne o îndemnă pe cea mai tânără să spună bancul cu lingurile, care suna cam aşa: „Într-o zi un muritor se hotărăşte să vadă ce-l aşteaptă după moarte. Şi atunci el decide să viziteze Iadul şi Raiul pentru „a se documenta”. Bate el la poarta Iadului şi-şi expune dorinţa. Un încornorat îl duce să vadă cum stau lucrurile pe-acolo. Merg ei cât merg, până când ajung într-un imens spaţiu întunecos, în care mulţimi de oameni erau adunate în jurul unor cazane imense. Toţi aceşti oameni aveau legate de mâini nişte linguri cu coadă foarte lungă, cu care bieţii sărmani încercau să se hrănească, şi cum nu reuşeau, coada lingurii fiind foarte lungă, toţi erau mereu înfometaţi, disperaţi şi nefericiţi. Muritorului nostru nu i-a plăcut acest lucru şi părăseşte acel loc al pierzaniei pentru a se duce la opusul lui, Raiul. Ajunge el la poarta Raiului, i se deschide, apare Sf. Petru şi-l întreabă ce doreşte, fiindcă încă „nu i-a sosit ceasul”. Atunci curiosul nostru călător îşi spune păsul şi Sf. Petru îl duce într-un spaţiu foarte luminos, unde mulţimi de oameni erau adunate în jurul unor cazane foarte mari cu mâncare, dar şi aceşti oameni aveau legate de mâini nişte linguri cu cozi foarte lungi. Totuşi aceştia păreau bine hrăniţi şi foarte fericiţi. Extrem de intrigat, omul nostru îl întreabă pe Sf. Petru care-i diferenţa, căci şi în Iad a văzut acelaşi lucru, numai că acolo oamenii erau tare nefericiţi. Atunci Sf. Petru îi explică: În Iad, fiecare se chinuie să se sature singur şi nu reuşeşte, lingura având coada prea lungă; în Rai, oamenii au învăţat să se sature unii pe alţii şi de aceea ei sunt sătui şi fericiţi”.

     Acum cititorul va înţelege tâlcul povestirii. Desigur, trebuie să cerem scuze feţelor bisericeşti şi să precizăm că prin această istorioară nicidecum n-am avut intenţia de a deforma imaginea Iadului şi Raiului aşa cum este prezentată ea în cărţile religioase. Această „glumă” nu este decât o „creaţie populară amuzantă”, dar care are un anumit tâlc, căci până la urmă este vorba despre egoism şi altruism, dar şi despre cele două categorii de oameni, evoluaţi şi mai puţin evoluaţi. În Iadul din poveste am văzut că, datorită egoismului lor, căci fiecare se repezea să se sature singur fără să mai ţină seama de ceilalţi, dar şi a neştiinţei, căci nu ştiau cum să folosească acea lingură cu coadă lungă pentru a se hrăni, rămâneau mereu flămânzi şi nemulţumiţi. În schimb, în Rai este vorba despre oameni altruişti, cu mai multe cunoştinţe, mai evoluaţi, şi de aceea mai fericiţi, pentru că aceştia au învăţat să folosească lingurile, hrănindu-se unii pe alţii. Şi atât timp cât nu vom învăţa şi noi să folosim „lingurile” şi să ne hrănim, adică să ne ajutăm şi să ne sprijinim unii pe alţii, fără sentimente egoiste, aici pe Pământ, noi continuăm să ne construim singuri „Infernul” lumesc şi nu Paradisul Ceresc.

                                                                                                  Mihai Trifoi   

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail