“Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare din noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult ca oricine” – Dostoievski în Fraţii Karamazov.
Încep această istorisire sub semnul lui Dostoievski, pentru că altfel aş fi victimă orgoliului şi mândriei, iar orice om cu sufletul cât de cât curat, s-ar opri din citit, încă de la primul rând al scrierii.
Mai sunt zece zile până se vor împlini paisprezece ani de când am părăsit localitatea Sfântu Gheorghe, din Ardeal (Secuime).
M-am “refugiat” la Bacău. La Sfântu Gheorghe am lucrat ca militar, la unitatea de Vânători de Munte, (adică în cadrul Batalionului 22 “Cireşoaia”), şi la Depozitul de transmisiuni, situat pe teritoriul comunei Bodoc, din judeţul Covasna. Timp de doisprezece ani am lucrat la ambele unităţi: câte şase în fiecare. Acum parcă regret că am plecat, dar atunci nu am mai putut răbda nici tensiunea şi cu atât mai mult absurdul din armată, si nici frământările interetnice ce s-au amplificat geometric după Revoluţia din Decembrie 1989. Totuşi, în sinea mea m-am numit de câteva ori trădător şi chiar un fel de secătură, care dă înapoi când vitregia sorţii îi stă de-a curmezişul.
Nimeni din oraşul Sfântu Gheorghe nu mi-a spus să plec. Dar am simţit o lipsă de iubire din partea localnicilor, dar şi a fraţilor mei, români. O intoleranţă tacită faţă de limba română. Un atac nemilos la toate simbolurile sfinte ale românilor, care a avut o influenţă negativă covârşitoare asupra psihicului meu, încât m-a doborât o puternică depresie nervoasă. Un dezechilibru din care atunci nu speram că voi mai ieşi la suprafaţă. Eu cred că se poate vorbi de un sindrom nervos dezechilibrant de care au fost afectaţi românii din judeţele Covasna şi Harghita. Aşa cum s-a manifestat si sindromul nervos în rândul populaţiei din spaţiul iugoslav după războaiele interetnice, aşa de sângeroase, din ultimul deceniu al secolului XX. Repet însă, cu toată tăria, că nu pot exprima starea de boală prin care am trecut. Şi acum să respect ceea ce spune marele Dostoievski şi să întăresc că eu sunt vinovat mai mult decât toţi pentru pedepsa cu boală pe care am primit-o. E adevărat că a fost de vină şi mediul militar în care îmi desfăşuram activitatea. Pentru că după Revoluţia din Decembrie o seamă de comandanţi militari percepeau unitatea militară ca pe propria lor feudă.
Dar în 1998 s-a creat o conjunctură favorabilă (trimisă de Domnul), adică s-a început restructurarea Armatei pe baza Ordonanţei 7. Această lege oferea ocazia ieşirii la o pensie militară diminuată, pentru cine avea peste douăzeci de ani vechime, în care se punea ca vechime şi Şcoala Miltară. Am primit şi treizeci de salarii compensatorii; o mulţime de bani. Dar, dacă au fost nemunciţi, după un an i-am cheltuit pe toţi.
Astfel am ajuns la Bacău, la începutul iernii lui 1998. Visam de mult să părăsesc Armata şi zona fierbinte a secuimii, căreia i se mai spune şi “HARCOV”. După Revoluţie, România a suferit o cădere aşa de puternică încât toate vechile rânduieli s-au prăbuşit. S-au trezit toate “cu susul în jos”. Astfel că haosul s-a instalat ca o pecingene care a cuprins tot organismul societăţii româneşti. A început goana după proprietate şi mai ales după bani. A fost subminată temelia morală. Tot ce s-a construit timp de cincizeci de ani, s-a distrus în tăcere şi cu o furie oarbă. Pentru un obsevator din afara ţării, pare imposibil de înţeles manifestările românilor după ce a fost eliminat dictatorul Ceauşescu, şi odată cu el rânduielile comunismului. Dar noi nu ştiam să preţuim libertatea, (târziu am aflat că libertatea sublimă este însuşi Dumnezeu), aşa că ea a fost folosită pentru cultivarea tot a reflexelor comuniste (satanice). Peste noapte a apărut o polarizare socială înspăimântătoate: bogaţi şi săraci peste noapte. Apoi tendinţa de a schimba valorile.
Femeile şi copiii suferă îngrozitor şi în prezent, lăsate pradă răutăţii şi laşitătii bărbaţilor, care au aruncat departe orice normă morală. Patru milioane de români au “fugit din ţară”. Răul făcut ţării de noi înşine este incomparabil mai mare decât distrugerea cauzată de ultimile două războaie mondiale. Se încearcă de peste douăzeci de ani imitarea democraţiei din vest,(democraţie satanică).
Acum eu simt pe propria piele că această “democraţie” luptă din toate puterile să detroneze Creştinismul. Deşi în covârştoarea majoritate toate popoarele europene din Uniune sunt creştine -, ştie toată lumea că trufaşa Constituţie a U.E., nu pomeneşte în nici un articol identitatea creştină o omului European. Astfel că s-a făcut ţăndări temelia morală născută din Evanghelia Domnului Iisus Hristos. E drept că se încearcă plăsmuirea unei “armonii” – dar bazată numai pe logică şi raţiune, excluzând credinţa şi revelaţia. Iar rezultatul este că fără credinţă, dezordinea a cuprins toată Europa. Se loveşte cu barosul şi cu marketing comercial în Sfânta Biserică. Preoţii se lasă contaminaţi de atmosfera comercială care o promovează aşa agresiv această societate de consum, iar mirenii sunt într-o dureroasă derivă către neant. În puţine Parohii se taie chitanţă sau se facturează banii care poporul îi dăruieşte Bisericii. Sfântul Paisie Aghiorâtul îi îndeamnă pe toţi slujitorii Bisericii să taie chitanţă. Dacă Preoţii nu respectă legile stăpânirii pământeşti atunci se surpă toată temelia morală. “Nimeni dintre oameni nu este mai presus de lege”, glăsuieşte Constituţia -, dar toţi o ignoră, în special intelectualitatea, care în marea majoritate, jertfeşte tot darul primit de la Domnul, lui Mefisto. O intelectualitate care dispreţuieşte poporul, acela care o hrăneşte şi care uită faptul că este obligată să scoată din întuneric oamenii acestei ţări.
O intelectualitate (cei din învăţământ ) care a îndobitocit poporul. Această clasă socială orgolioasă susţine în continuare că originea noastă este animală (maimuţă). Şi dacă copiilor li se inoculează această otravă (minciună), sigur că se comportă aidoma animalelor, imitându-le. S-a ajuns ca vestitele cancelarii din unele şcoli să fie străjuite de agenţi de pază. Jandarmii sunt cu ochii pe şcoli. Prin urmare profesorii primesc din rodul “învăţăturii” lor -, de la cei pe care i-au “înţelepţit”.
După ce am ajuns la Bacău, am mers la Domnul Ioan Enache; directorul unei valoroase reviste – Credinţa Ortodoxă. Văzându-mă aşa tulburat m-a chemat pentru un interviu. Am acceptat, dar m-a inhibat peste măsură reportefonul. Şi datorită timorării prin care trecusem nu am reuşit să exprim mai nimic din cele ce simţeam. După vreo săptămână mi-a comunicat cu sinceritate că dialogul a fost lipsit de substanţă spirituală. A publicat totuşi în Revistă o scurtă sinteză a conversaţiei. La întrebarea: – “Care este soluţia pentru a se crea o atmosferă de pace şi linişte în relaţiile dintre secui şi români în Covasna”? Eu am răspuns aproximativ: -singura, iubirea, cultivată faţă de fraţii unguri va face posibilă convieţuirea între cele două etnii. Adică iubirea aceea aşa cum o înţelegea Dostoievski, mergând până acolo încât a-i avea ca fraţi pe toţi oamenii. Atunci s-ar elimina conflictele şi răzvrătirea.
Tănasa Valeriu
