(continuare din ediția de ieri, 20 septembrie 2016) . .
În dimineaţa zilei de 23 august, la ora 9 ne-am îmbarcat într-un autobuz care avea să ne ducă de la Frascati la Roma. Nerăbdători să vedem de aproape faimosul oraş, ne-am îndreptat spre parcarea Trafor, unde urma să ne întâlnim cu ghidul nostru. La sosirea acestuia, am pornit pe jos spre Arcul lui Constantin şi Forul Roman, vestitul centru politic, economic, administrativ, religios şi social, considerat inima Romei Antice, aşa cum apare el descris în informaţiile primite de la Federaţia Italiană de Esperanto, organizatoarea celui de al 83-lea Congres Italian de Esperanto şi, bineînţeles, a excursiilor prevăzute în program.
Astfel ne-a fost dat să vedem pe rând câteva dintre cele mai vizitate obiective turistice din Roma: Arcul lui Titus, Calea Sfântă, Bazilica lui Constantin, Templul lui Romulus, Templul lui Antonius şi a Faustinei, Bazilica Emilian, Bazilica Iulian, Arcul lui Septimius Sever şi altele.
Ieşind din Forul Roman, ne-am plimbat de-a lungul căii forurilor imperiale, admirându-le cu ochiul celui venit de departe, dar care nu era străin de aceste lucruri, învăţate deja în anii de şcoală sau din lecturi: Forul Păcii, Forul lui Iulius Cezar, forul lui Traian. Ne-am oprit aici cu mare interes să admirăm Columna lui Traian, azi aflată în mijlocul unui „şantier”, probabil de reamenajare a locului, acum separat de trecători printr-un grilaj de fier. Cu regretul de a nu ne putea apropia de acest monument de mare interes şi pentru români, l-am pozat doar din depărtare, în timp ce ascultam explicaţiile ghidului. Şi mi-am amintit atunci de cunoscutul călător per pedes de altădată, vestitul Badea Cârţan, om simplu dar mare luptător pentru independenţa românilor din Transilvania şi pentru emanciparea poporului, cel care, aşa cum reiese dintr-un material al sursei Wikipedia, „Dorind să vadă cu proprii săi ochi monumentele care erau mărturii ale istoriei poporului român,… s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian”. În legătură cu aceasta ar fi de menţionat un fragment dintr-o altă scriere care, deşi pare o glumă, o fi fost adevărată. Aşadar, pe vremea când vestitul monument era accesibil vizitatorilor, ajunse la el şi Badea Cârţan (cam prin 1896): „Cum era singur şi al nimănui, cum se făcuse seară, s-a aşezat pe trotuar şi s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineaţa, trecătorii, poliţiştii, ziariştii, au avut o revelaţie: un ţăran din Corjaţi, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri”. Se mai spune că Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie şi prietenie (sursa: Wikipedia).
Şi în ciuda faptului că noi nu eram „Badea Cârţan” şi am călătorit cu mijloacele moderne ale timpului nostru pentru a ajunge la Roma şi la Columna lui Traian, eram la rându-ne stăpâniţi de aceleaşi sentimente ca şi cele ale călătorului de altădată, ceea ce m-a îndemnat chiar să-i spun ghidului că acolo pe Columnă sunt şi strămoşii noştri şi că deci suntem oarecum rude, la care amicul nostru mi-a strâns mâna jovial, afirmând că aşa este. O fi şi aceasta o explicaţie pentru numărul mare de români care în timpurile noi s-au simţit impulsionaţi să-şi caute de lucru în Italia şi chiar să se stabilească acolo.
Continuându-ne drumul prin Roma Imperială de altădată, prezentă acum doar prin nenumărate vestigii care stau mărturie acelui trecut glorios, am mai vizitat Forul lui Augustus şi Forul Nervei, după care am luat cu toţii o pauză de picnic în parcul Colle Oppio.
La ora 13 am revenit la autobuz pentru o călătorie panoramică, pentru a vedea din mers: Circul Massimo, Templul lui Hercule, Templul Fortunei, Teatrul Marcello, Palatul Veneţia, Palatul Quirinale. Coborând din autobuz, am început o plimbare prin Roma barocă, vizitând Piaţa Spaniei, Fântâna Trevi, Piaţa Montecitorio, Pantheonul, Piaţa Navona.
Plimbarea prin Roma imperială a luat sfârşit prin vizitarea Colosseumului, despre care se spune că este cel mai renumit amfiteatru din lume, datorită luptelor între gladiatori. Construcţia lui a durat opt ani (72-80 d.Hr.) şi este atribuită împăraţilor Dinastiei Flavia, devenind apoi simbolul Romei antice şi a grandorii imperiale. Având o înălţime de 50 de metri şi un perimetru exterior de 527 m, cu o arenă de 76 x 54 m, acest amfiteatru putea găzdui zeci de mii de spectatori. A fost folosit până în anul 523 d.Hr., când a fost închis de către împăratul Teodoricus. Neglijat timp de secole şi de câteva ori deteriorat de cutremure, folosit ca mină de piatră, fiind văduvit de marmoră şi metale, în anul 1870 a fost declarat monument istoric şi din 1980 a fost trecut pe lista monumentelor culturale ale Unesco. Se spune că datorită milioanelor de turişti veniţi de pretutindeni, Colosseumul este cel mai vizitat monument italian şi al doilea spaţiu arheologic cel mai vizitat în lume după Marele Zid Chinezesc. Şi pentru o mai bună aducere aminte, dintr-una din găurile aflate în coloanele monumentului (rămase după ce de acolo au fost extrase bucăţile de metal) am luat o pietricică pentru a o pune acasă în „vitrina cu amintiri”, alături de o altă pietricică desprinsă din marea stâncă roşie din deşertul Australiei, şi pe care mi-a trimis-o într-un plic o prietenă din Japonia care vizitase continentul australian cu prilejul unui Congres Universal de Esperanto. Şi aşa „picătură cu picătură” se formează „Marea amintirilor” pentru a ne face viaţa mai frumoasă.
Spre seară am urcat din nou în autobuz şi ne-am întors la Frascati destul de obosiţi după atâta alergătură. Ne-am grăbit să servim cina şi să ne pregătim pentru a doua zi, când trebuia să ne sculăm devreme pentru a pleca din nou la Roma, de astă dată obiectivul nostru era şi mai interesant: audienţă la Papa şi vizitarea Vaticanului. Am fost dinainte avertizaţi să fim îmbrăcaţi decent şi să nu luăm cu noi obiecte ascuţite, deoarece controlul la intrare era strict.
A doua zi, 24 august, dis-de-dimineaţă ne-am îmbarcat din nou în autobuz şi ne-am întors la Roma. Ne-am îndreptat spre Vatican, căutând intrarea în cunoscuta Piaţă San Petro. Şiruri lungi de pelegrini făceau acelaşi lucru la alte intrări. După circa o jumătate de oră de aşteptare, trăind supliciul „furcilor caudine” ale păzitorilor de intrări, am reuşit să trecem cu bine şi ne-am precipitat să ocupăm primele rânduri de scaune, aflate cât mai aproape de locul pe unde avea să treacă Papa Francisc, astfel că am ajuns în rândul al treilea, însă a trebuit să aşteptăm sub soarele dogoritor al Romei încă aproape două ore până când întreaga piaţă a fost ocupată. În faţa noastră, ceva mai departe, se afla un baldachin sub care era aşezat scaunul papal. Personaje de tot felul, dar probabil cu funcţii importante, alergau de colo-colo aflându-se în treabă, în timp ce mulţimea din imensa piaţă San Petro fremăta a nerăbdare. În cele din urmă de undeva din spate se auzi un zvon care creştea în intensitate: papamobilul îl aducea pe prea-înaltul personaj, spre satisfacţia şi uralele publicului. Şi, în sfârşit, Papa Francisc trecu cu vehicului său special prin faţa noastră, oprindu-se din când în când pentru a mângâia vreun copil sau a binecuvânta vreo măicuţă, după care îşi continuă în acelaşi fel trecerea triumfală pe culuoarele lăsate libere printre zecile de grupuri confesionale venite pentru a lua binecuvântarea Papei. Când acest ritual a luat sfârşit, Papa a coborât din automobil şi, înconjurat de cardinalii săi, s-a îndreptat spre baldachin, aşezându-se solemn în scaunul papal. A urmat apoi o serie de saluturi în mai multe limbi, adresate diverselor grupuri mai mult sau mai puţin religioase, dar care urmăreau cu aceeaşi emoţie şi ascultau cu mare interes cuvintele sfântului părinte, fie rostite în mod direct, fie prin reprezentanţii săi la un microfon situat în apropiere. N-a lipsit nici rugăciunea de binecuvântare a sfântului părinte, ale cărui cuvinte s-au răspândit peste mulţime întru pace şi bună înţelegere între toate neamurile pământului.
La încheierea ceremoniei, Papa s-a urcat iar în automobilul său special şi a trecut prin mulţime binecuvântând în dreapta şi stânga. În cele din urmă interesantul eveniment a luat sfârşit şi lumea adunată a părăsit sutele de scaune aşezate în piaţă, grăbindu-se fiecare spre punctul de întâlnire. Reunindu-se, grupul nostru şi-a continuat drumul vizitând cele mai renumite locuri din Vatican: Curtea Conului de pin, Muzeul Pius-Clementin, care găzduieşte capodoperele clasice precum Apolon del Belvedere, Laokoon, Torso del Belvedere – care l-au inspirat pe Michelangelo în realizarea operelor sale sculptate şi pictate, şi alte galerii şi saloane pline de minunăţii artistice.
În afară de acestea, noi am intrat în renumita Capelă Sistină, unde se găsesc frescele despre creaţia lumii, pe care Michelangelo le-a pictat pe boltă, şi Judecata de Apoi fixată pe peretele altarului. Deoarece mereu venea mulţimea din spate, trebuia să înaintezi încet, cu respiraţia tăiată de atâta frumuseţe, întorcând capul în toate părţile sau privind în sus la bolta imensei încăperi, la fel de ameţitoare ca privelişte, şi înţelegând că Dumnezeu i-a dăruit artistului talentul de a exprima frumosul în imagini nepieritoare.
După toate acestea, trecând prin Sfânta Poartă, am vizitat Bazilica Sf. Petru, despre care se spune că este un templu universal al creştinătăţii, aşezat peste mormântul lui Sf. Petru, un loc la fel de pios şi plin de misterul veşniciei trecătoare, dar care ne-a adus un plus de încărcătură spirituală şi mulţumire sufletească.
Ne-am întors la Frascati cu sentimentul lucrului împlinit şi am continuat programul Congresului cu tot interesul, mai ales că activităţile prevăzute erau nu doar atractive, ci se încadrau în domeniul cunoaşterii şi schimbului de experienţă.
La încheierea lucrărilor Congresului, a trebuit să mai aşteptăm până a doua zi dimineaţă, 28 august, când avea să vină microbuzul după noi pentru drumul de întoarcere. Deşi compătimeam victimele cutremurului care a ucis aproape 300 de oameni şi a provocat mari distrugeri în câteva localităţi din Italia, eram fericiţi că în noaptea fatală, 24 august, nu ne aflam în acel loc, ci la Frascati, unde totuşi mişcările seismice s-au simţit, încât ne-am trezit în miez de noapte, dar abia a doua zi am aflat cât de gravă era situaţia în respectiva regiune unde se afla epicentrul seismului. Dar aceasta este Natura, oricât i te-ai împotrivi, suntem prea mici ca s-o putem stăpâni.
Revenirea spre casă s-a dovedit a fi la fel de lungă, însă frumuseţea locurilor prin care treceam ne-a răsplătit efortul de a ţine ochii deschişi şi mintea trează, astfel că somnul era doar „pe apucate”. Ajungând din nou la Baia Mare, m-am despărţit de colegi şi am încercat „să omor timpul” în mod plăcut până la sosirea trenului care avea să mă readucă la Băile Tuşnad, unde un amic venise cu maşina pentru ca în cele din urmă să ajung acasă, obosit, ce-i drept, dar cu bagajul plin de amintiri de neuitat. Şi astfel, odată cu Proiectul şcolar Nitra 2016, s-a încheiat o nouă etapă din viaţa mea de esperantist.
Mihai Trifoi
