A treia parte a „Proiectului şcolar Nitra 2016” a constat în editarea cărţii „Cum se naşte o experienţă nouă/ De la teorie la practică” şi participarea la Al 83-lea Congres Italian de Esperanto, organizat la Frascati/ Roma, în perioada 20-27.08.2016. În Programul congresului eram inclus cu două activităţi: o prelegere şi o prezentare de carte.
Foto: Silviu Ipătioaei
Deoarece tema congresului era „Predarea limbilor în şcolile europene”, eu mi-am ales ca titlu al prelegerii: „Învăţarea pe bază de proiecte”, iar a doua activitate era prezentarea cărţii mai sus amintite. Cartea în sine reprezintă, de fapt, experienţa unei cariere didactice nu doar ca profesor de limba română, ci în special ca vorbitor practicant şi profesor de esperanto. Pe lângă descrierea factorilor care contribuie la realizarea şi succesul proiectelor şcolare, lucrarea cuprinde şi detalierea propriei experienţe şi paşii necesari pentru atingerea succesului, în care un rol deosebit de important îl joacă motivarea elevilor pentru a stimula dorinţa lor de învăţare. Ultimul exemplu în acest sens a fost chiar „Proiectul şcolar Nitra 2016”, în cadrul căruia 4 elevi de la „Şcoala Gimnazială Mikes Armin” din Bixad au avut ocazia să treacă „pe viu” de la teorie la practică doar pe parcursul câtorva luni, aşa cum au fost prezentate faptele în articolele anterioare. Bineînţeles că toate acestea necesită mult efort, interes, voinţă şi susţinere financiară, căci pentru realizarea oricărui proiect este nevoie să investeşti trei lucruri de bază: timp, energie şi bani. Şi mai e nevoie de multă perseverenţă şi curaj, curajul de a nu te speria de dificultăţi. Dar înainte de toate este necesar să ai un scop nobil, care să treacă înaintea intereselor personale obişnuite.
Aşadar, realizând cu bine primele două faze ale proiectului nostru, îndeplinindu-ne toate obiectivele propuse şi readucând copiii acasă fără probleme, în cele câteva zile rămase între două congrese am trecut la pregătirea celei de-a treia faze: călătoria la Roma, zicându-mi că aşa cum altădată Badea Cârţan şi-a împlinit visul ajungând să vadă la faţa locului vestita Columnă a lui Traian, de ce n-am face-o şi noi, desigur, într-un stil mai modern. Şi aşa a început aventura…
Pregătindu-mi textul prelegerii şi materialele necesare expunerii, eram şi în aşteptarea cărţii editate la Tipografia „Magic Print” din Oneşti. Din fericire cărţile au sosit la timp, în 17 august, astfel că am putut să iau cu mine câteva exemplare, iar a doua zi dimineaţă am urcat, la Băile Tuşnad, într-un tren IR care avea să mă ducă până la Cluj, unde urma să schimb pentru a ajunge la Baia Mare, astfel că am avut la dispoziţie o zi întreagă pentru a mă mira de neschimbările din sistemul nostru feroviar sau de lentoarea cu care se produc schimbările în bine. Când în alte ţări mai evoluate trenurile sunt trenuri şi circulă cu viteze potrivite timpului nostru, noi încă parcă circulăm „cu cămila în pustiu”, aşa că abia spre seară, cu o mare întârziere, am ajuns în nordicul oraş Baia Mare. Abia am ajuns să mă cazez, să fac un duş şi să iau cina, ca apoi să mă odihnesc până a doua zi dimineaţă, când mă aştepta un drum lung.
După câteva ore de odihnă binemeritată, un soare matinal îmi zâmbea încurajator redându-mi speranţa unei zile luminoase. Pregătirile de rigoare fiind gata, am lăsat un bilet de mulţumire gazdei, mi-am luat valiza şi m-am deplasat la locul de întâlnire indicat, aşteptând un microbuz ce urma să vină de la Satu Mare pentru a prelua o parte dintre pasageri. Aşteptarea a durat aproape o oră, dar în cele din urmă acesta a sosit destul de încărcat cu bagaje. Apoi am pornit spre oraşul apropiat, Tăuţii-Măgherăuş, unde au urcat colegul meu Emil Crâncău şi soţia lui, Macrina, după care ne-am îndreptat spre Satu Mare, de unde urma să preluăm alţi câţiva pasageri.
În cele din urmă sărmanul microbuz, burduşit cu bagaje şi călători, a pornit-o icnind la drum; aventura noastră începuse. Aveam la dispoziţie o zi şi o noapte pentru a admira peisajele sau pentru a încerca o oră-două de somn pe apucate.
La început ne gândeam cum va rezista şoferul să conducă mai bine de 24 de ore continuu, dar după puţin timp ne-am liniştit aflând că persoana de lângă şofer era şi el conducător auto experimentat, care mergea cu treburi în Italia, şi că vor face cu schimbul. De altfel pe parcurs am făcut opriri destul de dese la benzinării, pentru puţină mişcare şi refacere.
Traseul nostru străbătea Ungaria şi Slovenia, apoi Italia până la Frascati/ Roma, deci nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că trecem din nou prin Nyíregyháza, de unde de-abia sosisem cu câteva zile în urmă. Din fericire, curând am ajuns la autostradă şi de-acum drumul părea mai lin şi viteza deplasării putea creşte.
Ne-au trebuit multe ore să străbatem Ungaria, să admirăm satele şi oraşele bine gospodărite, câmpurile îngrijite, dar se înţelege că peisajul nu mai era cel cunoscut şi variat din România. Apoi însă a urmat Slovenia, o ţară pe care n-o mai văzusem de aproape, dar care acum ne-a stârnit admiraţia nu doar prin frumuseţea peisajelor, ci mai ales prin felul cum arată drumurile şi aşezările ei. La tot pasul poţi întâlni ferme şi localităţi care vorbesc călătorului despre simţul estetic şi gospodăresc al locuitorilor acelor meleaguri, iar autostrada pe care mergeam era cea mai bună carte de vizită, şi ne-am zis în sinea noastră că poporul sloven avea conducători pricepuţi, dacă a reuşit să realizeze aceste lucruri, la care noi doar visăm. De altfel se ştie că Slovenia, care şi-a câştigat independenţa la 25 iunie 1991, avea în 2005 cel mai ridicat PIB pe cap de locuitor (21.567 US$) dintre fostele state comuniste din Europa, situaţie la care România a ajuns abia în 2015, conform sursei Wikipedia. O altă caracteristică interesantă a acestei ţări este că jumătate din suprafaţa ei este împădurită, din acest punct de vedere fiind a treia ţară europeană după Finlanda şi Suedia. Aşa se vede că cei care ştiu să-şi păstreze bogăţiile ajung la prosperitate mai repede. Noi în schimb ce-am făcut? După Revoluţie am strigat în toate părţile că „Nu ne vindem ţara!” şi până la urmă am început s-o falimentăm şi s-o vindem în toate chipurile, încât azi circa 40% din suprafaţa arabilă a ţării este vândută la străini, ca să nu mai vorbim de frumoasele noastre păduri, a căror suprafaţă se diminuează pe zi ce trece lăsând în urmă goluri respingătoare. De fapt, acest lucru înseamnă inconştienţă şi iresponsabilitate din partea celor care ar trebui să vegheze asupra bogăţiilor ţării. Cine ştie, poate în viitor lucrurile se vor schimba în bine, dar tare mi-e teamă că aceasta este o speranţă deşartă…
Stăpâniţi de aceste gânduri, ne-am continuat totuşi drumul şi, ajungând la Trieste, am înţeles că ne aflam deja pe pământul latinităţii şi cu fiecare kilometru străbătut ne apropiam de Roma, inima fostului măreţ Imperiu Roman, ţinta călătoriei noastre.
Drumul până la Frascati l-am parcurs la vreme de noapte trecând prin oraşe cu aer antic, cu străzi înguste şi întortocheate, de ne miram cum se descurcă şoferul prin acele labirinturi, ca apoi să ne încadrăm din nou pe autostradă, până când în cele din urmă, în dimineaţa zilei de 20 august, alegând ruta ocolitoare, am trecut de Roma şi ne-am oprit la Frascati, aflat pe o culme mai înaltă, doar „la o aruncătură de băţ” departe de Roma, a cărei panoramă o puteam admira în depărtare, căci faimosul oraş se întinde pe orizontală, nu pe verticală, păstrându-şi astfel autenticitatea în sensul istoric, spre satisfacţia milioanelor de turişti care vin anual să-l viziteze.
Deci, după o zi şi o noapte de călătorie, am ajuns la Frascati înainte de amiază, obosiţi şi nerăbdători să ne cazăm, dar a trebuit să mai aşteptăm până la primirea documentelor congresului şi aranjarea camerelor. În cele din urmă, în jur de ora 12, am intrat în posesia spaţiului de cazare. Un duş rapid şi două ore de odihnă ne-au refăcut forţele, astfel că am ieşit să ne familiarizăm cu împrejurimile, să facem cunoştinţă cu noii veniţi şi să participăm la activităţile din program organizate în acea zi „introductivă”, căci deschiderea oficială avea să aibă loc abia a doua zi, duminică/ 21 august/ la Hipodromul Aldobrandini, situat în centrul oraşului, unde ne-am deplasat cu autobuzele.
După descrierea sumară din Cartea Congresului, Frascati este cel mai cunoscut orăşel în regiunea numită Castelele Romane, situată pe munţii şi dealurile aflate la circa zece kilometri sud-est de Roma. Se mai spune că aceşti munţi s-au ivit din cauza unui vulcan vechi şi s-au format într-o perioadă de timp foarte lungă, cu zeci şi sute de mii de ani înaintea erei noastre. În prezent teritoriul respectiv prezintă un peisaj variat şi interesant, constând în oraşe importante şi bogate în monumente, dar şi locuri deosebite privind conservarea naturii, păduri, lacuri, munţi şi văi cu faună şi floră demne de păstrat.
Revenind la Frascati, ar fi de menţionat că acest orăşel este cunoscut şi pentru eleganţa vilelor din antica regiune Tusculum, un spaţiu arheologic foarte cunoscut şi vizitat, ceea ce am făcut şi noi, chiar dacă într-o mică proporţie.
Frascati este cunoscut, de asemenea, pentru deosebita sa artă culinară şi vinul alb produs în împrejurimi, oraşul fiind unul dintre cele mai însufleţite centre turistice din întreaga regiune. Oraşul este recunoscut încă din depărtare datorită faţadei prestigioasei vile Aldobrandini, vizibilă din cea mai mare parte a câmpiilor Romei. De aceea poate la sfârşit de săptămână străzile din Frascati se umplu de vizitatori romani şi neromani, care vin în special pentru a gusta din specialităţile culinare locale şi din renumitul vin alb. În acelaşi timp Frascati este un important centru cultural de nivel european, datorită existenţei mai multor centre de cercetări ştiinţifice (ENEA, CNR, ESA, INFN). Se mai menţionează că în 1856 el a primit onoarea de a fi primul oraş legat de Roma prin calea ferată. De fapt, chiar apropierea de Roma, la doar o jumătate de oră de mers cu maşina, îl face foarte atractiv.
Nu vom insista mai mult asupra istoriei şi descrierii acestui oraş, pe care de altfel l-am străbătut cu pasul sau l-am privit din maşină, ci ne vom îndrepta privirile către mândria de altădată a Imperiului Roman şi capitala Italiei de azi, Roma, de care implicit este legată şi istoria poporului român, ca dovadă fiind nemuritoarele scene aflate pe vestitul monument istoric Columna lui Traian şi unde doream neapărat să ajungem şi noi. De aceea, chiar dacă pentru aceasta am făcut oarecari eforturi financiare suplimentare, ne-am înscris la cele două excursii: 23 august/ Vizitarea Romei Imperiale şi baroce; 24 august/ Audienţă la Papa şi vizitarea Vaticanului, ambele obiective deosebit de importante pentru orice călător şi vizitator al Romei. . . (continuarea în ediția de mâine, 21 septembrie 2016)
Mihai Trifoi
