La sfârșitul anului 1918 Primul Război Mondial se încheia, după patru ani de distrugeri, moarte și lupte crâncene. Au rămas în urmă 15 milioane de morți, atât combatanți cât și civili. Și de două ori mai mulți oameni fără acoperiș deasupra capului, traumatizați sau sărăciți de război. Pentru România, sfârșitul Primului Război Mondial a reprezentat un prilej de bucurie. După doi ani de încercări, în care era să dispară de pe harta Europei, România s-a trezit în tabăra celor mai câștigate tinere țări europene. Bucovina, Basarabia și Transilvania s-au unit cu țara mamă. Asta însemna un teritoriu și o populație însemnată, adăugând atât valoare economică dar și prestigiu țării.
După patru secole de ocupație, maghiarii visau la Ungaria Mare
Pe 11 noiembrie 1918 a luat sfârșit Primul Război Mondial. Imperiul Austro-Ungar s-a prăbușit, la fel ca mai toate imperiile europene. Ungaria care-și pierduse suveranitatea după bătălia de la Mohacs în 1526, a reușit să-și proclame independența pe 16 noiembrie 1918. De la început consiliul național a cerut proclamarea republicii și abolirea monarhiei. Republica Ungară nou înființată era condusă de un guvern de coaliție format din oamenii ai Partidului Social Democrat, Partidul Radical, dar și ai lui Mihaly Karolyi. Acesta din urmă a fost numit președinte. Desprinzându-se de politica monarhică absolutisă a Austro-Ungariei, noul regim de la Budapesta milita pentru adoptarea unui sistem politic democratic bazat pe reforme sociale, tratamentul echitabil al minorităților, dar și oferirea de drepturi democratice populației.
Comitetele naționale românești controlau mai multe orașe iar armata română trecuse deja Mureșul, ocupând o parte din teritoriul menționat în acordul din 1916. Guvernul de la Budapesta a protestat privind înaintarea trupelor române în Transilvania, mai ales că nu era încă recunoscută internațional unirea acestei regiuni cu România. Din sud, trupele iugoslave au încălcat și ele granița vechii Ungarii, revendicându-și o serie de teritorii. Alte proteste inutile ale ungurilor. La mijlocul lunii ianuarie 1919, Ungaria pierdea Slovacia. Trupele cehe, chemate de populația autohtonă au intrat și au preluat Slovacia cu acordul marilor puteri și în ciuda protestelor maghiare. Anterior, la 25 decembrie 1918, Rutenia își proclamase autonomia. Ungaria Mare rămăsese doar un vis care se destrăma sub ochii neputincioși ai guvernului maghiar într-o epocă a autodeterminării națiunilor.
România între seceră și ciocan: planurile de bolșevizare a țării
Pierderile teritoriale ale vechiului regat al Ungariei au fost privite de o parte a populației maghiare drept o pierdere a prestigiului național și un lucru inacceptabil. Naționaliștii au făcut vâlvă oferind prilejul perfect pentru comuniștii unguri conduși de Bela Kun, un comunist originar din Transilvania, să pună mâna pe putere. Pe 21 martie, regiumul democratic al lui Karolyi a fost înlăturat iar Ungaria proclamată Republică Socialistă, condusă de Bela Kun. Situația s-a schimbat la 180 de grade. Bela Kun a început un război revanșard pentru recuperarea prioritară a Transilvaniei și Slovaciei. Unitățile militare prezente în Crișana au început o ofensivă împotriva armatei române din Transilvania. Comandanții români au reacționat prompt și i-au împins pe unguri tocmai până la Tisa.
„Față de diviziunile şi şovăielile Consiliului Suprem Interaliat de la Paris şi de amenințarea care plana asupra Transilvaniei, ca urmare a prezenței unităților militare ungare în Crişana, înaltul Comandament român a hotărât să treacă la ofensivă. În ziua de 16 aprilie, după ce respinseseră un atac ungar, dat în cursul nopții, trupele române străbat defileurile Munților Apuseni şi, câteva zile mai târziu, ocupă oraşele Satu Mare, Carei, Salonta şi Oradea Mare, după care continuă ofensiva până la Tisa, pentru a aşeza un obstacol natural în măsură să asigure securitatea teritoriului controlat de trupele române”, preciza istoricul Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.
Primejdia era cu atât cu mai mare cu cât comuniștii unguri au făurit un plan secret cu Uniunea Sovietică. Și anume, Ungaria și Rusia urmau să atace România din două părți. Să o prindă ca într-un clește și să o transforme în Republică Sovietică.
„Republica Sovietică Ungară crea pentru România primejdia de a fi atacată din est şi din vest, de Armata Roşie sovietică şi de cea ungară. Christian Rakovski (membru al Comiternului sovietic) stăruia pentru un atac conjugat sovieto-ungar împotriva României, convins că, de îndată ce joncțiunea celor două Armate Roşii avea să se facă pe teritoriul acestei țări, ea avea să devină o republică sovietică. În timp ce situația se stabiliza pe frontul de vest, Rakovski şi Cicerin, comisarul poporului pentru Afaceri Străine în guvernul sovietic de la Moscova, au trimis note ultimative guvernului român, cerând imediata evacuare a trupelor române din Basarabia şi Bucovina (1-2 mai). Moscova şi Kievul pregăteau astfel intervenția militară, coordonată cu autoritățile de la Budapesta, destinată să includă România în sistemul republicilor sovietice”, preciza Florin Constantiniu.
Primii care au atacat au fost rușii, direct pe malul drept al Nistrului. În tot acest timp armata ungară ataca Cehoslovacia.
Ungaria spulberată de România după o contraofensivă puternică
Planurile comuniștilor au fost date deja peste cap de revoltele „albilor” din Rusia, de rezistența franceză în Basarabia, dar și de mobilizarea exemplară a armatei române. Ungurii încă sperau în intervenția rusească și prinderea României pe două fronturi. Armata română se afla concentrată cu efective sporite pe malul Tisei, pe partea transilvăneană. Pe celălalt mal, ungurii aveau patru corpuri de armată cu aproximativ 100.000 de oameni. Aveau arme destul de bune, dar și muniție suficientă, majoritatea rămase de la corpurile de armată austro-ungară și germană din timpul războiului.
„Dacă nu sunt aprobate justele cereri ale României, securitatea ei va fi compromisă și, odată cu aceasta, se va pune din nou în pericol pacea în întreaga Europă de Sud-Est”, scria mareșalul Foch, primului ministru francez Clemenceau. Mai mult decât atât, pe 3 iulie, Comandamentul ungar dădea ultimatum României cerând retragerea trupelor din zona Tise. Armata Română a rămas însă pe poziții. Bela Kun aflase că marile puteri nu vor da ajutor militar României, și trăind cu speranța că vor fi ajutați de sovietici, ungurii declanșează o puternică contraofensivă pe 20 iulie, la 3 dimineața. Atacul a început cu un baraj de artilerie. Trupele ungurești implicate în atac erau mai numeroase decât cele românești staționate la Tisa.
Așa că, având superioritatea artileriei și a efectilor sporite, ungurii au străpuns linia de apărare românească, ajungând pe malul stâng. Armata română s-a redresat rapid, primind întăriri, și în cea de-a patra zi a oprit ofensiva maghiară. Românii au declanșat un contraatac devastator. În ciuda insistenţelor marilor puteri vestice, ca România să nu treacă Tisa şi să-i atace pe unguri, guvernul Brătianu împreună cu regele Ferdinand au luat decizia atacării Ungariei şi înlăturarea lui Bela Kun.
„Brătianu şi înaltul Comandament erau decişi să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivaţie: de securitate şi de prestigiu”, adăuga Florin Constantiniu, în aceeași lucrare.
Pe 30 iulie 1919, trupele române au trecut Tisa, în dreptul satului Tiszabo. Armata română avea peste 250.000 de soldaţi, majoritatea oameni experimentați trecuți prin luptele din Primul Război Mondial. La trecerea Tisei de către trupele româneşti au asistat şi regele Ferdinand, dar şi regina Maria. „Toţi erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alunge pe bolşevici, ei doreau să ajungă la Budapesta”, scria regina Maria.
Capitala Ungariei a căzut în mâinile românilor
Trupele erau conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu. Armata maghiară este efectiv spulberată și pusă pe fugă. Soldații unguri își abandonează armele iar Bela Kun s-a refugiat în Rusia. Ungaria se afla în mâinile românilor. „Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut drept efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.(…) Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat ”, scria generalul Rusescu.
Pe 3 iulie, armata română ajunge în fața Budapestei. Apărarea orașului este spulberată rapid. O delegație a Guvernului maghiar i-a cerut lui Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor românești, să nu intre cu soldații în oraș. Mărdărescu le-a pus însă în vedere că va bombarda orașul dacă se opun intrării trupelor românești. „Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş”, descria generalul intrarea trupelor româneşti în Budapesta.
https://adevarul.ro/
