„Creştinii ar trebui nu numai să accepte minunile, ci şi să le privească drept dovezi de implicare directă a Domnului în creaţia Sa.”
Duminică, mi s-a întâmplat ceva despre care simt nevoia să povestesc. De altfel în ultimii ani mă confrunt cu tot felul de ciudățenii, minuni ar spune Cel de Sus. Am mai spus și am convingerea că suntem instrumente în mâinile Lui Dumnezeu, prin care El își arată iubirea.
Obosisem să alerg să prind câteva imagini inedite, așa că mi-am îngăduit să-mi iau o pauză. Am încercat să fac puțin pe paparazzi să văd cum este și nu e ușor deloc să prinzi momentul potrivit pentru o fotografie bună. Se întâmplă să faci chiar și zece pentru a ieși una care să exprime ce ți-ai dorit. „ Nu știu alții cum sunt ” , dar mie îmi plac fotografiile care vorbesc. Nu-mi ies întotdeauna, dar mă străduiesc. Până la urmă și o fotografie este o metaforă. Cine o înțelege bine, cine nu, rămâne cu o pierdere.
Căutam un loc pe o bancă și spre marea mea bucurie am dat de o cunoștință care tocmai se așeza pe una din băncile instalate sub cort. Era foarte cald și organizatorii sărbătorii la care mă aflam la poalele munților, amenajaseră spații de stat la umbră. Nu am apucat să întreb dacă mai este un loc liber, că tânărul din dreapta mea, să fi avut vreo 30 de ani îmi striga: „ Stați aici, doamna! E liber! Haideți! ” Parcă mă cunoștea de când lumea… Un brunețel simpatic, puțin euforic, neliniștit chiar, cu puțină deficiență de vorbire. Nu înțelegeam ce este cu el. Stătea destul de aproape de mine ca să simt că nu mirosea a băutură. Încerca din răsputeri să-mi spună ceva, deși părea că este incoerent, vorbind despre lucruri care păreau să nu aibă sens. La un moment dat mi-a spus pe un ton grav că are o problemă și asta m-a făcut să-l privesc în ochi. Parcă atât aștepta! Să-l văd! Trecem pe lângă oameni fără să-i vedem cu adevărat. Vedem doar partea fizică, nu și sufletul. M-am pierdut într-un hău de ocean. Chiar dacă nu i le vedeam, lacrimile ascunse mă sufocau. Era atâta deznădejde în privirea lui că m-am cutremurat. Ce problemă ar putea avea un tânăr de vârsta lui? Părea un tip bine făcut, deși stătea jos, am putut aproxima că era înalt ca bradul, iar costumul național îi venea așa bine. Albul cămășii îi scotea în evidență tenul măsliniu și ochii precum chihlimbarul. Am avut sentimentul că a trecut o veșnicie până s-a hotărât să accepte să iasă de mâna mea din hăul care-l înghițea. Cred că avea nevoie de încrederea cuiva, de înțelegere, de acceptare! Da, de acceptare! Cât de mult înseamnă să te știi acceptat de cei din jur așa cum ești! S-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit ca pe o taină să nu audă ceilalți: NU POT SĂ MERG! Mă așteptam să-mi spună o bazaconie, pentru că nu părea un tip pe care să-l iei în serios și cred că tocmai aici e problema uneori. Judecăm prea ușor, judecăm după aparențe. Poate până atunci nimeni nu-i dăduse vreo șansă de a se destăinui. Îmi era greu să cred! Mă uitam uluită în ochii lui și așteptam să-mi spună că e o glumă. Și-a ascuns ochii în palme înăbușindu-și un hohot de plâns. Doamne, omul ăsta chiar e bolnav! îmi spun. I-am atins brațul. „Ce s-a întâmplat?”„ Am avut un accident… Da, nu pot să merg! Nu mai am nicio speranță…și mai este ceva!” „Ce?! întreb cutremurată”. „Mama este grav bolnavă…” A urmat apoi un scurt dialog din care am aflat că nu are cine să-i ajute, că în urmă cu 12 ani avusese un accident care-l lăsase fără ceea ce credea el că este mai de preț: mersul. Habar nu aveam ce trebuie să fac, dar m-am trezit spunându-i: „Tu crezi că mersul este cel mai important lucru pentru un om? Știi câți oameni trăiesc în cărucioare? Știi că sunt oameni care nu au mâini și trăiesc aproape normal și nu-și pierd speranța ca tine? Speranța nu aleargă pe străzi să te găsească pe tine. Speranța este în sufletul tău și trebuie să o întreții, nu poți cădea în deznădejde!” Pentru a-mi confirma că face ceva în acest sens mi-a spus că a fost la Arsenie Boca și că așteaptă să se întâmple o minune. Minunile sunt întreținute de credință și speranță. Minune înseamnă să te accepți așa cum ești, să-ți depășești limitele și să mergi mai departe. Nu este suficient ca cineva să-ți aducă un pahar cu apă, trebuie să ai puterea să întinzi mână, să-l duci la gură și să sorbi, ori tânărul din dreapta mea nu avea puterea să înainteze. „Tu ai rămas blocat în urmă cu 12 ani. Nu poți depăși acel moment. Acceptă ce s-a întâmplat, acceptă-te așa cum ești, dă-ți voie să trăiești. Nu-ți mai pune limite. Poți face tot ce îți dorești, îți lipsește voința. Sunt atâția tineri în cărucioare care merg la competiții sportive, se bucură de viață…”
I-am dat câteva exemple despre care știam și se mira. Pe chipul lui treceau când lumini , când umbre…„da, dar nu pot avea urmași…” l-am simțit cum își frânge strigătul în fașă să nu plângă. Nu mă așteptam la asta și eram vădit încurcată. Nu știam dacă era ca urmare a accidentului sau pentru că trăia cu impresia că nu-și va găsi vreodată jumătatea cu care să-și împartă viața…„Ba, poți! De ce să nu poți? Ce te împiedică? Limitele ți le pui tu! Trebuie să înțelegi că poți face tot ce îți dorești. Și nu îți pierde speranța. Speranța e sus și aici în sufletul tău, spuneam în timp ce mi-am apropiat mână de inima lui. Mi-a luat mâna și mi-a săruta-o. Se agățase de ea de parcă era aerul pe care-l respira. Mă ridicasem să plec. Era prea mult pentru o singură zi și eu mă simțeam prea mică…„Doamnă, vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați spus! Nici nu știți cât de mult mă bucur că ne-am întâlnit. Sunteți o doamnă, mulțumesc că m-ați ascultat.” Mi-am desprins cu greu mână din mâinile lui, sufletul din sufletul lui, mă luase acolo să-i văd „oful” așa cum îmi spusese la început. Era rănit, dezamăgit, deznădăjduit și cât de puțin avea nevoie. Să-l audă cineva! Să-l vadă cineva! Câteva vorbe de încurajare, câteva vorbe care să-i dărâme nu-urile neputinței în care se închisese și se condamna singur, pentru că-i lipsea sensul de a trăi, deși el era însuși sensul. După accidentul suferit în urmă cu 12 ani, medicii nu-i dăduseră nicio șansă și iată că Dumnezeu era prezent în viața acestui om tocmai pentru a contrazice adevărul la care noi pământenii ne limităm. Mi-am amintit de cuvintele părintelui protopop Ioan Bercu, în predica de dimineață: „Minunile sunt lucruri de neînțeles pentru oameni”. Mintea noastră nu poate pricepe de ce ne aflăm într-un loc la un moment dat, de ce ni se întâmplă ceva la care nici nu ne-am fi gândit, de ce întâlnim pe cineva…„Creştinii ar trebui nu numai să accepte minunile, ci şi să le privească drept dovezi de implicare directă a Domnului în creaţia Sa” scria C.S. Lewis. Am zâmbit! Aș fi vrut să-i spun că nici eu nu am putut merge o perioadă și că Dumnezeu a trimis în viața mea poezia. Cu ea am învățat primii pași, prin ea mi-am depășit limitele. E un fapt concret, nu o metaforă și poate că astăzi Dumnezeu tocmai de aceea m-a ales pe mine să-i vorbesc acestui tânăr. Nu știu dacă avea să-l mai întâlnesc vreodată, dar am plecat cu convingerea că dincolo de această nenorocire, Dumnezeu sădise speranța!
„Speranța vede invizibilul, simte intangibilul și împlinește imposibilul.” – Charles Caleb Colton, noi trebuie doar să CREDEM!
Mihaela Aionesei
. .
