Privind prin clepsidra nemiloasă a timpului, și cu nostalgia unui pământean al locului și al tradițiilor, mă cuprinde un sentiment, acum, când scriu aceste rânduri despre ILIE ȘANDRU, care adună cu bucuria atâtor dureri trecute, iată în acest an nouăzeci de primăveri vestite de luna mărțișorului și când natura prinde viață și speranță.
Mă folosesc de prilej, pentru a depăna amintirile, Doamne, atâtori ani care au trecut de când ne cunoaștem. Destinul a făcut, ca să ajungem unul în calea altuia, nu știu precis care dintre noi, a făcut-o primul, încercarea acestei prietenii, are durata originii sale din anii ‘70 ai secolului trecut, când eram un tânăr cercetător, am efectuat, cercetări etnografice în zona Bilborului, împreună cu muzeograful de atunci, Mircea Artimoniu Mihail, reprezentanți ai Muzeului Etnografic din Reghin, atunci, inevitabil l-am întâlnit pe învățătorul Ilie Șandru, care se cunoștea dinainte cu Mircea Mihail, la rândul său acesta din urmă originar din Pietriș, comuna Deda, așezare apropiată cu Săcalu de Pădure, locul de origine a învățătorului Ilie Șandru. Mi-l amintesc, ca fiind un dascăl înflăcărat, bun cunoscător al zonei, preocupat la rândul său de cultura populară și îmi amintesc în mod deosebit, de folclor. În acele repetate peregrinări ale noastre, pe care le-am făcut cu colegii de la Muzeul din Reghin, în Bilbor și în așezările românești din zonă, pentru activitatea noastră de cercetare și de culegere a unor vestigii tradiționale vii ale locuitorilor ne-a fost de mare folos Ilie Șandru, care cu bunăvoință, deschidere, întâi ne-a prezentat la colegii lui de la școală unde profesa și unde am cunoscut un colectiv minunat de dascăli, precum și ne-a introdus în cunoașterea istoriei locale a zonei, la fel ne-a arătat și descris bisericuța de lemn din Bilbor, datând din prima jumătate a sec. XVIII, și care îmi amintesc că era într-o ruină și degradare, pentru că, și atunci ca și acum mai marii zilei nu prea erau interesați de moștenirea culturală care a dăinuit peste vremi. A fost atunci de un real folos prezența și colaborarea cu Ilie Șandru, pentru misiunea pe care am avut-o în zonă, pentru că, era un cunoscător avizat, și în același timp, a sprijinit înlăturarea urmelor de neîncredere, care persistau în rândul populației atunci când apăreau străini în satul lor, pentru că, în perioadă, veștile aduse de cei care cârmuiau destinele țării, nu erau pe cale să bucure pe localnici. Dascălul Ilie Șandru, am putea spune că a reușit, să stârnească interesul și pasiunea pentru aprofundarea cât mai fundamentală a cercetărilor din zona Bilborului, și care cel puțin pentru mine, mi-a rămas întipărită, ca fiind cea mai frumoasă așezare pe care am cunoscut-o în România. Mai arăt, că tot lui i se datorează faptul de a fi cunoscut ocupațiile tradiționale ale locuitorilor: creșterea animalelor, dulgheritul – lucrul în general al lemnului, păstoritul și agricultura, după metode străvechi, anume încă se folosea plugul, cu brăzdar de lemn, și grapa cu colți, de asemenea de lemn de esență tare, pe care se puneau pietroaie atunci când se lucra pentru a nivela arătura. Directorul muzeului de atunci, Anton Badea, a condus echipa de la muzeu și colaboratori de la Muzeul Satului, efectuând filmări documentare cu privire la practicarea ocupației plugăritului tradițional, precum și alte munci ale câmpului, dovedind originea lor arhaică și continuitatea acestei forme de civilizație.
Am stăruit, poate prea mult pentru a relata această ”întâmplare” care probabil nu a fost o simplă conicidență, la Bilbor unde l-am cunoscut pe învățătorul Ilie Șandru, la aceea vreme încă tânăr sprinten, cu o veselie debordantă, bucuros, că s-a reîntâlnit cu Mircea Antominu Mihail, care la rândul său era la origini învățător și bucuros totodată, de preocuparea de a aduce în lumină publică frumoasa așezare a Bilborului. Am făcut-o cu motivul, că ipostaza reflectă cu relevanță personalitatea dascălului.
Apoi, a fost dat, ca prin anii 1976-1977 să ne revedem la Miercurea Ciuc, unde Ilie Șandru, era colaborator al ziarului ”Informația Harghitei”, publicam și eu acolo, se știe, că erau puține publicații în aceea perioadă. Ce observ ca o constantă, că Ilie și acum după trecerea atâtor vremi, își păstrează același zâmbet, aceeași privire scrutătoare, adună puteri ca să se afle în permanentă căutare spre sensurile profunde ale existenței noastre, ca ființe umane, raționale și ca români, în primul rând, cu dragoste de țară.
Dragostea lui de țară se suprapune cu prețuirea constantă a locurilor natale, precum Săcalu de Pădure, care este pentru el, o adevărată Meccă a credinței strămoșești, a locului de unde a pornit în lume și pe care l-a purtat permanent în sufletul său în toate ”aventurile” vieții. Ilie Șandru se regăsește în fiecare dintre noi, care îl înconjurăm cu prețuire și respect, pentru că, destăinuirile sale în cărțile pe care le-a scris, constituie o enigmă a dăinuirii și care se identifică în profunzime cu întreaga istorie a Văii Mureșului în întreaga sa unitate și continuitate, cu restul ținuturilor trăitoare ale poporului român, în care de milenii arde o flacără nestinsă în vetrele sale.
Despre Ilie Șandru și faptele sale s-au spus și s-au scris atât de multe lucruri minunate, ceea ce te pune în fața multor dificultăți atunci, când dorești să le repeți, dar cu alte cuvinte, fiind necesar să pătrunzi în metaforele destâinuirii crezului pe care îl exprimi. Merită repetată străduința faptelor sale, măcar pentru atâta răsplată care i-au îmbogățit sufletul.
Se știe, că Ilie Șandru, care poartă numele Sfântului ce aduce capriciile ploii, cu tunete în plină vară, cu aceeași forță și greutate rămân cuvintele sale pe care le-a așezat în scrierile artistice, literare, istorice, dar care poartă permanența izului originii din care s-a desprins, și pentru care, calea reîntoarcerii rămâne doar una sentimentală. Citind cărțile lui, te răvășesc și amintirile propriei existențe, ca până la urmă să rămîi cu regretul, că timpul este fără întoarcere și ce fericire naivă era cândva, când copil fiind, se umbla desculț prin poieni înflorite, îmbrățișat de soare, și de acele puține bucurii inocente.
De a lungul celor nouă decenii, parcurgând cărări uneori mai puțin umblate, Ilie Șandru s-a așezat neobosit pe mersul lui îndelungat, ca pe o cărare ancestrală, văzută doar de călător, cu speranța apropierii de orizont, de care atunci când se simțea, că a ajuns în preajmă, se îndepărta din nou, ceea ce obliga pe călătorul său deseori singuratic, să continue și iar să continue, pentru că nevoia exprimării bate la ușă, și era conștient, că îi este destinat să săvârșească o altă împlinire, al cărei moment nu trebuie evitat. Așa se face, că Ilie Șandru, a fost și este încă un prolific scriitor, dar ca o curiozitate, nu lasă loc pentru invidii, fi ele și colegiale. Alături de cărțile sale, care reflectă momente de istorie și generații trecute, este și demnitatea lui recunoscută de dascăl, pentru copii satelor românești și cărora le-a cultivat dragostea de carte, de frumos, de omenie, și mulți dintre aceștia sunt mândria în egală măsură atât pentru dascălul lor, cât și pentru satele de unde au pornit în lume, dar care caută momente să-și întâlnească din când în când învățătorul, care i-a inițiat în miracolul literelor și al cifrelor, devenind mulți dintre ei oameni de seamă și mai ales cărturari. Cariera reușită a multora dintre ei, constituie o mândrie simplă și neprețuită pentru Ilie Șandru în modestia lui proverbială se mulțumește cu aceasta satisfacție ce are o echivalență morală supremă.
De-a lungul vieții și carierei sale de până acum, de când a plecat din satul natal, deschizând fereastra mare a lumii, a știut să aleagă provocarea cea mai grea, dar și cea mai glorioasă, și a luptat pe tărâmul social, al literelor și a moralității creștinești, să aducă izbândă graiului românesc pentru care, în tinerețe a trebuit să rupă un zid de ignoranță, de necunoaștere, și chiar de ură pentru ceea ce prezenta la începuturi, negarea unei existențe evidente de neam, dar care este dovedită de multimilenara tradiție și continuitate. Ilie Șandru este exemplul unei conștiințe curate pe care a dobândit-o în familie și în satul natal și pe care, iată o poartă de aproape un veac, dăruind acum o arhitectură de durată ce o reprezintă reperele vieții sale, în care a pus stăruință și acribie profesională.
Pentru că a avut un cuget curat, a reușit să treacă peste clipele grele, din perioada războiului, când a fost abandonată credința, rațiunea, și omenirea a trecut prin acel dezmăț al măcelului de care populația românească din zonă nu a fost ocolită și sunt momente pe care dascălul le readuce în conștiință, pentru a nu fi uitate de generațiile elevilor săi, deoarece trăirea istorică a neamului românesc și a celor cu care viețuim împreună este important să recunoaștem trecutul, cu toate adevărurile sale, pentru că speranța clădirii și consolidării unui viitor, depinde de contribuția fiecăruia dintre noi, chiar dacă amintirile, originile și experiențele de viață sunt diferite, cum este și normal. Este unul dintre mesajele activității publicistice și intelectuale ale lui Ilie Șandru, și trebuie să achiesăm la valorile spre care ne îndeamnă.
O face argumentat, cu dăruire și convingere.
Cărturarul Ilie Șandru, nu s-a cantonat între munții Călimani și Valea Mureșului, și nu doar a călătorit ascultând murmurul Mureșului, martor al istoriei poporului român, dar a trecut și peste munți, a îndeplinit o trashumanță culturală, până la frații noștrii din Basarabia și Ținutul Herței, a ajutat, a promovat personalități din acele locuri, ale destinului nostru istoric dramatic ca români, a îndeplinit în realitate o jertfă și a fost un ”Badea Cârțan” al zilelor noastre.
Nu am putea să încheiem acest mesaj, pe care, alături de atâția prieteni, îl aduc cu onestitate și respect lui Ilie Șandru, fără a elogia activitatea lui de cercetător, iscoditor din străfundurile istoriei, a documentelor care zac tăcute prin arhive, scoțând la lumină și punându-l pe piedestaul pe care îl merită, oameni de cultură, savanți, fruntaș ai clerului și ai politicii românești originari din zonă, prin a căror existență au marcat profund destinul neamului românesc, și al căror pilduitoare prezență în spațiul public românesc uneori adusă în împrejurări dramatice a conturat constelația veșniciei românești. Amintesc aici, simpozioanele închinate luminatului cărturar bilborean, Octavian Tăslăuanu, cu participare semnificativă la acele momente de desăvârșită prețuire a personalității acestuia; la fel, organizarea de peste trei decenii ”Zilele Miron Cristea”, primul patriarh a României Mari, un adevărat munte de credință și dăruire, care a marcat profund istoria interbelică a poporului român și care s-a născut pe meleaguri Toplițene și a cărui origine, ca familie, a fost descoperită și pusă în valoare de către sărbătoritul nostru. Îmi permit, ca participant la evenimentele închinate primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, că organizarea, desfășurarea sesiunii de comunicări, prezența unor personalități reprezentative la ”Zilele Miron Cristea”, precum și programele culturale, au fost înălțătoare, cu o valoare științifică semnificativă, și unde s-a văzut spiritul organizatoric, rigoarea dascălului Ilie Șandru, duse până la perfecțiune.
Cum toate faptele noastre și ceea ce spunem, trebuie să ducă la o concluzie, îmi exprim încă odată gândul dorului și a bucuriei de a avea prilejul de a-l felicita pe Ilie Șandru, alături de tradiționalul la multi ani cu sănătate și pană cu inspirație!
Din partea,
Prof. univ. emerit. Dr. Ioan SABĂU-POP, avocat
