Sursa foto: (c) Oana Mălina Negrea/AGERPRES
Păpuşile de caş, inimioarele de turtă dulce, batistele brodate şi casetele pictate se numărau printre „darurile de iubire” la modă pe vremea stră-străbunicilor noştri.
Bărbaţii le mai dăruiau aleselor inimii furci de tors sau câte un mai sculptat cu multă migală, pentru spălatul rufelor la râu, iar, dacă iubirea le era împărtăşită, primeau nu doar batiste, ci şi „cămeşi” brodate de iubitele lor, astfel de „mărturii ale iubirii”, adunate de prin părţile locului, fiind păstrate în colecţia de etnografie a Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe.
„Băieţii primeau batiste foarte frumos lucrate şi ornamentate şi le dădeau fetelor maiuri sculptate şi, la fel, ornamentate în stil caracteristic tradiţional”, a declarat, pentru AGERPRES, directorul instituţiei, Vargha Mihaly.
Pe vremuri, în loc de SMS-uri sau mesaje de Facebook, se trimiteau scrisori parfumate şi versuri de iubire caligrafiate cu toc sau pană, iar, adeseori, balurile ori sărbătorile câmpeneşti erau locurile în care se legau idile ori se mijloceau viitoarele căsătorii.
Un astfel de prilej era nedeia mocănească de la Voineşti-Covasna, o sărbătoare care se mai păstrează până în ziua de azi, când tinerii păstori coborau de la munte, în prejma Sântiliei, ca să îşi aleagă viitoarele neveste dintre fetele de măritat.
Se îmbrăcau în straie populare de sărbătoare şi se întâlneau în Valea Zânelor, iar dacă se plăceau şi părinţii se înţelegeau la zestre, atunci toamna sau anul viitor, după caz, urma nunta.
Băieţii trebuiau, în mod obligatoriu, să aducă „daruri de dragoste”, de regulă o păpuşă de caş, iar dacă „ofranda” le era acceptată primeau în schimb un fir de busuioc pe care fetele îl purtau la piept, în păr sau la cingătoare.
Păpuşile de caş se făceau în nişte matriţe din lemn ornamentate cu diferite modele sculptate, iar capul avea formă de cruce.
„Caşul se punea la înmuiat, se fierbea la o anumită temperatură, cu sare, şi când se scotea din cazan se punea în matriţa cu cruce, cu simboluri ortodoxe. Erau nişte bucăţi din lemn sub forma unei femei. (…) E greu de făcut păpuşarul, că aşa îi zice, trebuia cineva care să se priceapă. (…) Când veneau de la stână, ciobanii aduceau în glugă vreo trei, cinci, zece păpuşi de caş că mai dădeau şi la verişoare şi la nepoate, să nu fie supărare”, spunea Mircea Cojan, un cunoscut oier din zona Covasnei.
Iar ca să-şi arate puterea şi să impresioneze fetele, flăcăii se luau la trântă sau făceau concursuri de ridicat bolovani.
Dar, una dintre regulile nescrise care trebuia respectată, era ca surorile să se mărite în ordinea în care s-au născut, deci până nu se mărita prima nu se mărita niciuna. Dacă cea mare se căsătorea, următoarea „cădea din pod”, adică urma la rând la măritiş, iar la nuntă întreaga comunitate se simţea datoare să contribuie la bunăstarea viitoarei familii, aşa că dăruiau de la perne şi leagăne pentru prunci până la cârlani.
Prepararea turtei dulci are o tradiţie îndelungată în judeţul Covasna, mărturie stând Muzeul breslelor din Târgu Secuiesc, dar şi turtarii care duc mai departe acest meşteşug.
Printre aceştia se numără şi familia Gedő din localitatea Arcuş, care are un mic atelier de preparat turtă dulce ornamentată, unde miroase plăcut a cuişoare şi anason.
Doamna Gedő Katalin spune că nicio turtă dulce nu e ca alta şi că fiecare turtar are reţeta şi stilul lui, dar din niciuna nu lipsesc mirodeniile şi mierea.
În mod evident, în luna februarie cele mai căutate sunt inimioarele roşii de turtă dulce, care pe vremuri erau decorate şi cu câte o oglindă.
„Astea sunt tradiţionale – inima şi căluţul şi mai era un obicei, în inimă era o oglindă. Aşa cumpărau băieţii, ca fetele să vadă în oglindă cât de frumoase sunt. (…) Turta dulce este un cadou foarte frumos, unele le facem cu dedicaţie, personalizate cu numele soţiei sau persoanei iubite sau scriem o dedicaţie”, afirma Gedő Katalin.
Se mai spune că dacă fata accepta „darul de iubire”, atunci băiatul avea dreptul să o viziteze marţea şi joia. În timpul vizitei, domnişoara cosea o batistuţă şi doar când o termina puteau face logodna.
Printre darurile foarte la modă pe vremuri erau casete din lemn pictate în care se puteau ţine bunuri de valoare sau bijuterii.
Familia Sütő din localitatea covăsneană Vârghiş se ocupă de aproape 500 de ani de confecţionarea, sculptarea şi pictarea mobilierului, secretele acestui meşteşug tradiţional fiind transmise din tată în fiu de 15 generaţii.
Casa familiei Sütő găzduieşte un mic muzeu cu piese vechi de mobilier, fiecare dintre ele cu o istorie, semnificaţie şi poveste aparte, printre cele mai interesante piese numărându-se „scaunele vorbitoare”, nelipsite, pe vremuri, din casele secuilor din zonă. Acestea ocupau un loc de cinste, în mijlocul odăii, pentru că poziţia lor exprima starea de spirit a familiei. Practic, scaunele simbolizau bărbatul şi femeia, iar dacă erau orientate unul către altul, însemna că în casă e pace şi armonie, iar dacă erau aşezate invers, însemna că sunt certaţi.
Astfel, toţi cei care cunoşteau mesajele „scaunelor vorbitoare” aveau grijă, ca imediat ce treceau pragul încăperii, să se uite la ele, pentru a şti dacă au nimerit sau nu într-un moment bun, dacă e cazul să rămână sau încheie repede vizita pentru ca stăpânii casei să se poată împăca.
Oana Mălina Negrea/AGERPRES
