Luni seara, 1 iunie 2015, în organizarea Asociației Cultural Creștine Justinian Teculescu, în parteneriat cu S.C.Turism Covasna, s-a derulat un eveniment deosebit: reîntâlnirea covăsnenilor iubitori de rostire românească autentică cu Dan Puric, cunoscut actor, regizor, scriitor și, nu în ultimul rând, orator inspirat, de mare forță, înzestrat și cu darul prețios de a-i însufleți pe cei ce îl ascultă.
În cadrul întâlnirii, desfășurate într-un peisaj minunat oferit de terasa Campingului de la Valea Zânelor din Covasna, Dan Puric avea în program susținerea conferinței „Despre identitatea româneasca” și prezentarea ultimei sale cărți: „DULCI, Jurnalul unui câine scris de un puric DAN”, carte pe care, alături de o alta, „Suflet românesc”, apărută cu ceva timp în urmă, a oferit în final autografe.
În ciuda formulării pretențioase, de afiș publicitar, eu nu îl percep pe Dan Puric ca pe un conferențiar de factură academică, doct, sobru, livresc, într-un cuvânt arid și lipsit de autenticitate. După părerea mea, Dan Puric nu susține conferințe; el se mărturisește, el își declară umil în fața auditoriului obsesiile sale, gândurile care-l frământă cotidian și, lipsit de false rețineri, vorbește ca nimeni altul, credibil și concis, despre adevăratele probleme ale acestui popor, ale acestei țări. Pentru că, pierduți în mărunțișuri zilnice și asurziți de hărmălaia politică ultramediatizata, pierdem din vedere, noi toți, că suntem puși sau împinși „într-o stare de indiferență, pentru a nu ne mai ști memoria și trecutul”.
Astfel privind lucrurile, mie mi se pare că orice prilej de a-l asculta pe Dan Puric se transformă într-un eveniment intelectual, într-o ocazie minunată de a descoperi frumusețea sufletului și profunzimea minții unui spirit, a unei voci, care îmi place să cred că mă reprezintă: „Sufletul românesc – ne amintește Dan Puric – nu se declină între degenerarea evadatului din ghetoul comunist care fură acum în Occident și omul politic de azi care a distrus România mai mult decât oricare dușman, ci între cel care și-a dat viața pentru acest pământ și tăcerea românului de azi care are memoria acestui lucru și nu cedează”.
S-au făcut în spațiul public aprecieri contradictorii despre Dan Puric: fie este considerat un actor si totodată un autor de factură miraculoasă, fie este taxat ca un fenomen izolat de naționalism obsesiv într-o combinație mistică. Evident că realitatea este alta. Ce poate fi mai curat, mai înălțător, decât această obsesie a prețuirii strămoșilor, a înaintașilor, a mereu-aducerii-aminte cine suntem și de unde am pornit. Mi se pare definitorie pentru modul cum Dan Puric își trăiește obsesiile o întâmplare, relatată de acesta la mai bine de treizeci de ani după ce s-a petrecut. Student fiind încă la teatru a filmat într-un rol episodic, alături de marele actor Amza Pelea, undeva în munți. Într-o pauză de filmare, maestrul l-a invitat pe mai tânărul coleg să facă împreună câțiva pași prin pădure. Mergeau în tăcere, crengile uscate trosneau sub pașii lor, maestrul în față iar ucenicul în spatele lui, când deodată vocea lui Amza l-a trezit din mirajul acelei stări: „Dănuț, îți poți închipui că noi acum când călcăm pe acest
pământ s-ar putea să pășim pe urma unui dac?!”…Mai târziu, peste ani – povestește Puric -, fiind la Viena, mergea singur pe străzi, cufundat în gânduri, când deodată, ca o străfulgerare din timp l-au ajuns din spate cuvintele lui Amza și-atunci a simțit că trebuie să calce cu sfială. Și s-a gândit, tresărind cu toată ființa, că pe-acolo pe unde punea acum el piciorul s-ar putea să fi pășit, cândva, marele Mihai Eminescu…Superbă imagine, splendidă obsesie!
Într-o înlănțuire firească, armonioasă, de subiecte abordate cu gravitate, din istoria noastră trecută și mai ales cea trăita în prezent, împletite talentat cu relatări și întâmplări hazlii, Dan Puric ne-a introdus și în culisele plămădirii și nașterii ultimei lui cărți. Muza scriitorului și autoarea morală a cărții este Dulcineea, alintată Dulci, o cățelușă Labrador cu blană și ochi de catifea, prezentă și ea la întâlnire, care ne demonstrează astfel cu delicatețe și candoare că o simbioză între om și animal este oricând posibilă.
Cum inspirat surprinde undeva o recenzentă a cărții, Ivana Iancu, o colaboratoare a autorului, prezentă și ea la întâlnire, „poveștile de viață ale oamenilor și câinilor, spuse de Dulci și de Astor, prietenul ei maidanez, sunt scrise cu un umor grațios, iar prozatorul transferă câinelui său erudiția și observațiile subtile asupra unei Românii în care oameni și căini sfârșesc dramatic și însingurați…Inocența cu care Dan Puric descrie cotidianul, prin ochiul atent și curios al câinelui său este, din nou, un motiv de meditație asupra destinului nostru, al românilor: Mondo cane, contemporaneitatea noastră cea de toate zilele, nu poate fi îmblânzită decât prin iubire și credință”.
*
. .
Pe finalul acestor considerații nu-mi pot reprima manifestarea unui sentiment de regret, și nedumerire totodată, pentru faptul că la acest eveniment de cultură româneasca , deși au fost prezenți participanți – de diferite vârste – într-un număr relativ apreciabil, majoritatea acestora, undeva la trei sferturi, a fost constituită din turiști și pacienți aflați la tratament în stațiune. O situație și mai neplăcută am trăit cu circa două săptămâni în urmă, când, la o întâlnire organizată la Sala „Unirea” din Voinești-Covasna, cu un talentat și sensibil poet brașovean, precum și un eminent profesor și autor covăsnean, amândoi veniți pentru a-și prezenta ultimele apariții editoriale, numărul participanților adulți din audiență a fost mai mic decât cel al invitaților din prezidiu. Manifestarea a fost salvată doar de inspirația organizatoarei evenimentului, prof.Florentina Teacă, prin mobilizarea la acțiune și a unui grup de elevi ai Școlii Gimnaziale „Avram Iancu”, unii dintre aceștia recitând cu delicatețe juvenilă din versurile poetului brașovean.
Departe de mine o posibil presupusă atitudine moralizatoare prin cele spuse mai sus. Știu că noi oamenii, noi toți, cu foarte mici excepții, aparținem speciei Homo Ludens, a celor care apreciem mai degrabă divertismentul, spectacolul amuzant, distractiv, care ne ajută să ieșim mai ușor din cenușiul cotidian și să luăm de la capăt ziua de muncă, plină de probleme, care ne așteaptă. Dar parcă, totuși, trăind în felul ăsta, doar în modul ăsta, înclin să-i dau dreptate Dulcineei lui Puric când spune: „Dragă Astor, omul se simte atât de bine cu ceea ce știe, încât nu mai are timp să se cutremure de ceea ce nu știe”.
Augustin Morariu
