Interviu cu preotul iconom stavrofor Ioan Gavrilă, de la Parohia Ortodoxă Chichiș
Uneori, cerul senin din sufletul oamenilor este acoperit de nori de furtună, dar după cum afirmă părintele iconom stavrofor Ioan Gavrilă, „în toată învăluirea asta de probleme (încercări), vine lumina Lui Dumnezeu” și în „furtuna” vieții lor, oamenii își pot găsi liniștea, în Biserică.
De 17 ani, părintele Ioan Gavrilă slujește în cadrul Parohiei Ortodoxe Chichiș, la Biserica cu hramul „Sfânta Treime”, după ce anterior, între anii 1995 – 1999, a slujit în Ojdula.
Mărturisește că, de-a lungul activității sale, a căutat să „pună un început bun în viața fiecărui creștin” care intra în biserică, ascultându-l și rugându-se pentru și împreună cu acesta.
„Asta am căutat să fac, de cel puțin 17 ani: să stau de vorbă cu oamenii, să caut, din experiențele mele să pun un început bun în inima fiecărui creștin care vine aici, și să nu plece neîmpăcat. Aceasta este dorința mea: ca fiecare să plece împăcat, mulțumit de aici”, afirma părintele Ioan Gavrilă, în cadrul interviului pe care l-a acordat ziarului nostru și pe care vi-l prezentăm astăzi.
– Părinte, cum L-ați descoperit pe Dumnezeu?
– Cum L-am descoperit pe Dumnezeu? N-aș putea să zic că există o formulă prin care să definesc descoperirea Lui Dumnezeu. Este adevărat că am descoperit târziu modul de a-i sluiji Lui Dumnezeu, modul de a fi credincios, de a fi un bun creștin, zic eu, pentru că mă numesc un bun creștin, înainte de toate, înainte de a fi preot.
Faptul că am trecut printr-o experiență neplăcută în copilărie, faptul că o boală m-a îndemnat să îmi aduc aminte că există un Dumnezeu acolo Sus, care ne iubește pe toți, cred că a fost prima mea descoperire. Părinții mei au umblat foarte mult pentru mine ca să mă pună pe picioare…exista la un moment dat riscul de a rămâne imobilizat în scaun cu rotile. Acesta a fost primul moment în care cred că L-am descoperit pe Dumnezeu. S-a întâmplat la vârsta de trei ani. Însă rugăciunile părinților, insistența mamei la mila Lui Dumnezeu cred că m-au ajutat. Îmi aduc aminte că mama îmi spunea atunci „Te-am dat Lui Dumnezeu!” După suferința care nu a fost deloc ușoară – am avut o semipareză, m-am vindecat, în chip miraculos – când doctorii nu îmi mai dădeau nicio șansă să îmi revin –însă drumul la biserică, pe la preoți și credința mamei, care a căutat mila Lui Dumnezeu, m-a vindecat, pentru că, vorba Scripturii: „Ceea ce la om e cu neputință, la Dumnezeu, sunt toate cu putință!”. Mama agăsit soluția: la Dumnezeu, prin biserică. Orice am face în viața aceasta, construim, zidim, dărâmăm, și iar construim – fără credință în Dumnezeu, se năruie totul! Gândesc că am plecat dintr-o familie simplă, cu patru copii, de oameni simpli, oameni de la țară, oameni care au lucrat și altceva n-au știut în viața lor, decât să își îngrijească, copiii, pentru ca aceștia să devină oameni mari.
. . „În viață, dacă vrei mai mult, descoperi!”
– V-ați născut aici, în Chichiș?
– Am venit cu familia în Sfântu Gheorghe, în 1977…imediat după cutremurul de atunci, ne-am mutat în oraș, după ce o perioadă am locuit în județul Brașov, mai precis în localitatea Hoghiz. Am venit pe aceste meleaguri din județul Bacău, deci suntem, la origini, moldoveni, dar nu asta contează, ci contează modul în care Dumnezeu ne-a dus pe firul vieții să ne așeze, probabil aici, unde suntem la ora actuală.
Revenind la prima întrebare, îmi amintesc că venise odată de Bobotează părintele la noi și, făcând un mic popas la noi la masă, stăteam adunați în jurul lui, și ne jucam; printre altele, i-a spus mamei, arătând spre mine: „Copilul acela va ajunge ceva!” – oarecum a avut un fel de previziune în ceea ce în timp am ajuns. Mama, știind prin ce am trecut, i-a răspuns: „Dumnezeu știe mai bine ce are de făcut cu el!”. E adevărat că, în timp L-am descoperit pe Dumnezeu. Pot să spun că educația religioasă mi-a fost insuflată de către părinții mei, de simplitatea lor, de modul gândirii lor față de Dumnezeu (ne spunea mereu mama, tuturor, „capul plecat, dragii mei, sabia nu-l taie”) Dar, în viață, dacă vrei mai mult, descoperi.
– Când v-ați dat seama că doriți să deveniți preot și care a fost traseul pe care l-ați urmat în acest sens?
– Pot să spun că au fost câteva elemente care m-au determinat să devin preot. În primul rând, pașii care au fost făcuți pe calea aceasta au constat în îndrumarea și chemarea în biserică, în copilărie, de pă
rintele Cucu, Dumnezeu să îi dea sănătate (…)! El este omul care m-a adus pe calea aceasta a preoției. Când eram copil, mă chema să cânt la strană, să mergem cu Boboteaza și încet, încet, mi-a captat dragostea față de biserică. Apoi, la un moment dat, mi-a zis: „Ce-ar fi să încerci și la Teologie?”, „Ce-ar fi să te duci și colo și colo?” Și încet, încet, am început să merg pe calea aceasta – probabil că din voia Lui Dumnezeu – și am fost introdus așa, în taina hirotoniei, a preoției. Apoi câțiva ani am stat la părintele Todea, la Malnaș-Băi, care după ce m-a pregătit pentru examen, am intrat la Teologie la Cluj.
– Din familia dumneavoastră, sunteți primul care a ales această cale, calea preoției?
– Din familia mea, da, sunt primul care a ales calea aceasta, dar din neam, nu. Am unchi care este stareț la Mănăstirea Stănișoara, pe Valea Oltului, mai am câteva rude mai îndepărtate – preoți, rude pe care le-am descoperit mai târziu, dar da, din familia mea, sunt primul care a plecat pe calea aceasta. Nădăjduiesc că fiul nostru cel mare, care este student în anul II, la Teologie-Sibiu, să ducă mai departe această chemare.
– Ce calități îi sunt necesare unui tânăr care dorește să meargă pe această cale, să devină preot?
– Privind situația de astăzi, când tinerii au o evoluție extraordinar de rapidă și informația este la secundă în fața lor, consider că, în primul rând, trebuie să ai fundament din familie, de credință, dar trebuie să ai și calități, adică să fii un om îngăduitor, un om care să îi înțeleagă pe oameni, să se dăruiască celor din jur, să fie afectuos cu cei ce au nevoie de rugăciunea lui, pentru că asta este de fapt misiunea preotului: să îi asculte pe oameni, să caute, cât se poate, împreună cu ei, să le panseze rănile sufletești care îi dor; rugăciunile pe care le face împreună cu ei să aibă un efect pozitiv, adică, tot ceea ce faci tu, ca preot, să fie condus spre Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (…). Dacă găsești calea cea adevărată și îți cunoști limitele, atunci începi să te bazezi pe ceea ce Dumnezeu îți dă și pe ceea ce ai învățat și te comporți ca un adevărat păstor.
„Trebuie să fie un echilibru în toate și (…) echilibrul acesta nu se poate face decât cu credință, cu dragoste și răbdare, adică, prin virtutea iubirii Lui Dumnezeu.”
– Ce sfat le-ați da tinerilor de astăzi?
– Sfaturi… le dau…miercurea și vinerea aici stau, la masa aceasta la care stăm noi, adică – cu fața la Măicuța Domnului de dimineață și până seara când se întunecă, stau de vorbă cu oamenii și pot să spun că 70% sunt tineri. Sfatul meu pentru tinerii din ziua de astăzi este să rămână statornici în credință, și să aibă multă răbdare. Este extraordinară revenirea tineretului în sânul Bisericii. (…) Tinerii caută să-și rezolve problemele sufletești prin biserică, însă le trebuie răbdare, pentru că mulți dintre ei vor imediat să se întâmple „minunile” și dacă nu văd, dacă nu au palpabilitatea acestor simțăminte, dau înapoi, se descurajează (…). Noi trebuie să avem răbdare, pentru că Dumnezeu are înmiită răbdare cu noi, apoi trebuie să fim încrezători în sentimentele noastre, să avem nădejde în vederea mântuirii și toate dorințele se vor împlini. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga de la sine!” Și toate acestea se întâmplă atunci când ai și o rânduială, mai exact să ai un duhovnic la care să-i spui ce te doare, iar dacă este ceva de îndreptat să cauți să îndrepți prin spovedanie. Dragi creștini, iubiți tineri, dacă nu cauți pacea în sufletul tău, degeaba vrei să ai armonie în jurul tău. Dacă nu aduni comorile acestea sufletești, cum spune și Sfânta Evanghelie:„adunați-vă comori în Cer”, dacă nu aduni talanții aceștia, dacă nu îi valorifici în baza credinței sau în vederea așezării lucrurilor sufletești, celelalte – materiale, degeaba le deții. Degeaba ești bogat, dacă nu ai liniște sufletească; degeaba ești un om sănătos, dacă în jurul tău dărâmi totul. Deci, trebuie să fie un echilibru în toate și mă gândesc că echilibrul acesta nu se poate face decât cu credință, cu dragoste și răbdare, adică, în virtutea iubirii lui Dumnezeu.
„Roagă-te, fă tot ce se poate (…), în funcție de posibilitățile pe care le ai, să faci fapte bune și ai credință în Dumnezeu!”
– Chiar doream să vă întreb cum vi se par tinerii de astăzi…
– Enigmatici (…). Ei caută să descopere o altă latură a vieții duhovnicești și doresc să cunoască cât mai mult din Tainele Lui Dumnezeu. Eu cred cu tot sufletul că tineretul din ziua de astăzi dorește să îl cunoască pe Dumnezeu pe înțelesul lor, sub o altă nuanță sau sub o altă lumină decât ceea ce a fost până acum, (să fii deschis cu el să îi dai curaj să se mărturisească cu credință). Sunt tineri care doresc să cunoască. Au, ca să zic așa, sute de întrebări. Una dintre întrebările pe care tinerii mi le adresează este: „Părinte, ce să fac ca să fie bine, ca să nu îl mânii pe Dumnezeu?” și eu le zic: „În primul rând, roagă-te, fă tot ce se poate, din punct de vedere fizic și în funcție de posibilitățile pe care le ai, să faci fapte bune, și ai credință în Dumnezeu!” Astea sunt, cred eu, cele mai elementare lucruri pe care poate omul, astăzi, să le practice. E adevărat, sunt loviți din toate părțile: profesional – nu au locuri de muncă; sentimental – nu își găsesc persoana potrivită, nu își găsesc perechea, și așa mai departe, dar în tot acest amalgam de probleme, vine lumina Lui Dumnezeu, prin rugăciune, iar eu le spun: „Astăzi, se va pune un început bun vieții tale, dacă te rogi, dacă ne rugăm.” Eu asta caut să fac, de cel puțin 17 ani: să stau de vorbă cu oamenii, să caut, din experiențele mele să pun un început bun fiecărui creștin care vine aici și să nu plece neîmpăcat. Asta e dorința mea: ca fiecare să plece împăcat. Fiecare credincios, fiecare om are dreptul la o viață mai bună, să plece împăcat, cu tema făcută, să plece cu conștiința că poate să facă mai mult decât a făcut până acum. Și asta și dorim, ca societatea să fie sănătoasă. Societatea noastră trăiește după legile Lui Dumnezeu și noi suntem un popor care ne respectăm tradiția și credința.
– Dar de ce credeți că deseori tradiția, credința, sunt țintite? Biserica, școala, spitalele sunt trei instituții care, deseori, sunt „lovite”. De ce credeți că se întâmplă asta?
– Ca și duhovnic, mai ales, purtând multe discuții, să zic așa, cu credincioși din toate aceste instituții, pot să spun că se urmărește denigrarea, decăderea. Dar, eu cred că „vrăjmașul” nu mai are ce lovi, și atât de puternic încearcă să lovească mai ales în aceste trei instituții, care sunt, de fapt, baza, pilonii vieții omului (…). În momentul în care aceste trei instituții sunt lovite, se lovește exact ființa umană. Ce se vrea? Se vrea să se denigreze statutul omului; să-l coboare pe om din Slava lui Dumnezeu, adică să îl aducă la stadiul de subjugat.(…). Educația în școală, prezența la Sfânta Liturghie, împărtășirea mai deasă, educația religioasă (…),această hrană sufletească ne ajută să rezistăm acestei bătălii duse împotriva vrăjmașului, care ne împinge spre „patul” suferinței, spre deznădejde. Eu cred că mai există speranță, pentru că așa se spune că, speranța moare ultima, de a se îndrepta lucrurile într-un fel. Vor trece „valurile acestea”! Atât de frumos se spune la finalul Liturghiei: „Am văzut lumina cea adevărată! Am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi!” Ori, dacă noi credem în această mărturisire, o simțim sufletește, înseamnă că putem să dăruim mai departe și, luminându-ne unii pe alții, întărindu-ne, rugându-ne, pentru că, spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, acolo sunt și Eu!”- și asta trebuie să facem: să ne unim din nou , să fim și mai aproape de Dumnezeu, să ne concentrăm și mai mult viața, comportamentul, stările noastre, față de aceste trei elemente: biserică, școală, societate,care ne călăuzesc pe calea mântuirii.
– Care considerați că este vârsta cea mai potrivită pentru a începe educația religioasă?
– Educația, inclusiv cea religioasă, vine întâi din familie. Educația religioasă se face de acasă,cum spunea cineva odată, de la „gura sobei”, și cum spunea bunica : „dacă nu ai cei șapte ani de acasă, degeaba ai facultăți și doctorate.” Cei șapte ani de acasă arată ce fel de om ești în viață, și gândesc că educația religioasă începe de acasă, ca apoi să te educi tu, prin ceea ce trebuie să faci, prin voia Lui Dumnezeu, prin comportamentul tău, prin prezența ta la Sfânta Biserică, prin atitudinea ta față de cei din jur, prin a începe să faci cele ce sunt necesare pentru a trăi în armonie cu toți și cu toate.
– Ați folosit deseori sintagma „un bun creștin”. Ce înseamnă să fii un bun creștin?
– Un bun creștin înseamnă a face voia Lui și a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima, fără să îți fie teamă de nimic. Unui bun creștin nu îi este teamă de încercări, Mântuitorul a zis: „În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci eu am biruit lumea.” Acest îndemn, pe mine m-a întărit foarte mult în viață, chiar dacă am trecut prin foarte multe probleme și piedici. Nu mai zic de încercările care au existat, de jignire a statutului de preot. Știi, într-o rugăciune spune așa: „sufletul meu atât de mult s-a întărit întru Tine Doamne, încât a ajuns mormântul celor rele”. Însă, în momentul în care ai credință în Dumnezeu, chiar dacă astăzi ai căzut, există un timp în care te ridici, iar când te ridici, devii mai puternic, pentru că știi că acea lovitură nu ți-a fost dată ca să cazi, ci ca să mergi mai departe. „Ai căzut, ridică-te și mergi mai departe!”- ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos.
„În momentul în care faci o rugăciune, să o faci din adâncul inimii!”
– Cum trebuie să ne rugăm?
– Avea o vorbă foarte interesantă Părintele Teofil Părăian, Dumnezeu să îl odihnească. Spunea așa: „Roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”
– Ce înseamnă a te ruga cum trebuie? Cum putem să ne rugăm cum trebuie?
– Adică în momentul în care faci o rugăciune, să o faci din adâncul inimii, să o simți ca energie, că pleacă din inimă; să simți că lumina, căldura, dragostea – numită energie – să plece către Tatăl Ceresc, să simți că a ajuns la Dumnezeu. (…) Rugăciunea trebuie făcută din adâncul sufletului. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”- este cea mai scurtă formulă de rugăciune, care pare simplă, dar spusă din adâncul inimii, are o putere mult mai mare asupra noastră și asupra celor din jur (…), am simți cum a simțit vameșul de la ușa templului, însă noi n-o rostim cu toată inima, nu trăim rugăciunea, ci o rostim mecanic, „că doar n-om sta toată ziua în genunchi”. Trebuie „să intri în cămara ta, în sufletul tău, să-ți cunoști viața ta, să-ți cunoști simțămintele tale și apoi să rostești Domnului rugăciunea!”
– Cum trebuie să ne raportăm la icoane?
– La icoană trebuie să te raportezi ca înaintea Lui Dumnezeu. Icoana este chipul zugrăvit al Lui Dumnezeu, al sfinților, al Maicii Domnului. Icoanele nu sunt chipuri cioplite. Prin icoană, te descoperi și pe tine; îți vezi calitățile sau defectele. Prin icoană și prin modul în care tu îți pleci genunchii înaintea aceleia, pătrunzi tainic în viața acelei sfinte sau a acelui sfânt, te vezi, te poți îndrepta prin modul vieții care a slujit în viață (…). Icoana este mijlocitoarea noastră, „fereastra” care deschide sufletul spre Împărăția Lui Dumnezeu.
– Ce ne puteți spune despre icoana Maicii Domnului cu pruncul, de aici, din Biserica Sfânta Treime? Este într-adevăr, această icoană, pictată de părintele Arsenie Boca?
– (…) Icoana aceasta a fost în Biserică, aici, la închinare, de când a fost adusă. În 1966 a fost pictată de Părintele Arsenie Boca la atelierele din București, iar în 1967, a fost adusă în Biserică și este înregistrată în registrul de inventar. Icoana aceasta… a făcut minuni pentru biserica de aici, și, să fim sinceri, toate icoanele sunt făcătoare de minuni. Cred aceasta, însă, pentru mine, icoana aceasta este făcătoare de minuni, pentru că, în momentele cele mai grele, în momentele de supărare pentru diversele probleme, după ce se termina Sfânta Liturghie, rămâneam aici, în biserică (…) și în momentul în care mă rugam și priveam această icoană, mă atrăgea, parcă îmi zicea „mai stai aici cu mine” –de stăteam și două ore, până îmi găseam liniștea, rezolvarea. Eu cred că de când am avut problema aceea, de copilărie, Maica Domnului mi-a fost ocrotitoare și la orice necaz al meu, la orice supărare, în orice „hop” sau în orice piedică avută, de câte ori m-am rugat la Maica Domnului, de atâtea ori mi-am simțit ajutorul. Ca om, pot să spun că am simțit-o pe Maica Domnului foarte apropiată de noi, oamenii, datorită faptului că a fost prezentă mereu în viața noastră, apoi, prin Ea, am descoperit multe lucruri despre mine, iar cu timpul, rugăciunile către Maica Domnului m-au deschis, m-au luminat și m-au dus, într-adevăr, pe cărarea aceasta.
Revenind, eu am găsit aici icoana. Încă de pe când eram la Parohia Ojdula și mai mergeam la Brașov, la prieteni, când treceam pe acest drum, simțeam că mă atrage ceva spre această biserică, deși nu știam că aici există această icoană. Simțeam că este ceva care mă atrage foarte mult în Biserica aceasta. Și așa, încet, încet, s-a întâmplat să ajung preot aici.
Înainte de sfințirea Bisericii – pentru că Biserica a fost preluată cu probleme la interior și la exterior, am reușit, destul de greu, dar cu multă binecuvântare din partea Maicii Domnului, să restaurăm pictura, pentru că de fiecare dată când întâmpinam probleme –mai ales financiare, când nu puteam să plătim pictorii restauratori sau alte situații – venea câte o persoană și spunea: „M-a trimis Maica Domnului să vă aduc niște bani.” Sunt sigur că Dumnezeu îi trimitea pe acei oameni să ne ajute.
Cu binecuvântarea Prea Sfințitului Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, căruia, pe această cale, îi mulțumesc, am scris o carte (monografie): „Parohia Ortodoxă Chichiș, pagini de istorie și grăire duhovnicească” – în care am descris toate detaliile despre cum s-a descoperit această icoană, (…) icoană care este un dar al Bisericii de aici. (…) Cum scriam și în carte, în anul 2001, cu două săptămâni înainte de sfințirea bisericii, a venit aici o credincioasă, fiică duhovnicească a părintelui Arsenie, care o perioadă a locuit în București, dar de origine din Brașov, pensionară la acea dată, și mi-a zis: „Părintele Arsenie m-a trimis la Chichiș să înrămez icoana!”. După terminarea slujbei, s-a închinat la icoană și mi-a povestit, printre altele, că a avut o viziune cu Părintele Arsenie, care a trimis-o cu această misiune, spunându-i că la Chichiș este o icoană de-a sa, care trebuie înrămată… mai mult decât atât: i-a dat și descrierea mea! După istorisire, i-am zis femeii că nu pot să fac ramă acestei icoane, atunci, pentru că urma sfințirea bisericii și nu aveam fonduri suficiente. Dar ea venise pregătită și cu banii, spunându-mi că tot părintele i-a zis câți bani să aducă, că atât va fi lucrarea, iar peste două săptămâni va veni să vadă dacă am făcut ce mi-a spus ea. Sincer, mă cuprinsese o oarecare teamă și am început să mă rog Măicuței Sfinte să mă îndrume încotro va ști, ca să duc la bun sfârșit misiunea pe care am primit-o, și, mai mult, mă rugam să găsesc unde să o înrămez, ca să-mi ajungă banii dați. Dar cum Dumnezeu lucrează prin minuni, am reușit ca înainte de sfințirea bisericii să am icoana gata înrămată și pusă la locul de închinare unde se află și astăzi. A venit femeia, la o săptămână, să verifice dacă am făcut ce trebuia, iar după ce s-a convins, nici n-am mai văzut-o. Pot să spun că pe această cale l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, Părintele care a dăruit această icoană Bisericii noastre din Chichiș. Această icoană a Părintelui, ne întărește, ne confirmă autenticitatea ortodoxiei (…). Este adevărat că în timp am aflat și de relația Părintelui cu această localitate, fiind prieten apropiat „în taină” cu preotul Vasile Glodeanu, care a primit în dar această icoană, și mai mult, mărturisirea unui bătrân apropiat de biserica de aici, că Părintele Arsenie venea adesea la slujbă în biserica noastră. Așa cum am scris în carte, Parohia aceasta a avut o istorie extraordinară, istorie pe care o descopăr și acum din ce în ce mai mult (…). Pe aici a trecut și granița Austro –ungară… s-au întâmplat … multe lucruri. (…) Dar, pot să spun, cu mâna pe inimă, că Maica Domnului a mijlocit la Dumnezeu, pentru zona aceasta. Noi și așa suntem, cum suntem aici, și cred că, zic eu, fiind prima parohie la intrarea de sud a Episcopiei Covasnei și Harghitei (…), darul acesta lăsat de părintele Arsenie Boca este ca o binecuvântare pentru această zonă.
– Câți enoriași aveți, în prezent, în Parohia Chichiș?
– Cam 103 familii, plus văduvi și familii mixte. Însă la biserică se completează numărul cu credincioșii care vin cu dragoste față de biserică, de la Brașov, și prin care am avut și avem mereu o colaborare bună și frumoasă. Eu, mărturisesc, că pe toți îi iubesc la fel.
– Știu că Hramul bisericii în care ne aflăm – „Sfânta Treime”, nu a fost ales întâmplător. Ce ne puteți spune despre aceasta?
– Nu pot să spun foarte exact cum a fost ales hramul, dar în orice caz, există o explicație, care zic eu, că are legătură: Biserica Sfânta Treime nu este întâmplător pusă aici. Este la o intersecție a trei străzi, apoi parohia are în componență trei părți de sate. Deci, ar putea fi o legătură între acest aspect mărunt și Hramul pe care îl poartă actuala biserică, Sfânta Treime. După părerea mea, acesta este cel mai puternic hram, cea mai puternică denumire pentru biserica din Chichiș…
– De cât timp slujiți aici?
– Am 17 ani de activitate, aici, în Parohia Chichiș (…).
– Este dificilă misiunea dumneavoastră, misiunea unui preot?
– În general, preoția este o misiune destul de grea, pentru că ne confruntăm cu diverse probleme sociale, administrative și financiare, dar …aici este destul de grea. (…) Dacă spune cineva că un preot nu a plâns niciodată, minte. La început au fost nopți în care am plâns pentru problemele cu care mă confruntam, că nu reușeam să găsesc soluții în timp util, mă împiedicam de foarte multe probleme financiare. Au fost momente în care a trebuit să îmi dau din suflet lacrimi. Lacrimile care au ajuns la Dumnezeu, ca apoi să primesc daruri pe care să pot să le împart credincioșilor, adică să pot să îi ajut să iasă din stările de cădere în care intrau. Dar… în toată această „furtună” a vieții lor, oamenii își găsesc liniștea, aici, chiar mi-au zis.
– Care este momentul cel mai frumos din activitatea dumneavoastră de preot?
– Nu vreau să pară o laudă, momente frumoase sunt foarte multe, dar cel mai frumos moment este atunci când un credincios, un credincios care a căzut într-o patimă grea sau într-o boală, și împreună am dus un canon de rugăciune, vine și spune: „părinte, m-am vindecat, am reușit, am izbăvit” – și mulțumește Lui Dumnezeu aici, de unde a început „urcușul”, acesta este cel mai important moment. Atunci am satisfacția că nu sunt în zadar pe acest Pământ, că nu fac umbră degeaba.
– Dar din viața personală, care ar fi cea mai frumoasă realizare sau cel mai frumos moment?
– Nu aș putea să spun. Toate momentele sunt frumoase! Cea mai frumoasă realizare din viața mea este familia- preoteasa și cei patru copii pe care mi i-a dăruit Dumnezeu, și faptul că am o familie frumoasă și cuminte. Familia m-a înțeles mereu și nu m-a oprit din activitatea aceasta, deși, de multe ori, poate i-am lăsat pe ei pe locul doi, și am venit să rezolv problemele parohiei. Familia este cea mai frumoasă realizare, până la vârsta aceasta. Eu știu ce daruri mai sunt sau ce va mai fi mai departe? Doar Dumnezeu știe. Însă nu cred că am avut momente mai deosebite unele față de altele. Toate au fost momente frumoase. Tot ce am făcut, am făcut cu nădejdea ca în jurul meu să fie pace, armonie, și să vadă oamenii un exemplu bun în mine. Poate că nu am fost și nu cred că sunt un exemplu extraordinar, deși mă străduiesc, sau cel mai bun duhovnic, sunt alții mai buni decât mine, dar cred că la nivelul acesta, personal, cel mai bun lucru din viață e cumpătarea și modul în care port grijă de familia mea.
Postul Crăciunului este „Postul Bucuriei”
– Am intrat recent în Postul Crăciunului. Ce înseamnă a posti?
– Postul Crăciunului este „Postul Bucuriei”. De ce? Deoarece se naște Hristos Mântuitorul sufletelor noastre, iar noi îl primim cu inimile curate, după o perioadă duhovnicească, dacă am postit, dacă am fost rezervați în a mai face păcate, spre a-i da curs acestei sărbători să vină și să treazească lumina și bucuria în sufletul nostru.
Gânduri, spre final de an…
– De la anul 2017 ce vă doriți, pentru dumneavoastră și pentru români?
– Ce-mi doresc? Îmi doresc, în primul rând, să fie armonie, înțelegere și să avem răbdare unii față de alții! Aceasta este prima și cea mai importantă dorință! Mie? Să-mi dea Dumnezeu putere și înțelepciune! Asta mi-am dorit dintotdeauna! Nu urmăresc scopuri materiale, dar îmi doresc să am sănătate și răbdarea cu care să-I slujesc Lui Dumnezeu până la moarte. Dacă Dumnezeu m-a ales să fiu slujitorul Său, atunci eu vreau să nu îl dezamăgesc, căci m-a binecuvântat și mă ajută în această misiune!
– În încheierea acestui interviu, ce le transmiteți cititorilor noștri, covăsnenilor?
– Îmi doresc să se trezească în ei curajul, credința, dragostea și unitatea pentru tot cei bun și de folos comunității! SĂRBĂTORI CU PACE!
A consemnat Ana Alina Costache
