Interviu cu Rodica Marieta Costache, profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială „Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe
„Pentru voi, muguri noi, înclin balanța spre viitor”- este un vers al regretatei artiste Mihaela Runceanu, un vers dintr-o piesă care li se potrivește tuturor dascălilor care își împlinesc menirea, cu dăruire. Un astfel de dascăl este doamna profesor pentru învățământ primar Rodica Marieta Costache.
Drumul către profesia de dascăl i s-a arătat încă din copilărie, fiind nelipsit din jocurile sale cel „de-a școala”. Apoi, din clasa a VI-a a început să se pregătească în acest sens. Astăzi, după aproape 40 de ani la catedră, doamna profesor pentru învățământ primar Rodica Marieta Costache spune că dacă ar fi să o ia de la capăt, ar alege același traseu profesional, având încă multe de dăruit copiilor ce-i sunt atât de dragi.
Într-un interviu pe care ni l-a acordat, doamna Rodica ne-a vorbit despre primele clipe la catedră, despre momente frumoase din carieră, despre momente de suflet.
Ați copilărit în Toplița, unde, de altfel, vă întoarceți cu drag, ori de câte ori aveți ocazia. Cum a fost copilăria dumneavoastră, acolo?
Copilăria mea a fost ca a tuturor copiilor din vremea respectivă: fără obligații, cu joacă, fără cheie la gât, cu ușa deschisă, fără spaime. Am avut o copilărie frumoasă și liniștită. Totul a decurs așa cum a trebuit.
Acolo ați absolvit clasele primare și gimnaziale…
Așa este. Acolo am urmat școala primară, la câteva sute de metri de casă. Erau în jur de 20 de copii într-o clasă, iar în recreație, elevii din toate clasele se jucau împreună. Aveam colegi care veneau chiar și de la cinci kilometri pe jos, prin păduri, la școală, în fiecare zi. Iarna aveau niște ciubote până la genunchi. Nu îi aducea nimeni nici cu mașina, nici cu căruța. Veneau în grup, plecau în grup.
Cum era doamna învățătoare?
Învățătoarea mea era exigentă, era un dascăl bun, dar o persoană destul de distantă. Nu era foarte caldă cu copiii, nu era foarte apropiată de aceștia, dar era și dumneaei tânără pe vremea aceea. Era un om bine pregătit, era un om bun.
Când v-ați dat seama că vă doriți să îmbrățișați profesia de dascăl?
Încă din copilărie cochetam cu ideea de a fi învățătoare. În jocurile copilăriei mele, jocul „De-a școala” era nelipsit. Cred că nu eu am ales această profesie, ci profesia m-a ales pe mine. Iubeam copiii, aveam grijă de copiii din vecini, după-amiaza. Cred că Cel de Sus s-a gândit că dacă tot iubesc atât de mult copiii, trebuie să trăiesc înconjurată de ei și pentru ei. Abia așteptam, în copilărie, să apeleze cineva la mine ca să am grijă de copii. Îmi plăcea, mai ales, să petrec timp cu copiii mici – îmi plăcea să îi îngrijesc și să îi protejez.
Din familia dumneavoastră a mai îmbrățișat cineva această profesie? Ați avut un model în acest sens, în familie?
Nu, nu am avut cadre didactice în familie. Părinții mei erau oameni simpli, obișnuiți, dar cinstiți,onești, cu principii de viață sănătoase.
Care considerați că sunt cele mai importante valori pe care vi le-au insuflat părinții?
Cele mai importante valori? Cinstea și cât de important este să nu minți, ci să spui adevărul, să îți asumi faptele; altruismul – să ai întotdeauna ochii deschiși spre cei din jurul tău, să încerci să înțelegi ce e în sufletul celorlalți, să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău.
Când a venit momentul alegerii carierei dumneavoastră, cum a fost? Părinții v-au sugerat traseul profesional spre a deveni învățătoare?
Nu… eu le-am spus că îmi doresc să devin învățătoare. Eram în clasa a VI-a când am auzit de Liceul Pedagogic de la Odorheiu Secuiesc. Pe atunci, în școală nu se punea prea mult accent pe orientarea și consilierea elevilor privind cariera; nu eram atât de consiliați cum sunt elevii de acum. Eram limitați la ceea ce era în jurul nostru. Foarte puțini mergeau la liceu mai departe de casă. Era liceu în Toplița și majoritatea rămâneau acolo, nu plecau departe de casă. Cum spuneam, eram în clasa a VI-a când am auzit de existența Liceului Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, și de atunci mi-am spus că doresc să îmi continui studiile acolo și să devin învățătoare. Am început din timp să mă pregătesc, să studiez suplimentar la matematică, pentru a fi sigură pe mine. M-am pregătit chiar și la muzică, întrucât proba eliminatorie era la muzică și dicție, iar despre dicție nici nu știam că se va lua în calcul. Părinții m-au susținut întotdeauna! Chiar și în acest caz, în care, deși Liceul era departe de casă și presupunea cheltuieli în plus, părinții mi-au fost alături, m-au sprijinit necondiționat.
De ce credeți că era proba la muzică una eliminatorie? De ce este importantă muzica în formarea unui dascăl?
Pentru că este importantă cultivarea laturii artistice a copiilor și dacă tu, ca dascăl, nu ești pregătit în acest sens, nu îi poți atrage pe elevi spre acest domeniu. Acum tehnologia vine în ajutorul dascălilor, dar în acea vreme, nu existau atâtea mijloace de a susține o oră frumoasă de muzică. Tu, ca învățător, trebuia să descifrezi partituri, să pregătești partituri, cântece, să pregătești, astfel, programul pentru serbări. În opinia mea, educația muzicală este la fel de importantă și astăzi. Având cunoștințe în domeniul muzicii, poți pregăti altfel o oră de educație muzicală…nu te poți baza doar pe mijloacele tehnologice. Trebuie să te implici în toate împreună cu copiii, să aibă în tine un model în toate.
Ați susținut examenul de admitere la Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, l-ați promovat. Ce a urmat apoi?
După promovarea examenului, au urmat anii de liceu, petrecuți în internat.
A fost greu să faceți față acelui regim de internat? A fost dificilă depărtarea de casă?
Da. A fost foarte greu. Plângeam în fiecare zi.
Cum era viața de internat?
A fost frumoasă, dar dificilă. Stăteam foarte mulți într-o cameră, la internat. Eram chiar și 72 de elevi într-o cameră, cu paturi supraetajate. Era concurență mare la acel liceu. În special fetele își doreau această profesie – de dascăl. Clasa noastră era formată din elevi din Harghita, Covasna, români și maghiari. Fiecărui județ i se alocau locuri la acest liceu.
Erau și băieți pe atunci care alegeau această profesie?
Sigur. Nu era interdicție în cazul lor, însă nu prea alegeau băieții această profesie. Maxim, într-o clasă, au fost cinci băieți, aceea fiind o excepție. În general, cam câte doi băieți erau într-o clasă.
Ce amintiri vă leagă de anii de liceu?
De anii de liceu mă leagă multe amintiri frumoase. Eu am avut șansa de a fi selectată în echipa de handbal a orașului – la juniori –în perioada liceului, deși atunci am pus pentru prima dată în mână o minge de handbal.
Deci, aveați un talent înnăscut…
Da, așa mi-au și spus profesorii. Aceștia m-au încurajat întotdeauna în acest sens. Au văzut că am potențial și m-au încurajat să ajung cât mai departe. Mai întâi am jucat în echipa școlii și reprezentam instituția la campionatele județene, după care, după un campionat între licee, m-au remarcat antrenorii de la Clubul Sportiv Municipal, au luat legătura cu profesorii mei – ca să afle dacă sunt serioasă, conștiincioasă – și mi-au propus să joc pentru Clubul Sportiv Municipalcare pregătea tinerii, de fapt, pentru echipa „Voința” care era în Divizia B. Astfel, am ajuns să joc în echipa „Voința”, în Divizia B. Acolo am cunoscut-o pe handbalista Magdalena Miklos, care fusese atunci la Jocurile de la Montreal, făcea parte din echipa națională de handbal feminin a României. Eu nu am ajuns în lotul național, dar și pentru a intra în echipa „Voința” a fost un traseu destul de dificil, și timp de doi ani am dat probe la București, pentru a ajunge în echipa noastră de Divizia B. Aveam cantonamente, vara, și atunci m-a luat sub aripa ei protectoare Magda Miklos, un om cu o inimă foarte mare, un om tare bun.
V-ar fi plăcut să mergeți mai departe cu handbalul?
Cred că mi-ar fi plăcut, dar… pasiunea pentru domeniul educațional a fost mai mare.
Important este că ați reușit să vă fructificați pasiunea pentru sport, pe perioada studiilor liceale.
Așa este. Sportul era un refugiu, pentru că în internat era foarte multă disciplină, exigență. Două zile pe săptămână aveam voie să ieșim în oraș pentru două – trei ore. În rest, aveam ore de curs, meditații și atât (…).
Era obligatoriu ca pe perioada liceului să studiați un instrument?
Da, trebuia să studiem un instrument. La acest liceu era un profesor de vioară și unul de acordeon, dar știam acest lucru de la început, iar în vara de dinainte de a pleca la Liceu, părinții mi-au cumpărat vioară. Am pășit în clasa a IX-a cu o geantă și-o vioară. Am studiat 4 ani vioara, dar nu la nivel de performanță, ci doar ca să ne putem ajuta în activitatea la clasă. Făceam parte și din corul școlii, cu care participam la competiții, festivaluri. A fost și aceea o activitate plăcută pentru cei cărora le plăcea muzica. Sportul mi-a oferit ocazia de a-mi consuma energia acumulată în acel regim de internat.
Ce a urmat după absolvirea liceului?
După absolvirea liceului m-am căsătorit, și mi-am continuat traseul profesional. Înainte de anul în care am absolvit eu, finalizaseră studiile două clase mari de învățători, astfel că posturile au fost atunci ocupate. În anul 1979 am absolvit studiile liceale, dar nu mai erau posturi de învățător disponibile, însă erau foarte multe posturi de profesori suplinitori. Așa că, după absolvire, am intrat în sistemul educațional ca profesor suplinitor de limba și literatura română, dar și ca diriginte, la o școală maghiară de lângă Vlăhița, la Căpâlnița. Era un colectiv de oameni frumoși, care m-au primit în mijlocul lor foarte bine. Nu m-am simțit nicio clipă în plus. A fost frumos. Acolo am lucrat timp de un an, până în 1980, și făceam naveta din Odorheiu Secuiesc. După aceea, am stat un an acasă, întrucât ne-am mutat în județul Brașov și acolo nu am găsit post. Era foarte greu să ocupi un post. În anul 1981 am primit post în județul Brașov, la țară, în clase simultane. A fost o altă provocare, căreia trebuia să îi fac față din mers, așa cum am învățat și să fiu profesor de limba română, dar m-au ajutat profesorii din liceu. Ne întâlneam la cercuri pedagogice și mă ajutau cu sfaturi, cu materiale.
În anul 1981 am început, deci, să profesez ca învățător, pentru ceea ce mă pregătisem eu. Provocarea a fost că am primit clasă simultană, erau copii mulți – cu copii din clasa a II-a și în clasa a IV-a.
În fiecare an, în prima zi de școală, eu deschideam porțile școlii. Pe 1 septembrie, la ora 7,00- 7.30, eram la porțile școlii. La ora 9.00 veneau ceilalți. Nu știam că se poate merge și mai târziu. Eram învățată că trebuie să fii mereu la timp, că nu este frumos să întârzii, că este mai bine să ajungi undeva înainte, decât să ajungi mai târziu. Așa sunt și acum: mai bine mă duc unde trebuie, înainte de ora stabilită, și aștept, decât să ajung mai târziu.
Cum au fost primele momente la catedră, ca învățător? Erați tânără, erați într-un oraș necunoscut dumneavoastră… totul era nou…
Așa este, dar tinerețea îți dă putere. Copiii erau drăguți, sinceri, așa cum erau și atunci și cum sunt și acum copiii de la țară – inocenți… se uitau la tine, așteptau totul de la tine, știau că tu ești „DOAMNA”. Și acum este așa. Pentru elevii din ciclul primar, „DOAMNA” – doamna învățătoare, domnul învățător – sunt cele mai importante persoane, după mamă și tată.
Spuneți că nu s-a schimbat relația dintre învățător și elev?
Eu cred că a rămas la fel. La copiii de vârstă mică s-a păstrat această relație, legătură frumoasă cu învățătorul, educatorul. Copilul, când pleacă la acea vârstă mică de acasă, are nevoie să aibă un echivalent al părinților – un om în care să aibă aceeași încredere ca în părinți, pentru că dacă nu, suferă. Copilul din clasele mici este plăpând ca un puiuț de pasăre care abia a învățat să zboare și care trebuie să fie supravegheat, încurajat, susținut, primit cu căldură, oferindu-i încredere.
Cum ați ajuns în județul Covasna?
Mi-am urmat soțul, care se angajase aici, în județ. Am ajuns aici înaintea Revoluției. Până în anul 1989 am predat prin județul Brașov, am făcut naveta – uneori parcurgeam și 100 de kilometri pe zi ca să ajung la locul de muncă; iarna era cumplit – în vagoane trebuia să te ții bine ca să nu aluneci pe gheața de pe holuri. „Vânam” câte un vagon mai încălzit, pentru că într-un tren găseam doar unul sau două vagoane încălzite pe care noi, navetiștii, le căutam. Între anii 1981 și 1989 nu s-a organizat nici un concurs de titularizare pe post, astfel că am făcut naveta în diverse locuri; nu am avut nicio oportunitate, nicio altă șansă. Dar, cu toate acestea, ne-am înscris la grade didactice, și noi, învățătorii de la țară, dar am făcut totul cu dedicare, asta știam să fac cel mai bine.
Am ajuns în anul 1989 în județul Covasna, după 10 ani de navetă, la grădinița Fabricii de Țigarete. Părinții mergeau la fabrică, lăsau copiii la grădinița cu program prelungit, în incinta fabricii, mergeau la muncă, iar după-amiază veneau și îi luau pe copii. Am fost educatoare un an la acea grădiniță. A fost o nouă încercare pe care a trebuit să o trec. Așa că, am luat-o din nou de la capăt, am învățat și am devenit educatoare.
Ce a urmat după aceea?
În 1989 a venit Revoluția și a schimbat totul; s-au făcut titularizări. În 1990 m-am titularizat, pe baza punctajului, în oraș, în Sfântu Gheorghe (…). Am avut-o și pe fiica mea cea mare în clasă…
Cum a fost să fiți învățătoarea fiicei dumneavoastră?
A fost greu și pentru mine și pentru ea. La început am înscris-o în clasa paralelă, dar învățătoarea a plecat, au venit alți dascăli în locul ei, și am considerat că este mai bine să fie la mine în clasă. Așa că, din clasa a II-a și până în clasa a IV-a, fiica mea cea mare mi-a fost elevă. Eram mai exigentă cu ea decât cu ceilalți, ca să le arăt elevilor că nu o părtinesc în nici un fel.
Vă spunea „doamna învățătoare”?
Da, eram „doamna învățătoare”, la școală, și mama, acasă. Acum spun că nu este bine să ai propriul copil în clasa ta, dar atunci așa a fost să fie.
La Școala Gimnazială „Nicolae Colan” când ați ajuns?
Predau la această școală încă de la înființarea ei, din 1994.
Și au trecut 24 de ani atunci. Cum au fost acești ani?
Au trecut foarte repede și frumos. Colectivul a fost, de la început, minunat, atmosfera frumoasă, astfel încât am mers mereu cu drag la școală.
După aproape 40 de ani de carieră, încă așteptați cu drag începerea anului școlar?
Da… la anul se împlinesc 40 de ani de activitate. Aștept începerea anului școlar. Când merg la școală, la locul de muncă, mă simt ca acasă. Această școală este una la care mergi cu drag, în care te simți bine, în care te duci cu plăcere la muncă. Aștept cu drag începerea anului școlar, îmi place să îi aud pe copii râzând. Mi-e dor de ei. Îi văd schimbați în fiecare toamnă….
În anul 2004 v-ați numărat printre dascălii care au primit o distincție din partea președintelui de atunci, Ion Iliescu. Spuneți-ne, vă rog, cum a fost acel moment?
Distincția a fost oferită pentru activitatea didactică. În acest sens, am pregătit un portofoliu. Când am primit distincția am simțit emoții, stare de bine, mi s-a oferit un imbold pentru a face și mai mult, un stimulent pentru autodepășire. Toți oamenii avem nevoie în viață de momente în care să ți se recunoască munca, realizările. Cu un simplu „mulțumesc”, te simți valorificat. Îmi tremurau mâinile când am primit distincția. A fost o atmosferă foarte emoționantă. Însă, cel mai marcant moment din viața de dascăl a fost când la încheierea unui an școlar, o bunică – femeie care nu era cu mult mai mare decât mine – a venit să îmi mulțumească pentru ce ceea ce am făcut pentru nepotul ei – deși acesta a fost doar doi ani la mine în clasă. Această bunică mi-a strâns mâinile, m-a îmbrățișat și mi-a sărutat mâna. M-a luat prin surprindere acel gest și m-a marcat. Pot spune că acel moment a reprezentat cel mai frumos semn de apreciere a activității mele.
Un alt moment în care mi-am dat seama că eu am cea mai frumoasă meserie a fost când mama era bolnavă, în spital, și am stat câteva zile lângă ea, am văzut suferință, durere. Așteptam să plec din spital, să ajung între copii, să aud gălăgia provocată de ei, gălăgie care până atunci uneori mă obosea. Abia așteptam să plec din spital, să ajung la copii, să aud gălăgie. De atunci mi-am dat seama că micuții care fac gălăgie, sunt copii sănătoși și e bine să îi auzi chiuind, râzând.
Cea mai mare teamă a mea a fost teama de a nu suferi vreun copil. Te marchează când cad, când se lovesc. Te temi să nu pățească ceva. Sunt ca și copiii tăi. Fiecare copil din clasă este al tău, 4-5-6-7 ore, și trebuie să faci totul pentru ca lui să îi fie bine.
Ați fost o perioadă director adjunct al unei unități de învățământ. Cum a fost acea perioadă?
A fost o perioadă interesantă; am văzut că pot lucra și cu oamenii mari și că pot face acest lucru bine. Am fost director adjunct timp de doi ani – au fost doi ani solicitanți – aveam norma întreagă, la clasă, după care trebuia să mă ocup de chestiuni administrative. Dar a fost frumos.
Dacă ați fi să o luați de la capăt, ați alege aceeași profesie?
Da. Îmi place ce fac, dar mărturisesc că mi-ar fi plăcut să lucrez și cu florile. Dar, cu un fel de „flori” lucrez și la școală. Copiii sunt un izvor de viață. Cred că ne încărcăm unii altora sufletul, ne luăm energia unii de la alții. Îmi sunt foarte dragi copiii și odată cu vârsta, cu înțelepciunea vârstei, încerc să mă apropii și mai mult de fiecare, încerc să îi înțeleg tot mai mult și să văd dincolo de ce vor ei să îmi arate. Îmi place să lucrez cu copiii. Toți au ajuns oameni mari, în felul lor. Au ajuns oameni responsabili, oameni serioși, oameni cinstiți…
Ce sfat ați da unui tânăr dorește să devină învățător?
Să trateze cu seriozitate pregătirea în acest sens. Să știe că nu poți să faci greșeli; să se pregătească foarte mult, în continuu, pentru că doar așa poți câștiga respectul și încrederea copiilor: dacă arăți că ești pregătit și sigur pe ceea ce ești atunci când te prezinți în fața lor. Copiii sunt foarte inteligenți, te „citesc”. Dacă arăți că ai ce să le dăruiești, poți să te prezinți în fața lor. Dacă nu, mai bine alegi altă profesie. Copiii sunt mult mai deschiși, mai îndrăzneți, mai volubili decât în alte vremuri; au multe de spus și toți sunt minunați! Lecțiile nu sunt șabloane – trebuie să fie pregătite temeinic.
După 40 de ani la catedră,vă mai pregătiți și astăzi lecțiile ce urmează să le predați?
Sigur! Trebuie să te pregătești în continuu. Nu ai voie să te duci nepregătit în fața copiilor. Trebuie să ții pasul cu tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Activitatea unui dascăl nu se încheie odată ce a părăsit poarta școlii – el trebuie să se pregătească și acasă, să se gândească la ceea ce a reușit să facă, la ceea ce nu a reușit, la ce trebuie să facă în continuare.Ca dascăl, nu ai voie să îmbătrânești și să te simți bătrân. Trebuie să știi să te joci, să vrei să te joci, să vrei să te așezi jos pe iarbă sau pe podea lângă copii. Ei sunt ca niște izvorașe, care susură și susură, devin mari, se lovesc de pietre-de încercările vieții și ajung în lumea mare și, ca învățător, ai rolul de a veghea o parte din acest drum spre viață, de a-i pregăti pe elevi să țină piept încercărilor acesteia.
Ce vă doriți pentru copiii pe care i-ați format și pe care îi formați?
Îmi doresc pentru ei un viitor frumos, luminos; le doresc să rămână lângă familie, să își creeze viața lângă cei dragi; le doresc să aibă succes, să își realizeze visurile și să se realizeze, ca oameni, să fie fericiți.
Ce vă doriți, pentru dumneavoastră?
Îmi doresc ca atunci când voi ajunge la pensie să scriu o carte cu însemnări din activitatea copiilor – cu desene și cu „perle” ale copiilor. Într-o vreme, spuneam că după ce voi ieși la pensie voi deschide o pensiune care să se numească „La bunica”, unde să poată veni în tabere copii care nu au bunici, care nu au unde să meargă la bunici. Mi-aș dori să am o casă în care să îi pot primi pe copiii care nu au bunici – să aibă și ei o bunică.
Îmi doresc să am mult timp pentru citit, întrucât iubesc să citesc; să am timp să pictez, să mă joc cu flori.
Îmi place să pictez elemente din natură, peisaje și flori. Iubesc florile și de aceea îi văd și pe copii ca pe niște flori plăpânde, cărora dacă nu le dai dragoste se ofilesc și îți întorc spatele. Mi-ar plăcea ca și la pensie, să fiu între copii.
Noi vă dorim ca toate aceste dorințe să vi se împlinească, iar viața să vă întoarcă, în toți anii care vor urma, tot binele și frumosul pe care prin activitatea didactică de aproape 40 de ani, le-ați sădit în sufletele tuturor copiilor pe care i-ați avut la clasă.
Ana-Alina Ciorici
